Contracte de transport. Prejudiciul în urma unei neexecutări parțiale. Plata dobânzilor (NCC, NCPC)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC II) nr. 1801/2017

NCC: art. 1082, art. 1085, art. 1086; NCPC: art. 261, art. 268 alin. (3), art. 274, art. 294 alin. (1), art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9, art. 312 alin. (1), art. 453 alin. (2), art. 478 alin. (2), art. 480 alin. (1) 

Recursul declarat de SC A. SA este întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în sensul că: considerentele hotărârii sunt viciate deoarece sunt contrare calificării legale a criteriului profitului brut din exploatare dată de legislația financiar contabilă; expertul parte a Azomureș nu respectă formula legală de calcul al profitului din exploatare fiind încălcate dispozițiile art. 1085 C. civ.; opinia experților parte nu are valoare probatorie pentru instanță ci poate constitui un reper în evaluarea necesității sau lămuririi raportului oficial; a fost nesocotit art. 268 alin. (3) C. proc. civ.

Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. modificarea se poate cere când hotărârea promulgată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Doctrina a statuat că hotărârea este lipsită de temei legal atunci când din modul în care este redactată hotărârea nu se poate determina dacă legea a fost sau nu aplicată ceea ce înseamnă că lipsa de temei legal nu trebuie confundată cu încălcarea legii; hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței, dar fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor fie le-a aplicat greșit.

Potrivit art. 1085 C. civ., debitorul nu răspunde decât de daunele – interese care au fost prevăzute sau care au putut fi prevăzute la facerea contractului când neîndeplinirea obligației nu provine din dolul său.

În cauza de față recurenta – reclamantă a solicitat instanței obligarea intimatei – pârâte la plata sumei de 58.222.006,18 lei cu titlu de prejudiciu suferit sub forma beneficiului nerealizat ca urmare a neexecutării de către aceasta a contractului – cadru din 2009.

Beneficiul nerealizat, lucrum cessans, alături de paguba efectiv suferită descrie în mod complet prejudiciul ce poate fi reparat. Din denumirile celor două componente ale prejudiciului ce poate fi reparat prin dezdăunare rezultă că în cauză caracterul cert al beneficiului nerealizat nu se raportează la ideea de efectivitate pentru că prin definiție nu reprezintă o daună efectivă, damnum emergens (adică să fie deja produsă).

Beneficiul nerealizat înseamnă un beneficiu ipotetic.

Pe cale de consecință, beneficiul nerealizat nu reprezintă un prejudiciu previzibil și nici dol nu poate exista din moment ce lipsesc eventualele intenții frauduloase.

De altfel, deși partea a solicitat beneficiul nerealizat, în cazul particular al contractului – cadru care nu creează drepturi și obligații concrete, nu se poate vorbi despre beneficiul nerealizat câtă vreme nu e pagubă efectivă, beneficiul nerealizat fiind înțeles în realitate ca prejudiciu care pentru a fi acoperit trebuie să respecte cerințele de a fi cert, previzibil, direct.

Pentru a stabili existența prejudiciului, chiar și sub forma beneficiului nerealizat recurenta – reclamantă trebuia să dovedească faptul că ar fi putut executa toate contractele de transport, în sensul că avea capacitatea de transport necesară și în plus, care ar fi fost veniturile pe care le-ar fi obținut și cheltuielile pe care le-ar fi efectuat.

Într-o altă exprimare, beneficiul nerealizat solicitat de recurenta – reclamantă nu se poate baza pe contractele de transport care nu s-au mai încheiat între părți și care numai acestea aveau suport legal la plata prestațiilor, adică la beneficii.

Pe cale de consecință, neexistând contracte de transport încheiate, recurenta – reclamantă nu este îndreptățită să solicite beneficiu nerealizat ca urmare a neexecutării contractului cadru din 2009.

Mai mult decât atât, recurenta – reclamantă nu poate invoca necunoașterea neexecutării contractului din 2009 din moment ce intimata pârâtă prin adresa din 26 iunie 2009, înainte de a intra în vigoare contractul, a încunoștințat că nu poate începe relația contractuală, convenită începând cu 01 iulie 2009, solicitând anularea acesteia (fila 32 din dosarul tribunalului).

Față de aceste considerente și consecințele juridice ale acestora, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că, critica recurentei – reclamante referitoare la criteriul profitului brut din exploatare ca modalitate de evaluare a prejudiciului nu se mai impune a fi analizată.

Critica recurentei – reclamante referitoare la opinia experților – parte nu va fi analizată deoarece felul în care instanța a interpretat proba cu expertiza este aspect de netemeinicie și nu poate face obiect de analiză în recurs.

De asemenea va fi înlăturată și critica referitoare la pretinsa încălcare a art. 268 alin. (3) C. proc. civ. deoarece din cuprinsul încheierii de ședință din 13 decembrie 2016 nu rezultă că este o încheiere interlocutorie care să fi fost nesocotită de către instanța de judecată.

