Considerații asupra cauzei actului juridic civil în reglementarea actuală

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

3.2. Cuza trebuie să fie licită și morală. Articolul 968 din vechea reglementare definea cauza ilicită ca fiind aceea prohibită de legi sau contrarie bunelor moravuri și ordinii publice, iar sancțiunea unei cauze nelicite era lipsirea obligației de orice efect. Dacă în practica judiciară și doctrina aferentă vechiului Cod civil noțiunea de cauză ilicită era interpretată, în sens larg, astfel încât să cuprindă și conceptul de cauză imorala, în noua reglementare legiuitorul a înțeles să prevadă în mod expres și distinct condiția de valabilitate a cauzei care vizează moralitatea acesteia, conformitatea ei cu bunele moravuri.

Caracterul licit al cauzei vizează conformitatea acesteia nu doar cu normele legale imperative, dar și cu ordinea publică însă fără să mai înglobeze, după cum am arătat conformitatea cu regulile de conviețuire socială.

Astfel, după cum se poate observa din redactarea textului alin. (2) al art. 1236 se face distincție între lege și ordinea publică, întărind astfel ideea ca aceasta cuprinde o sferă mult mai largă care înglobează și aspecte legate de ordinea socială și economică Se face în acest fel distincție între ordinea publică expresă, textuală sau legislativă și ordinea publică implicită, virtuală sau judiciară^[28]. Cât despre bunele moravuri doctrina a conchis că acestea reprezintă ansamblul regulilor moralei sociale considerate fundamentale pentru însăși ordinea unei societăți, catalogate din acest motiv ca fiind o noțiune variabilă^[29].

Datorită concepției despre cauză în dreptul nostru privat judecătorului îi este permis să facă un control eficace al liceității contractelor fără a pune în pericol securitatea dinamică a circuitului civil.

S-a arătat că verificarea caracterului licit și imoral al cauzei se poate realiza cu succes, nu doar prin analizarea scopului imediat al contractului, ci mai ales a celui mediat, care este subiectiv și variabil de la contract la contract.

În contractele sinalagmatice cu titlu oneros se poate observa că liceitatea scopului imediat al cauzei este strâns legată de caracterul licit al obiectului. Înțeleasă fiind ca reprezentarea mentală a contraprestației în considerarea căreia este dat angajamentul contractual, cauza este ilicită atunci când obiectul contractului este ilicit^[30]. Prin urmare, scopul imediat este rareori privit în mod separat față de obiectul ilicit și imoral, ceea ce face ca de regulă contractul să fie desființat datorită obiectului său ilicit, în înțelesul de operațiune juridică^[31].

Marea majoritate a contractelor sinalagmatice au însă ca obiect operațiuni juridice în care prestațiile părților privite separat de ceea ce ele urmăresc, sunt cu totul neutre și în consecință întotdeauna licite. De exemplu, într-un contract de vânzare cumpărare a unui imobil cauza imediată a angajamentului cumpărătorului de a plăti prețul este considerația obligației în contrapartidă a vânzătorului de a-i transfera dreptul de proprietate asupra acelui imobil, este evident că având un caracter abstract, cauza astfel înțeleasă, nu poate fi supusă niciunei judecați de valoare spre a i se verifica liceitatea^[32]. Totuși, s-a făcut precizarea că în contractele nenumite este posibil ca și scopul imediat sa aibă un caracter ilicit^[33].

Acesta este motivul pentru care singura modalitate de a efectua un control eficient al liceității și moralității cauzei este cercetarea atentă a scopului mediat, subiectiv și variabil, anume a motivului ce a determinat fiecare parte să se oblige prin contract, și dacă acesta încalcă sau nu ordinea publică și bunele moravuri. Așadar,, putem spune că vânzarea sau locațiunea unui imobil, din punct de vedere al scopului imediat și abstract este întotdeauna licită. Însă ceea ce poate imprima convenției un caracter ilicit și imoral este scopul mediat, subiectiv al cumpărătorului care poate da imobilului o destinație contrară ordinii publice și bunelor moravuri, precum folosirea în scopul falsificării de monedă sau drept casă de toleranța^[34]. În doctrină, de asemenea, s-a mai scos în evidență caracterul ilicit și imoral al unui contract de împrumut atunci când acesta are ca scop să permită unui jucător să continue o partidă sau de a finanța achiziționarea unei case de toleranță^[35].

