Contractul de leasing financiar. Pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună suspendarea obligaţiei de plată a ratelor lunare (NCPC)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC II) nr. 1056/2020

NCPC: art. 488 pct. 8, art. 497

Recursul recurentei-pârâte s-a întemeiat pe prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., conținând critici explicite prin raportare la textele de lege pe care s-au fundamentat atât cererea de chemare în judecată, sentința tribunalului, cât și decizia instanței de apel, în lumina particularităților speței și a corectei aplicări și interpretări a normelor de drept material incidente în cauză.

Cu întâietate, Înalta Curte reține că pretențiile reclamantei S.C. A. S.R.L. deduse judecății prin cererea de chemare în judecată, respectiv de pronunțare a unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună suspendarea obligației de plată a ratelor lunare, aferente contractului de leasing financiar nr. x/21.08.2015 încheiat de reclamanta utilizator, C., în calitate de finanțator și pârâta B. S.R.L., în calitate de furnizor, rezoluțiunea contractului de leasing și restituirea de către pârâta C., către reclamantă, a tuturor sumelor plătite până la data introducerii acțiunii, avans și rate de leasing, împreună cu dobânda legală aferentă de la momentul pronunțării hotărârii judecătorești și până la plata efectivă a despăgubirilor, s-au întemeiat pe faptul neasigurării de către pârâta finanțator a transmiterii și garantării către reclamantă a dreptului de folosință a bunului finanțat și pe imposibilitatea de transmitere a dreptului de proprietate, la finalul contractului de leasing financiar, către reclamantă.

A susținut reclamanta, că pârâta B. S.R.L. nu este de fapt proprietara autovehiculului de mare tonaj, marca x, în considerarea căruia părțile au încheiat contractul de leasing contestat și că, în atare situație, bunul nici nu i-a mai fost predat de către furnizor, după încheierea convenției tripartite.

Consecința nepredării bunului desemnează, în opinia reclamantei, și faptul că pârâta finanțator nu i-a transmis niciun moment utilizatorului dreptul de folosință asupra bunului, așa încât și obligația ce îi incumbă reclamantei, de plată a ratelor de leasing, este complet lipsită de cauză juridică. De asemenea, s-a mai susținut prin acțiune, că o altă consecință a nepredării bunului de către furnizor, lipsește reclamanta de posibilitatea de a obține dreptul de proprietate asupra acestuia la finalul contractului de leasing financiar.

Cu alte cuvinte, întreaga construcție juridică prezentată de către reclamantă instanțelor judecătorești, menită să justifice pretențiile sale, își are originea în faptul nepredării bunului de către furnizor, pe care îl și acuză că nu a deținut dintru început dreptul de proprietate asupra bunului, obiect al convenției de leasing financiar contestată.

Prin decizia recurată, instanța de apel își însușește raționamentul primei instanțe care a dispus rezoluțiunea contractului de leasing financiar și a obligat pârâta finanțator să restituie reclamantei sumele încasate în baza convenției, cu dobânda aferentă debitului, cu motivarea că furnizorul B. S.R.L. nu și-a îndeplinit obligația de a transfera către finanțator dreptul de proprietate asupra autovehiculului de mare tonaj, că nici nu putea face acest lucru, nefiind proprietar, că prin urmare C. S.A. nu a devenit nici el proprietar asupra bunului și că nu și-a îndeplinit obligația de a transmite folosința asupra bunului către reclamantă.

A mai reținut instanța de apel că o acțiune directă a reclamantei utilizator împotriva furnizorului bunului, în vederea livrării bunului, ar fi putut să se promoveze numai în situația premisă a transferului dreptului de proprietate asupra bunului către societatea de leasing, caz în care s-ar fi înlăturat și răspunderea finanțatorului pentru neîndeplinirea obligației de livrare.

Continuând raționamentul de mai sus, instanța de apel a reținut culpa gravă a finanțatorului, raportată la neexecutarea obligației de a transmite mai departe folosința bunului către utilizator, grefată pe lipsa efectuării unui minim demers în scopul dobândirii dreptului de proprietate asupra bunului, demers care să justifice plata ratelor de leasing încasate de la utilizator.

