Crearea pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, în contradicție cu dispozițiile constituționale (NCPC, VCPC, Constituția României)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 698/2018

NCPC: art. 24, art. 299 alin (2); VCPC: art. 4 alin. (1); Constituția României: art. 147 alin (4)

Măsura Tribunalului Ilfov, de înaintare pe cale administrativă a dosarului pentru soluționarea recursului declarat de pârâtul B. împotriva Deciziei nr. 3696 din 16 octombrie 2017 a acestei instanțe, nu poate învesti legal instanța supremă.

Aceasta întrucât Decizia Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017 (publicată în M. Of. al României la data de 20 iulie 2017) având ea obiect înlăturarea criteriului valoric raportat la regimul juridic al exercitării căii de atac a recursului, nu este incidență cauzei, având în vedere data introducerii cererii de chemare în judecată (24 noiembrie 2009), raportat la dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, care consacră principiul producerii efectelor general obligatorii pentru viitor (ulterior publicării în M. Of.).

în egală măsură, se reține că pricinii îi sunt incidente, în raport cu data introducerii cererii de chemare în judecată, 24 noiembrie 2009, și cu dispozițiile tranzitorii ale art. 24 C. proc. civ., normele V.C.P.C., față de al căror conținut – art. 4 alin. (1), respectiv art. 299 alin. (2) C. proc. civ. – măsura înaintării dosarului pentru judecarea recursului de către instanța supremă apare ca fiind lipsită de orice fundament.

Potrivit art. 4 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, „Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege”, ceea ce înseamnă că instanța supremă are competență de drept comun în materia recursurilor doar eu privire la deciziile curților de apel, pentru hotărârile altor instanțe fiind necesară o prevedere expresă a legii, aptă să atragă judecata în recurs de către instanța supremă.

Dispozițiile art. 299 alin. (2) din același C. proc. civ., nu sunt nici ele în măsură să atragă competența materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs.

Potrivit art. 299 alin. (2), „recursul se soluționează de instanța imediat superioară celei care a pronunțat hotărârea în apel”.

Cum în speță, acțiunea a învestit în primă instanță judecătoria, iar soluționarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă că nu este incidență norma art. 4 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a instanței supreme, întrucât nu este supusă cenzurii o decizie a curții de apel.

O altfel de interpretare care să atribuie competența de drept comun a instanței supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, în contradicție cu dispozițiile constituționale (conform art. 126 alin. (2) din Constituție „competența instanțelor judecătorești si procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege”).

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, ca instanță ierarhie superioară celei care a realizat judecata în apel.

Sursa informației: www.scj.ro.