Considerații asupra cauzei actului juridic civil în reglementarea actuală

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

§1. Introducere

Actul juridic este manifestarea de voință a părților făcută cu intenția de a produce efecte juridice. Această intenție este prefigurarea mentală a scopului urmărit a fi atins prin efectele actului juridic încheiat. Cauza este imaginarea ab initio a efectelor ce se vor produce prin încheierea actului și care vor duce la satisfacerea unor nevoi subiective, determinând părțile să se oblige juridic.

Cauza este, așadar, scopul urmărit de părți în momentul încheierii actului, este ceea ce face părțile să-și exteriorizeze voința, adică ceea ce le determină pe acestea să-și dea consimțământul și astfel să se lege juridic prin crearea de raporturi juridice obligatorii.

Este, prin urmare, imposibil ca o persoană să se angajeze juridic fără a urmări un scop anume, fără a avea o cauză impulsivă și determinantă, acesta fiind motivul pentru care cauza trebuie privită ca o condiție de fond esențială și de valabilitate a actului juridic civil, care alături de consimțământ este un element al voinței juridice.

Subiectul este unul actual ținând seama de disputele perpetue existente în doctrină asupra structurii și utilității noțiunii de cauză. De-a lungul timpului, nu a existat o părere unitară în ceea ce privește structura și chiar utilitatea ei. S-au căutat răspunsuri cu privire la caracterul obiectiv sau subiectiv al cauzei, caracter în funcție de care trebuie cercetată valabilitatea acesteia. Conceptul de cauză a evoluat de la o teorie obiectivă, clasică la una modernă, subiectivă reușind să treacă peste criticile anticauzaliste, dar nu fără ecou în prezent există deopotrivă sisteme de drept care acordă cauzei un rol esențial în ceea ce privește validitatea actelor juridice civile și sisteme de drept care nu leagă valabilitatea actului juridic de existența unei cauze valabile a acestuia. în dreptul românesc controversele cu privire la noțiunea de cauză continuă să existe în ciuda adoptării unui nou Cod civil care reușește să dea o definiție cauzei ce se regăsește în continuare între condițiile de validitate ale actului juridic civil datorită puternicei influențe franceze asupra dreptului nostru.

§2. Structura cauzei în dreptul autohton 

Ca urmare a faptului că, la momentul adoptării Codului civil din 1864, acesta conținea o reglementare aproape identică cu cea din Codul civil francez, inițial în literatura noastră de specialitate a fost adoptată teoria obiectivă a cauzei. În acea perioadă, D. Alexandresco definea cauza drept „rațiunea imediat și direct determinantă care face pe părți să contracteze; ea este scopul principal si imediat ce ele s-au propus”^[1]. În ciuda acestei concepții atunci când face referire la cauza ilicită autorul include în noțiunea de cauză și scopul mediat.

În prezent cauza este concepută ca fiind o noțiune mult mai extinsă care pe lângă scopul imediat al încheierii unui contract permite și analiza mobilului determinant, anume scopul concret în vederea realizării căruia părțile au contractat. Această lărgire a noțiunii de cauză s-a datorat nevoii de a permite examinarea conformității acestui scop subiectiv cu normele imperative, ordinea publică și bunele moravuri^[2].

Așadar, până în prezent, în dreptul nostru civil există o concepție monistă despre cauză, dar aceasta cuprinde în conținutul sau două elemente: scopul direct și imediat împreună cu scopul indirect și mediat al hotărârii de a încheia actul. Aceste două elemente componente, unul obiectiv, iar celălalt, subiectiv, intră în componența unei noțiuni unice și complexe, aceea de cauză a contractului^[3].