În privința contractelor cu titlu gratuit în special donațiile, din punctul de vedere al scopului imediat se poate spune deopotrivă ca intenția de a gratifica privită abstract va fi întotdeauna licită.

Ceea ce prezintă interes și în acest caz este scopul mediat, subiectiv, concret și variabil, de la contract la contract, adică motivul determinant al hotărârii de a contracta care poate duce la constatarea faptului că acel contract este contrar legilor imperative, ordinii publice, sau adesea bunele moravuri, cum ar fi obținerea unor servicii pe care legea le interzice ori morala le reprobă^[36]. Atât în jurisprudența românească, cât și în cea franceză s-a obținut desființarea unor contracte de donație atunci când acestea au avut drept cauză mediată stabilirea ori menținerea de raporturi imorale (de concubinaj); pe de altă parte, donația nu era declarată nulă pentru cauză ilicită în ipoteza în care avea un scop legitim, precum acela de a repara prejudiciul cauzat concubinei prin ruperea relației de concubinaj sau acela de a permite creșterea și educarea copiilor rezultați din concubinaj^[37]. Trebuie să spunem totuși că imoralitatea cauzei este o chestiune de fapt lăsată la luminile instanței învestită cu judecarea cauzei și a cărei apreciere depinde foarte mult de înțelesul inconstant și vag al moralei publice.

Ori de câte ori se pune problema cauzei ilicite în concepția dreptului nostru preluată din soluțiile tradiționale ale dreptului francez se afirma că este necesar să se facă distincție între contractele cu titlu oneros și cele cu titlu gratuit. Distincția era făcută în sensul că în ipoteza contractelor cu titlu oneros motivul determinant care constituie cauza impulsivă a operației juridice, dacă este ilicit, va atrage sancțiunea nulității numai dacă a fost cunoscut sau a putut fi cunoscut de către cealaltă parte, iar în cazul contractelor cu titlu gratuit, această ultimă cerință nu mai trebuia îndeplinită pentru a intervenii sancțiunea.

Potrivit alin. (2) al art. 1238 noul C. civ., ,,Cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului, dacă este comună, ori în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia să o cunoască”. Din formularea textului legal rezultă că noua reglementare nu face niciun fel de distincție în materia sancțiunii pentru cauză ilicită, după cum contractul este cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. Tot din interpretare literală, rezultă că legiuitorul a avut în vedere două ipoteze:

Prima este aceea când cauza ilicită sau imorală este comună părților, caz în care va trebui să se facă o analiză riguroasă a ambelor voințe individuale ale părților, și care practic restrânge foarte mult posibilitatea de desființare a contractului. Însă cea de-a doua ipoteză face să poată fi sancționat și comportamentul culpabil al cocontractantului care cunoscând sau trebuind să cunoască scopul ilicit al celeilalte părți, a consimțit la încheierea contractului^[38]. Simpla ignorare a scopului ilicit sau imoral al celeilalte părți nu este suficientă pentru înlăturarea sancțiunii nulității atât timp cât cocontractantul putea să descopere adevăratul scop urmărit prin depunerea unor diligențe rezonabile.

Prin acest mecanism se urmărește a se păstra securitatea raporturilor juridice și protecția părții contractante de bună – credință care nu trebuie pusă în situația de a suporta efectele nulității contractului datorată unui mobil ilicit sau imoral, pe care nu l-a cunoscut ți nici nu putea să-l cunoască^[39].

Această soluție a fost aspru criticată în spațiul dreptului francez contemporan arătându-se că verificarea conformității contractelor cu ordinea publică din perspectiva cauzei ilicite este o problemă în primul rând de interes public. „Or, cerința ca mobilul ilicit sau imoral să fie cunoscut de cealaltă parte este o exigență prea mare care împiedică uneori desființarea contractelor și îngrădește rolul moralizator al cauzei”^[40]. S-a spus că nici din punctul de vedere al intereselor particulare soluția tradițională nu este satisfăcătoare, în ipoteza în care cel care cere declararea nulității contractului este cel care nu a cunoscut mobilul ilicit sau imoral cu valoare de motiv determinant al angajamentului contractual.

Pentru a se remedia această problemă anumiți autori francezi au propus ca prin cauză ilicită să se înțeleagă „scopul ilicit sau imoral vizat de părțile contractului, sau de una dintre ele, inerent conținutului acelui contract, circumstanțelor încheierii sale ori rezultatului său, fără a se mai preocupa dacă a fost sau nu cunoscut de către cealaltă parte”^[41].

