Critică adusă deciziei apelate. Imposibilitatea de a cenzura hotărârea atacată. Încălcarea principiului legalităţii căilor de atac (NCPP, L. nr. 47/1992, L. nr. 304/2004)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 237/2019

L. nr. 47/1992: art. 29; NCPP: art. 275 alin. (2) și (6), art. 452 alin. (1), art. 459 alin. (5), art. 463; L. nr. 304/2004: art. 52

Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerințe, și anume:

– excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă;

– excepția să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;

– excepția să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale. O asemenea condiție este consecința caracterului general obligatoriu și al efectelor erga omnes al deciziilor Curții Constituționale;

– excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

Speța de față are ca obiect o contestație formulată de condamnat împotriva unei decizii penale prin care s-a soluționat, în mod definitiv, cererea de revizuire a sentinței de condamnare.

În primul rând, se constată că atât motivele formulate în scris, cât și precizările orale pun în evidență lipsa de eficiență a excepției de neconstituționalitate raportat la cauza cu care a fost învestită Înalta Curte (apel împotriva unei decizii definitive), deoarece, în realitate, motivul invocării acestei excepții se constituie într-o critică adusă deciziei apelate și nu într-o veritabilă critică de lipsă de constituționalitate a unor dispoziții legale.

În al doilea rând, se reține că, pentru a putea analiza excepția invocată de condamnat, Înalta Curte trebuia să fie învestită în mod legal cu judecarea cauzei. Având, însă, în vedere că inadmisibilitatea unui act procesual este de natură constitutivă, acelui act nu i se poate recunoaște nicio eficiență. Ca atare, nefiind legal sesizată, instanța de apel nu are posibilitatea de a cenzura hotărârea atacată, și, în mod evident, nu se poate pronunța asupra altor excepții ridicate, în afara celor privind admisibilitatea căii de atac.

Pe de altă parte, se constată că excepția de neconstituționalitate – ca orice mijloc procedural, nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei.

În condițiile în care, în speță, se pune problema admisibilității căii de atac, pentru ca excepția de neconstituționalitate să aibă legătură cu judecarea cauzei, trebuie să vizeze exclusiv admisibilitatea apelului declarat în cauză.

Înalta Curte constată că singura situație în care cererea de sesizare a Curții Constituționale putea fi analizată din perspectiva întrunirii condițiilor prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 o reprezenta invocarea neconstituționalității dispozițiilor art. 463 C. proc. pen., care statuează căile de atac în cazul unei cereri de revizuire.

Or, în cauză, condamnatul a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 52 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, potrivit cărora colegiile de conducere stabilesc compunerea completelor de judecată la începutul anului, urmărind asigurarea continuității completului. Schimbarea membrilor completelor se face în mod excepțional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești [art. 52 alin. (1)].

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 52 din Legea nr. 304/2004 republicată privind organizarea judiciară invocată de condamnatul A.

În ceea ce privește calea de atac formulată de condamnat, examinând actele și lucrările dosarului și în raport cu criticile formulate, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 452 alin. (1) C. proc. pen., hotărârile judecătorești definitive pot fi supuse revizuirii atât cu privire la latura penală, cât și cu privire la latura civilă.

Făcând un istoric al cauzei, se constată că prin Sentința nr. 10 din 8.08.2018 pronunțată de Tribunalul Neamț, în temeiul art. 459 alin. (5) C. proc. pen., s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire a Sentinței penale nr. 6/P/13.11.2015 pronunțată de Tribunalul Neamț, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 1111/16.10.2017 a Curții de Apel Bacău.

Prin Decizia penală nr. 4 din 08 ianuarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie (atacată în prezent de condamnat) s-a a respins, ca nefondat, apelul declarat de revizuentul A. împotriva Sentinței penale nr. 10 din 8.08.2018 a Tribunalului Neamț, în dispozitivul hotărârii menționându-se faptul că aceasta este definitivă.

Prin urmare, în privința deciziei penale atacate, definitivă, legea nu prevede posibilitatea exercitării vreunei căi ordinare de atac.

Având în vedere dispozițiile art. 129 din Constituție care prevăd că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătorești sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condițiile legii, precum și dispozițiile art. 21 din legea fundamentală privind liberul acces la justiție, se constată că în C. proc. pen. sunt reglementate hotărârile susceptibile de a fi supuse examinării, căile de atac ordinare care pot fi exercitate împotriva acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârilor.

Recunoașterea unei căi de atac în situații neprevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

În ceea ce privește argumentele apărării privind accesul liber la justiție, se constată că acest drept fundamental este prevăzut la art. 21 din Constituția României și nu semnifică că trebuie asigurat la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac.

Cu referire la regulile care guvernează exercitarea căilor de atac, Curtea Constituțională s-a pronunțat în mod constant că accesul liber la justiție nu înseamnă că acesta trebuie asigurat la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac, deoarece competența și căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor, care poate institui reguli deosebite, în considerarea unor situații deosebite (Decizia nr. 99/2000, Decizia nr. 66/2001). În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat că „Accesul liber la justiție nu înseamnă că el trebuie asigurat la toate structurile judecătorești, deoarece competența și căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor, care poate institui reguli deosebite, în considerarea unor situații deosebite”, precum și că Legea fundamentală „nu cuprinde dispoziții referitoare la obligativitatea existenței tuturor căilor de atac […], ci statuează prin art. 128 că «Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii», iar art. 125 alin. (3) prevede că prin lege se stabilesc competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată” (Decizia nr. 129 din 6 decembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105/23.05.1996, și Decizia nr. 66 din 14 aprilie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 377/24.12.1977).

De asemenea, prin Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69/16.03.1994, Curtea Constituțională a statuat că „semnificația art. 21 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia accesul la justiție nu poate fi îngrădit prin lege, este aceea că nu se poate exclude de la exercițiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie sau grup social. Însă legiuitorul poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, ca și modalități de exercitare a drepturilor procedurale, astfel încât accesul liber la justiție nu înseamnă accesul în toate cazurile, la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac”.

Accesul liber la justiție nu este, așadar, un drept absolut ci, așa cum și Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mai multe decizii dreptul de acces la justiție poate face obiectul unor limitări (Golder împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, 1975 Ashingdane împotriva Regatului Unit, 1985). În același sens a statuat și Curtea Constituțională a României care a reținut, prin Decizia nr. 894/2006, că „dreptul de acces la justiție nu este un drept absolut, orice restricție fiind admisă atât timp cât nu se aduce atingere dreptului de acces la un tribunal în substanța sa, statul dispunând în acest sens de o marjă de apreciere”.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, calea de atac formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 4 din 08 ianuarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie în Dosarul nr. x/2018.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 313 RON, va rămâne în sarcina statului și se suportă din fondurile Ministerului de Justiție.

Sursa informației: www.scj.ro.