2.1. Scopul direct și imediat al actului juridic este caracterizat ca un element abstract obiectiv care decurge din natura actului fiind invariabil pentru toate contractele de același tip și din aceeași categorie Doctrina mai denumește acest element ca fiind cauza obligației spre a sublinia caracterul său abstract si impersonal, imuabil de la contract la contract sau de la persoană la persoană. S-a spus despre cauza abstractă că se reduce la scopul operațiunii juridice, adică la intenția de a atinge un anumit țel juridic, iar scopul concretizat de ea se produce imediat nemijlocit și identic pentru fiecare categorie de contracte^[4].

De asemenea, s-au făcut precizări în doctrină cu privire la cauza abstractă pentru diferitele categorii de contracte. Astfel în contractele sinalagmatice cauza abstractă se concretizează în reprezentarea mintală a contraprestației care se va obține din partea cocontractantului, prin urmare fiecare parte se obligă să dea sau să facă ceva, întrucât prefigurează că va primi altceva în schimb^[5]. În cazul actelor cu titlu gratuit scopul imediat este surprins prin expresia animus donandi, anume intenția de a gratifica, de a da fără a primi nimic în schimb, fără a se face distincție între liberalități și acte dezinteresate. În cazul actelor juridice aleatorii elementul obiectiv al cauzei este dat de intenția de a considera elementul aleatoriu ca temei suficient pentru a se angaja juridic, deoarece de îndeplinirea acestuia depinde șansa de câștig sau riscul de pierdere. În contractele reale s-a arătat că scopul imediat se reduce la imaginea faptului că bunul remis inițial va fi returnat, adică în intenția de a restitui bunul primit^[6]. S-a mai arătat că scopul imediat „este un element constitutiv, intrinsec oricărui contract, într-o asemenea măsură încât însăși definiția contractului sau categoriei respective de contracte îl cuprinde sau îl evidențiază explicit sau implicit”^[7].

2.2. Scopul indirect și mediat al încheierii contractului este reprezentarea mobilului principal care determină hotărârea de a contracta, prin urmare este un element concret, subiectiv și variabil de la contract la contract în aceeași categorie de contracte. În doctrină acest element este cunoscut deopotrivă drept cauză a contractului^[8].

Nevoia includerii scopului mediat în conținutul noțiunii de cauză a fost subliniată de jurisprudență. Instanțele au observat că pentru a asigura respectarea legilor a ordinii publice și bunelor moravuri, de cele mai multe ori nu estre suficient să se cerceteze exclusiv scopul imediat și direct al angajamentului contractual al părților întrucât acesta este abstract și invariabil. Realizarea justiției contractuale creează necesitatea lărgirii sferei de cercetare și apreciere a judecătorului în egală măsură asupra mobilurilor concrete și subiective care imprimă contractului adevărata sa semnificație^[9].

Cercetarea în mod exclusiv a elementului obiectiv face insuficientă cauza pentru rolul atribuit de lege. De exemplu, în cazul unei donații, donatorul transmite proprietatea asupra unui bun cu intenția de a-l gratifica pe donatar, însă mergând dincolo de acest scop imediat angajamentul donatorului are și un scop mediat pe care acesta caută să-l realizeze în cele din urmă. Acest scop poate fi unul licit și moral sau din contră, ilicit sau imoral, cum se întâmplă în cazul în care se urmărește determinarea celui gratificat să înceapă sau să continue relații de concubinaj sau să divorțeze de soția sa. În asemenea ipoteze, liberalitatea va fi declarată nulă, ca având o cauză ilicită sau imorală^[10].

Dezavantajul integrării scopului indirect concret și subiectiv în noțiunea de cauză ar fi acela că acordă judecătorilor competența de a face investigații asupra voinței psihologice a părților cu riscul promovării arbitrariului, punându-se astfel în pericol securitatea circuitului juridic contractual. Astfel de pericole pot fi însă evitate prin respectarea anumitor reguli evidențiate în practica judiciară:

În primul rând, din multitudinea de scopuri concrete și subiective care influențează părțile va fi acordat rolul de cauză doar aceluia care a fost determinant, anume cel care a avut un rol hotărâtor în luarea hotărârii de a încheia contractual, numit și cauză impulsivă și determinantă.