Potrivit art. 12 lit. a) din O.G. nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing, locatarul/utilizatorul are următoarele drepturi: de acțiune directă asupra furnizorului, în cazul reclamațiilor privind livrarea, calitatea, asistența tehnică, service-ul necesar în perioada de garanție și postgaranție, locatorul/finanțatorul fiind exonerat de orice răspundere.

Din analiza textului legal citat rezultă tipurile de acțiuni judiciare pe care utilizatorul le poate exercita în contra furnizorului. Interpretarea instanței de apel conform căreia textul nu i se mai poate aplica reclamantei utilizator, tocmai ca urmare a împrejurărilor specifice speței, din care a reieșit că furnizorul nu era și proprietar al bunului, așa încât, grefată pe situația expres reglementată de legiuitor în norma precitată, utilizatorul are la îndemână o acțiune în rezoluțiunea contractului de leasing, transferând ideea culpei furnizorului asupra finanțatorului, este nelegală.

Reclamanta urmărește desființarea contractului de leasing în temeiul art. 9 lit. e) din O.G. nr. 51/1997 care instituie în sarcina finanțatorului obligația de a garanta locatarului/utilizatorului folosința liniștită a bunului, în condițiile în care acesta a respectat toate clauzele contractuale, ocazie cu care susține că deși a început să achite ratele de leasing din data de 16.09.2015 și în prezent, totuși, acest lucru apare ca fiind fără niciun beneficiu, din cauza lipsei asigurării folosinței, și în mod evident, fără niciun beneficiu în viitor, din cauza imposibilității de transfer de proprietate în privința bunului.

Instanța judecătorească ar fi trebuit, în raport de pretențiile reclamantei, să verifice întrunirea cumulativă a condițiilor în care o parte contractantă solicită desființarea pe calea rezoluțiunii a convenției de leasing financiar, conform principiului relativității efectelor contractului, dar și în considerarea mecanismului tripartit instituit de legiuitor în cazul unui astfel de contract; raportul juridic procesual în speță implicând cu necesitate analizarea comportamentului reclamantei utilizator (și eventual a culpei sale) la data încheierii contractului, câtă vreme acesteia îi era recunoscut de lege dreptul de a alege furnizorul de bunuri, potrivit intereselor sale (art. 9 lit. a) din O.G. nr. 51/1997).

Instanța de apel reține în mod nefondat culpa gravă a recurentei finanțator, cu nesocotirea obligațiilor ce-i reveneau utilizatorului și a normelor legale care guvernează acțiunea în rezoluțiunea contractului de leasing.

Este necesar ca aceeași instanță să reexamineze criticile formulate de apelanta finanțator, reluate pe calea recursului, și să stabilească în ce măsură se poate dispune desființarea convenției contestate, așa cum a solicitat reclamanta-intimată, doar din culpa S.C. C. S.A., în condițiile în care la baza contractului de leasing financiar s-au aflat antecontractul de vânzare-cumpărare nr. x/25.06.2015 încheiat de reclamantă cu furnizorul S.C. B. S.R.L., demersurile reclamantei de a obține finanțare de la recurentă în vederea achiziționării bunului, obiect al antecontractului amintit, cu indicarea S.C. B. S.R.L. ca furnizor și proprietar al bunului, precum și plata unui avans către furnizor, de către reclamanta utilizator. Nu în ultimul rând, urmează a se verifica în ce măsură situația de fapt descrisă de către intimata-reclamantă, în justificarea pretențiilor sale, exista și anterior încheierii contractului de leasing, pentru a se putea concluziona sub aspectul unei culpe grave numai în sarcina recurentei, așa cum reține instanța de apel, pentru a da eficiență principiului disponibilității părților, care guvernează procesul civil.

Pentru toate considerentele prezentate, Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul S.C. C. S.A., iar în temeiul art. 497 din C. proc. civ. va casa decizia atacată cu consecința rejudecării pricinii de către instanța de apel.

Sursa informației: www.scj.ro.