În ceea ce privește critica recurentei referitoare la omisiunea instanței de apel de a se pronunța asupra cererii de acordare la plata dobânzii legale, încadrată în art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte o va înlătura față de faptul că în cauză recurenta a folosit remediul procesual prevăzut de legiuitor.

Cererea de completare a fost soluționată prin Decizia nr. 137 din data de 07 aprilie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Suceava.

2. Referitor la recursul declarat de recurenta reclamantă SC A. SA București, împotriva Deciziei nr. 137 din 07 aprilie 2017 Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că este nefondat față de faptul că solicitarea la plata dobânzilor nu s-a făcut prin cererea de chemare în judecată ci, direct prin cererea de apel.

Potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi.

În consecință, este obligatoriu ca reclamanta să fi solicitat obligarea pârâtei la sumele de bani ce constituie dobânzi în fața primei instanțe.

3. În ceea ce privește recursul declarat de recurenta – reclamantă SC B. SA și recurentul – intervenient C., Înalta Curte de Casație și Justiție le va examina împreună față de interesul concordant al recurenților și asemănarea motivelor invocate.

Criticile recurenților care se referă la nerespectarea calificării contractului din 2009 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1371 din 19 mai 2015, motivarea deciziei recurate potrivit dispozițiilor NCPC, motivarea deciziei este contradictorie și nu cuprinde motivele pe care se sprijină, încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ. vor fi înlăturate.

Potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ. casarea unei hotărâri se poate cere când prin hotărârea dată instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2).

Dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. prevăd că, modificarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Din considerentele deciziei recurate rezultă că hotărârea instanței de apel cuprinde toate elementele prevăzute de art. 261 C. proc. civ.

Obligația de motivare a unei hotărâri nu trebuie înțeleasă în sensul că instanța ar trebui să răspundă în mod detaliat la fiecare argument al părților, fiind suficientă analiza problemelor de drept esențiale care în raport de obiectul litigiului conduce la soluția dată.

Faptul că problema de drept a fost dezlegată diferit de raționamentul logico-juridic al recurenților nu înseamnă că hotărârea nu este motivată sau nu a respectat Decizia nr. 1371 din 19 mai 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Este adevărat că instanța de apel a motivat decizia criticată din perspectiva contractului din 2009 fără a face distincția între contractul – cadru ca un contract nenumit și contractul de prestări servicii însă acest aspect va fi analizat din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 8 invocat de către recurentul – intervenient.

Este de necontestat că în cuprinsul deciziei recurate instanța de apel a aplicat dispoziții din NCPC. (art. 453 alin. (2), art. 478 alin. (2), art. 480 alin. (1)) deși sunt aplicabile normele procedurale din vechiul cod, însă nu s-a produs părților nicio vătămare. În realitate dispozițiile art. 453 alin. (2), art. 478 alin. (2), art. 480 alin. (1) din NCPC au corespondent în art. 276, art. 292 alin. (1), art. 296 din VCPC.

Referitor la criticile recurenților care vizează schimbarea naturii și conținutul actului juridic dedus judecății și greșita aplicare a dispozițiilor de drept material (1082, 1085, 1086, 1087 C. civ.) încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că sunt întemeiate.

Potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ. modificarea unei hotărâri se poate cere când instanța interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. privește situația în care, deși actul juridic dedus judecății este cât se poate de clar, fiind vădit neîndoielnic, instanța îi schimbă natura ori înțelesul.

Din această perspectivă Decizia nr. 52 din 02 februarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Suceava este nelegală deoarece rezolvarea dată reprezintă o schimbare a naturii și a conținutului actului juridic.

Din considerentele Deciziei civile nr. 1371 din 19 mai 2015 rezultă fără echivoc că Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că, contractul din 2009 este un contract cadru.

Plecând de la premisa că raporturile juridice din prezenta cauză au ca izvor un contract cadru așa cum a fost stabilit prin Decizia civilă nr. 1371 din 19 mai 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, rezultă că problema de drept care trebuie dezlegată este aceea de a stabili dacă beneficiul nerealizat solicitat de către recurenta – reclamantă se poate acorda în baza contractului încheiat la data de 10 iunie 2009.

În lipsa unei reglementări legale exprese în VCC, natura juridică a contractului cadru a fost analizată doctrinar.

În acest sens, contractul cadru este un contract prin care părțile contractante definesc și stabilesc principalele condiții care vor guverna încheierea unor contracte viitoare dintre ele, contracte care se numesc de aplicare/aplicație sau executare.

Așadar, contractul cadru are ca funcție specifică crearea de norme care vor regla raporturile dintre părți în viitor și în special pentru încheierea unor contracte de aplicație.

În contractul din 10 iunie 2009 părțile contractante au prevăzut că obiectul contractului îl constituie efectuarea de către prestator a serviciilor de transport feroviar pentru toate expedițiile de mărfuri încărcate în vagoane sau UTI predate la transport de client sau de o terță persoană în numele clientului sau care au ca destinatar clientul.