În al doilea rând, în contractele cu titlu oneros scopul mediat va avea valoare de cauză subiectivă doar dacă prin voința părților a fost considerat o clauză esențială a contractului sau dacă privește o însușire a contraprestației ori o anumită calitate a persoanei cocontractantului și a fost cunoscut sau a putut fi cunoscut în mod firesc în împrejurările date de către acesta din urmă în momentul contractării^[11]. Este pe deplin justificat ca în contractele cu titlu oneros nevalabilitatea scopului mediat cu valoare de motiv determinant să atragă nulitatea contractului numai dacă a fost inserat în clauzele contractuale ori a putut fi cunoscut pe altă cale de către cocontractant întrucât în caz contrar s-ar produce acestuia din urmă în mod injust un prejudiciu.

În concluzie, securitate dinamică a circuitului civil nu poate fi lăsată să depindă de multitudinea de motive personale neexteriorizate ale uneia dintre părți de care cealaltă parte nu a avut și nici nu a putut avea cunoștință la încheierea contractului^[12].

Cu toate acestea, în materia liberalităților aprecierea nu era atât de aspră din două considerente: pe de o parte, pentru cel gratificat nu se pune decât problema de a păstra un câștig și nu aceea de a evita o pagubă, iar pe de alta, ținând cont că în cadrul liberalităților numai o parte se obligă, însărcinându-se pe sine, este firesc și cu totul întemeiat ca voința dispunătorului să fie ocrotită cu precădere^[13].

Definiția dată cauzei de Codul civil 2009 este una opusă celei reținute de doctrina corespunzătoare vechiului cod, acesta din urmă fiind sub influența teoriei clasice despre cauză care considera că aceasta are un caracter exclusiv obiectiv și o diferenția de motivele contractului. Sub influența teoriilor moderne subiective care au încercat să înlăture lipsurile teoriei clasice, doctrina a acceptat că în conținutul noțiunii de cauză, după cum am văzut, intră două elemente: unul obiectiv, abstract și invariabil (cauza proxima) și unul concret, subiectiv și variabil (causa remota).

Doctrina definea, anterior adoptării codului, în mod unanim cauza ca fiind obiectivul urmărit de părți la încheierea actului juridic.

În momentul adoptării unui nou Cod civil, definiția legală destinată să pună capăt controverselor existente nu a reușit să facă acest lucru.

Definirea cauzei drept ,,motivul care determină fiecare parte să încheie contractul”, trimite în mod evident la elementul subiectiv al cauzei, motivul determinant, cauza impulsivă a actului juridic. Din interpretarea gramaticală rezultă foarte clar că este vorba despre scopul subiectiv, concret și variabil în considerarea căruia părțile se obligă.

Într-o opinie^[14] se susține că o astfel de definiție atrage după sine renunțarea la concepția despre cauza existentă în doctrină anterior adoptării codului. Anume renunțarea la definirea cauzei prin raportare la binomul scop imediat/scop mediat^[15].

Este însă imposibil ca în structura cauzei să nu existe un element obiectiv prin intermediul căruia părțile să fie protejate de caracterul mult prea flexibil al laturii sale concrete. Dacă s-ar întâmpla acest lucru, nu ar exista nimic standardizat, invariabil, în funcție de care să fie analizată validitatea cauzei, ci doar interesele subiective, concrete, ale fiecărei părți contractante care sunt variabile și greu de identificat. Așadar, viziunea obiectivă asupra cauzei face din aceasta un instrument de protecție a unei părți împotriva celeilalte.

Lipsa de cauză nu poate fi analizată fără un scop al obligației deoarece este imposibil ca motivul determinant să lipsească în momentul încheierii actului juridic, pe de altă parte, chiar dacă falsitatea cauzei este asimilată cu lipsa acesteia, totuși în ipoteza cauzei false a existat o reprezentare falsă a realității care a determinat consimțământul.

