Contract de furnizare cherestea. Stabilirea competenţei de soluţionare a pricinii (NCPC)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 327/2020

NCPC: art. 129 alin. (2), art. 130 alin. (2), art. 135 alin. (4), art. 1066, art. 1067, art. 1068, art. 1071

Obiectul litigiului este reprezentat de cererea de chemare în judecată precizată, înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, prin care reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., obligarea acesteia la plata sumei de 15.706 euro, reprezentând preț neachitat, conform contractului de furnizare cherestea nr. 04/23.03.2016 și a sumei de 14.413,43 RON, constând în dobândă legală penalizatoare și a dobânzii legale penalizatoare calculate la debitul menționat în primul capăt de cerere, de la data depunerii acțiunii civile până la plata efectivă.

Înalta Curte constată că între reclamantul A., cetățean ucrainean, cu domiciliul în Ucraina, în calitate de furnizor, și pârâta B. S.R.L., cu sediul în România, jud. Alba, în calitate de beneficiar, a fost încheiat contractul de furnizare cherestea nr. 04 din 23 martie 2016, care are ca obiect achiziționarea, pe bază de comandă scrisă, a sortimentelor de cherestea de fag.

Prin art. 17 din contract, intitulat „Legea contractului. Litigii. Forța majoră”, la pct. 7.1, părțile au stipulat că acesta este supus legii române. De asemenea, la pct. 7.3, au menționat că, „în cazul în care nu este posibilă rezolvarea litigiilor pe cale amiabilă, părțile se vor adresa instanțelor judecătorești competente din București”.

În cazul procesului civil internațional, ale cărui norme de aplicare sunt reglementate în Cartea a VII-a din C. proc. civ., se prevede, la art. 1.065, că „Dispozițiile prezentei cărți se aplică proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate în măsura în care prin tratatele internaționale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel”.

Titlul I din C. proc. civ. intitulat „Competența internațională a instanțelor române”, stabilește, la art. 1066, că, „Sub rezerva situațiilor în care legea dispune altfel, instanțele române sunt competente dacă pârâtul are domiciliul, iar în lipsa domiciliului, reședința obișnuită, respectiv sediul principal, iar în lipsa sediului principal, un sediu secundar sau fondul de comerț pe teritoriul României la data introducerii cererii”.

Art. 1.067 alin. (1) din același act normativ reglementează o prorogare voluntară de competență în favoarea instanței române în materiile având ca obiect drepturi de care părțile dispun liber conform legii române, în sensul că, dacă acestea au convenit valabil competența instanțelor române de a judeca litigii actuale sau eventuale privind asemenea drepturi, instanțele române sunt singurele competente.

Totodată, art. 1068 alin. (1) C. proc. civ. prevede că, „În materie patrimonială, părțile pot conveni asupra instanței competente să judece un litigiu actual sau eventual izvorând dintr-un raport cu elemente de extraneitate. Convenția poate fi încheiată prin înscris, telegramă, telex, telecopiator sau orice alt mijloc de comunicare ce permite a-i stabili proba printr-un text. În lipsă de stipulație contrară, competența forului ales este exclusivă”.

Potrivit art. 1.071 alin. (1) din cod, „Instanța sesizată verifică din oficiu competența sa internațională, procedând conform regulilor interne privind competența, iar dacă stabilește că nu este competentă nici ea, nicio altă instanță română, respinge cererea ca nefiind de competența jurisdicției române”, sub rezerva aplicării prevederilor art. 1.070.

Art. 129 alin. (2) C. proc. civ. prevede că „Necompetența este de ordine publică: 1) în cazul încălcării competenței generale, când procesul nu este de competența instanțelor judecătorești; 2) în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad sau de competența unei alte secții sau altui complet specializat; 3) în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura. Alin. 3 al aceluiași articol prevede că, în toate celelalte cazuri, necompetența este de ordine privată”.

În ceea ce privește obiectul litigiului dedus judecății, astfel cum s-a arătat, acesta constă în solicitarea reclamantului, cetățean ucrainean, la obligarea pârâtei, persoană juridică română, cu sediul în România, la plata debitului restant izvorât din contractul de furnizare cherestea și a dobânzii penalizatoare până la plata efectivă a sumei restante.

Așadar, prin raportare la prevederile art. 129 alin. (2) C. proc. civ., mai sus enunțate, norma de competență aplicabilă în cauză este de ordine privată.

Conform art. 130 alin. (2) C. proc. civ., „Necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii”.

Din examinarea înscrisurilor aflate la dosarul cauzei se constată că pârâta B. S.R.L. nu a formulat întâmpinare, excepția de necompetență fiind invocată din oficiu de prima instanță învestită, respectiv de Judecătoria Sectorului 1 București.

Reținând că, în cauză, nu se pune problema existenței unei competențe teritoriale exclusive, fiind aplicabile dispozițiile art. 1066-1067 C. proc. civ., devine operantă clauza inserată în art. 17 din contractul de furnizare cherestea, referitoare la alegerea de competență convenită de părți pentru soluționarea litigiilor izvorâte din executarea acestuia.

Împrejurarea că părțile contractante nu au precizat cu exactitate care este instanța din municipiul București competentă să soluționeze litigiile survenite cu ocazia executării contractului nu semnifică faptul că acestea nu au convenit cu privire la o asemenea instanță, de vreme ce alegerea acesteia putea fi făcută cu ocazia depunerii cererii de chemare în judecată.

Or, reclamantul a înțeles să învestească Judecătoria Sectorului 1 București cu judecarea acțiunii civile, iar, prin neinvocarea excepției necompetenței teritoriale prin întâmpinare, se poate considera că pârâta și-a exprimat acordul tacit cu privire la această alegere a instanței de către reclamant.

Constatarea Judecătoriei Sectorului 1 București, în sensul incidenței dispozițiilor Regulamentului Uniunii Europene nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, nu poate fi reținută în cauză, întrucât aceste reglementări se aplică în baza Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene numai în ceea ce privește instanțele din statele membre.

Or, Ucraina, al cărei cetățean este reclamantul, nu a semnat până în prezent un tratat de aderare la Uniunea Europeană pentru a fi aplicabil Regulamentul mai sus menționat.

Pentru toate considerentele expuse, în baza art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a pricinii în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

Sursa informației: www.scj.ro.