Obiectul litigiului din prezenta cauză îl constituie solicitarea recurentei – reclamante de obligare a intimatei – pârâte constând în beneficiu nerealizat cauzat prin neexecutarea culpabilă a contractului din 2009.

Pornind de la premisa că evaluarea daunelor cauzate pentru neexecutarea contractului cadru are alt obiect decât prestațiile concrete din contractul de aplicare, în cauză contractul de transport, rezultă că nerespectarea obligațiilor din contractul cadru nu poate da naștere decât la obligația de reparare a prejudiciului efectiv suferit și nu a beneficiului nerealizat deoarece încheierea contractului nu aduce părții niciun beneficiu patrimonial.

În alți termeni, beneficiul nerealizat din contractul – cadru nu poate fi asimilat beneficiului nerealizat din contractul de aplicare deoarece obiectul lor este diferit.

Astfel, neexistând un contract de aplicare, respectiv, un contract de transport reiese că recurenta – pârâtă nu poate fi obligată la plata beneficiului nerealizat.

Fără a se interpreta ca fiind o motivare subsidiară, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că, chiar dacă prejudiciul solicitat este sub forma beneficiului nerealizat, trebuie să îndeplinească aceleași condiții pentru a da naștere unei obligații de despăgubire, respectiv să fie cert, direct, previzibil.

Potrivit art. 1082 C. civ., debitorul este osândit, de se cuvine, la plata de daune – interese sau pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este rea – credință din parte-i, afară numai dacă nu va justifica că neexecutarea provine din o cauză străină, care nu-i poate fi imputată.

Conform art. 1085 C. civ., debitorul nu răspunde decât de daunele – interese care au fost prevăzute sau care au putut fi prevăzute la facerea contractului, când neîndeplinirea obligației nu provine din dolul său.

Art. 1086 C. civ., chiar în cazul când neexecutarea obligației rezultă din dolul debitorului, daunele – interese nu trebuie să cuprindă decât aceea ce este o consecință directă și necesară a neexecutării obligației.

Din dispozițiile legale menționate rezultă că prejudiciul suferit de creditor trebuie să fie cert, previzibil, direct și personal. Așadar, debitorul este obligat să repare numai acest prejudiciu.

Or, în prezenta cauză nu poate fi vorba de un prejudiciu produs recurentei – reclamante atât timp cât în perioada analizată (2009 – 2012) aceasta a desfășurat o activitate generatoare de venituri în creștere de la an la an, cifra de afaceri a recurentei – reclamante a crescut de la 425.293.981 lei în anul 2009, la 813.683.088 lei în anul 2012 (fila 30 din Dosarul tribunalului nr. x/1371/2011, vol. IV).

Criticile recurenților care vizează greșita aplicare a legii derivată din modul de evaluare a probatoriului și greșita determinare a situației de fapt nu pot fi supuse controlului instanței de recurs deoarece sunt aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate a hotărârii recurate.

Având în vedere considerentele arătate Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul art. 312 alin. (1) coroborat cu art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SA împotriva Deciziei nr. 52 din 2 februarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă; va admite recursurile declarate de recurenta-pârâtă SC B. SA și recurentul – intervenient C. împotriva Deciziei nr. 52 din 2 februarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă; va modifica Decizia nr. 52 din 2 februarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, în sensul că: va respinge apelul declarat de reclamanta SC A. SA împotriva sentinței nr. 980 din 31 iulie 2013 pronunțată de Tribunalul Specializat Mureș, ca nefondat; va admite apelurile declarate de pârâta SC B. SA și intervenientul C. împotriva sentinței nr. 980 din 31 iulie 2013 pronunțată de Tribunalul Specializat Mureș; va schimba sentința nr. 980 din 31 iulie 2013 pronunțată de Tribunalul Specializat Mureș în sensul că: va respinge acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA, ca neîntemeiată; va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta SC A. SA împotriva Deciziei nr. 137 din 07 aprilie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă.

În temeiul art. 274 C. proc. civ. și în raport de cererile formulate de recurenta – pârâtă SC B. SA și recurentul – intervenient C., Înalta Curte de Casație și Justiție va obliga recurenta – reclamantă SC A. SA la plata către recurenta – pârâtă SC B. SA a sumei de 155.171,59 lei (potrivit înscrisurilor aflate la filele 45-46; 91 – 99 dosar recurs și filele 2 – 3 dosar Curtea de Apel Târgu Mureș) și către recurentul – intervenient C. a sumei de 318.556,45 lei (potrivit înscrisurilor aflate la filele 79 vol. II recurs, filele 144 – 152 dosar Curtea de Apel Suceava, fila 393 dosar Curtea de Apel Târgu Mureș) reprezentând cheltuieli de judecată constând în taxele judiciare de timbru și onorarii avocat în recurs și apel.

Sursa informației: www.scj.ro.