O altă noutate adusă de noul Cod civil este aceea prevede în mod expres frauda la lege prin art. 1237 ca un caz particular în care cauza contractului este ilicită. Articolul are următorul conținut: „cauza este ilicită și atunci când contractul este doar un mijloc pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative”.

S-a arătat că în acest caz caracterul ilicit al cauzei nu se manifestă în legătură cu modul intrinsec de formare al contractului, acesta fiind valabil încheiat, ci în legătură cu modul extrinsec de raportare a contractului față de incidența unei norme legale imperative^[42].

Frauda la lege este incidentă atunci când o normă imperativă ar fi fost aplicată în defavoarea cel puțin a uneia dintre părțile contractante, dacă nu s-ar fi încheiat contractul. Pentru a atrage sancțiunea nulității absolute este necesar ca ambele părți sa urmărească eludarea unei norme imperative sau cel puțin ca cealaltă parte să fi cunoscut sau să fi putut să cunoască acest scop al cocontractantului. Trebuie precizat că este necesară o distincție între frauda la lege și fraudarea intereselor altor persoane terțe de contract. Explicația constă în aceea că drepturile persoanelor respective nu fac obiectul de reglementare al unor norme imperative, fiind vorba despre protejarea unor interese private.

Mai trebuie adăugat aici că după modelul francez noul cod cuprinde un text special cu privire la proba cauzei. Textul art. 1239 noul C. civ. reia într-o altă formulare ideile vechiului articol 967, iar din cuprinsul său se pot desprinde două prezumții cu privire la cauză.

În primul rând este vorba despre prezumția de existență a cauzei chiar și atunci când nu rezultă expres din înscrisul constatator al contractului. Nu este prezumată doar existența unei cauze, ci și valabilitatea acesteia, astfel încât legea consideră contractul valabil chiar și atunci când cauza nu este expres prevăzută. Ambele prezumții sunt relative, ceea ce înseamnă că pot fi înlăturate prin proba contrară, iar sarcina probei aparține celui care invocă lipsa ori nevalabilitatea cauzei. S-a spus că problema probei inexistenței cauzei se poate pune numai în privința elementului său obiectiv, anume scopul imediat, deoarece numai acesta poate eventual lipsi, iar această lipsă ar absorbi și lipsa scopului mediat^[43]. În viziunea noului cod cauza falsă este asimilată lipsei de cauză fiind practic o eroare asupra existenței cauzei

3.3. Sancțiunea neîndeplinirii condițiilor de validitate a cauzei. În tăcerea vechiului cod care nu conținea prevederi exprese cu privire la sancțiunea incidentă, prevăzând doar că obligația fără cauza sau fondată pe o cauză falsă și nelicită nu poate produce niciun efect, era evident ca este vorba de nulitate însă fără a se preciza clar dacă aceasta este relativă sau absolută sarcina stabilirii acestui aspect a revenit doctrinei.

În doctrină se arăta că sancțiunea incidentă diferă în funcție de împrejurările care determină nevalabilitatea cauzei^[44].

Când lipsa cauzei se datorează lipsei discernământului sunt inexistente ambele elemente ale cauzei, atât cel imediat cât și cel mediat deoarece ambele presupun prezența discernământului; în această ipoteză inexistența cauzei atrăgea nulitatea relativă ca sancțiune specifică lipse de discernământ. Același tip de nulitate intervine și în ipoteza cauzei când suntem în prezența unei erori asupra scopului mediat mai precis motivul subiectiv determinant al contractului. Așadar, se considera în mod justificat că sancțiunea aplicabilă este nulitatea relativă care lovește actul juridic cazul tuturor viciilor de consimțământ.

În schimb alte împrejurări care determină nevalabilitatea cauzei atrăgeau nulitatea absolută a manifestării de voință. Este vorba mai întâi despre cauza ilicită în înțelesul larg al termenului. Pentru această ipoteză sancțiunea nulității absolute a fost îmbrățișată unanim de către doctrină și jurisprudență grație interesului general pe care liceitatea cauzei îl ocrotește^[45]. De asemenea, actul juridic lipsit de cauză ca urmare a absenței scopului imediat era în opinia majoritară lovit de nulitate, absorbind eroarea asupra existenței scopului mediat, ce ar fi atras doar anulabilitatea pentru un asemenea negotium iuris^[46].

Prin articolul 1238, noul Cod civil reglementează normativ sancțiunea care lovește actul fără cauză valabilă. Din interpretarea textului rezultă că lipsa cauzei indiferent de aspectul căruia i se datorează, atrage nulitatea relativă a contractului. Soluția adoptată de legiuitor este firească având în vedere că interesul ocrotit prin noțiunea de cauză este unul particular. Ceea ce apare ca o noutate, dar în același timp este un aspect firesc se referă la faptul că sancțiunea nulității nu va interveni dacă contractul a fost greșit calificat și poate produce alte efecte juridice. În acest caz problema este transferată pe terenul interpretării voinței interne a părților fiind absolut evidentă necesitatea calificării corecte a contractului pentru a se evita anularea unui act perfect valabil care poate produce efectele urmărite de părți.

În privința cauzei ilicite sau imorale sancțiunea a rămas aceeași, precizându-se că nulitatea absolută intervine atunci când cauza ilicită este comună ori în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări trebuia să o cunoască. Așadar, contractul este menținut în ipoteza în care una din părți este de bună – credință și este total lipsită de orice mijloace de cunoaștere a caracterului ilicit al cauzei și prin urmare nu i se poate reține vreo culpă sub acest aspect. În acest fel persoana de bună-credință este protejată de prejudiciul pe care l-ar putea suferii în urma declarării nulității mai ales că potrivit art. 1638 noul Cod face o schimbare de viziune cu privire la acest aspect stipulând că „prestația primită sau executată în temeiul unei cauze ilicite sau imorale rămâne întotdeauna supusă restituirii”.

S-a pus deopotrivă problema în legătură cu sancțiunea aplicabilă pentru cauză ilicită în cazul succesiunii de legi în timp despre momentul în funcție de care se apreciază liceitatea cauzei deoarece legea și ordinea publică se pot schimba între momentul încheierii contractului și cel în care judecătorul trebuie să aprecieze asupra liceității cauzei. Soluția adoptată de jurisprudență este aceea că momentul în funcție de care se apreciază validitatea contractului este acela al încheierii sale, invocându-se principiul neretroactivității legii noi în materie contractuală^[47].

§4. Concluzii

Noul Cod civil conferă o reglementare amplă cauzei în cuprinsul a cinci articole, dar cu toate acestea ea rămâne cea mai controversată condiție de validitate a actului juridic.

Din punctul nostru de vedere în ciuda modului în care legiuitorul definește finalmente această condiție de fond a validității actului juridic ca izvor de obligații drept motivul determinant pentru încheierea contractului, cauza obligației își menține același rol de până acum pentru validitatea și eficacitatea manifestării de voință a părților.

În aceeași ordine de idei, nu credem că asimilarea cauzei false cu lipsa de cauză ar fi rezultatul definirii acesteia exclusiv prin raportare la scopul mediat, având în vedere că o asemenea teorie a fost susținută și în doctrina subsecventă Codului de la 1864.

Cât privește nulitatea relativă ca sancțiune pentru lipsa de cauză independent de sursa ei este consecința logică a evidenței faptului că norma juridică încălcată ocrotește un interes privat, neajunsul fiind prescriptibilitatea acțiunii în anulare. În plus, este evident că potrivit principiului favor contractus, înainte de a lipsi contractul de orice efecte trebuie să existe certitudinea faptului că termenii săi sunt interpretați în sensul voinței reale a părților.

În privința cauzei ilicite imorale ori a fraudei la lege, care acum beneficiază de o binevenită definiție, sancțiunea nu putea fi alta decât nulitatea absolută, fiind în joc mai mult decât un interes particular. De asemenea, credem că este justificată o abordare distinctă a imoralității cauzei față de caracterul ilicit al acesteia deoarece în definitiv cele două concepte, moralitatea și liceitatea cauzei, ocrotesc pe de o parte ordinea juridică, iar pe de alta valori morale a căror importanță o depășește adesea pe aceea a unei norme juridice.

Totodată, faptul că lovirea contractului de o nulitate absolută este condiționată de cunoașterea caracterului ilicit sau imoral de către ambele părți contractante denotă aceeași preocupare a legiuitorului pentru salvarea contractului. Este deopotrivă esențial faptul că nu este suficientă pentru menținea validității contractului simpla necunoaștere de către cocontractant a cauzei ilicite, fiind necesară imposibilitatea de cunoaștere a acesteia raportat la împrejurările concrete ale încheierii contractului. Așadar, lipsa de diligență a uneia dintre părți nu este de-ajuns pentru menținerea efectelor contractului prin invocarea bunei-credințe acesteia din urmă.