Pentru lipsa cauzei ca urmare a lipsei de discernământ, în realitate anularea actului se obține pentru lipsa de discernământ, ca și condiție de valabilitate a consimțământului, iar nu pentru lipsă de cauză întrucât lipsa cauzei este o consecință a lipsei de discernământ, deci a lipsei posibilității părții de a-și reprezenta consecințele actelor și faptelor sale.

Practic dacă nu ar exista un element obiectiv al cauzei anularea pentru lipsa de cauză s-ar confunda și ar avea același domeniu de aplicare cu anularea contractului pentru eroare viciu de consimțământ (esențială).

Drept urmare, lipsa unui element obiectiv face ca părțile să nu se poată dezlega de o obligație în cazul în care aceasta nu mai poate duce în mod obiectiv la atingerea scopului urmărit. Așadar, cauza obiectivă este un instrument prin care se realizează justiția contractuală. De exemplu, dacă bunul care formează obiectul contractului de vânzare cumpărare piere înainte de încheierea contractului, obligația vânzătorului este nulă pentru lipsă de obiect, dar în lipsa noțiunii obiective de cauză obligația de plată a prețului ar trebui executată întrucât această are obiect. Însă având in vedere inexistența contraprestației prefigurată de cumpărător că va fi obținută în schimbul prețului, obligația sa este lovită de nulitate pentru lipsă de cauză.

Actul juridic este încheiat de părți pentru că acestea urmăresc într-adevăr realizarea unor scopuri subiective prin efectele pe care acesta le produce. Dacă privim contractul în ansamblul său, acesta este generator de drepturi și obligații, deci părțile aleg un anumit contract pentru ca acesta să producă efectele juridice pe care le doresc, în vederea atingerii scopului lor concret și subiectiv prefigurat în momentul încheieri sale.

Cauza obligației este inerentă oricărui contract numit ținând de natura acestuia și este ceea ce determină părțile să aleagă respectivul contract și nu altul deoarece prin intermediul său își vor atinge scopul subiectiv^[16]. De exemplu, în contractele sinalagmatice cu titlu oneros, cauza imediată și obiectivă este prefigurarea contraprestației cocontractantului, contraprestație care nu ar prezenta interes pentru parte dacă nu avea un motiv subiectiv, un scop mediat, dar în considerarea căreia contractează pentru că este aceea singura care în mod invariabil va duce la atingerea scopurilor sale concrete. Dacă din punct de vedere obiectiv acea prestație nu poate fi executată, nu există sau este derizorie contractul este lipsit de cauză deoarece astfel nici scopul mediat nu se poate realiza.

§3. Validitatea cauzei

Noul Cod civil prevede, în cadrul art. 1236, condițiile pe care cauza trebuie să le îndeplinească pentru a fi valabilă, anume să existe, să fie licită și morală. Spre deosebire de vechea reglementare nu mai există o prevedere expresă cu privire la condiția realității cauzei.

Așadar, codul a adoptat opinia unei părți a doctrinei conform căreia cauza falsă se reduce la o eroare asupra existenței cauzei deci la absența acesteia. A. Ionașcu a susținut că „lipsa cauzei se confundă cu cauza falsă, care la rândul ei nu este decât o eroare asupra cauzei”^[17].

3.1. Cauza să existe

S-a arătat în doctrină că inexistența și falsitatea cauzei nu se confundă în toate cazurile deoarece despre inexistența cauzei nu poate fi vorba decât în ce privește scopul imediat, câtă vreme lipsa scopului mediat poate reprezenta doar o eroare asupra cauzei (cauză falsă)^[18]. Este imposibil de imaginat o situație in care scopul mediat să lipsească, întrucât numai o persoană fără discernământ ar putea să consimtă la încheierea unui contract fără să urmărească un scop mediat^[19].

În contractele sinalagmatice lipsa de cauză apare atunci când una dintre părțile contractante nu poate primi contraprestația la care are dreptul. Cauza obligației uneia dintre părți reprezintă obiectul obligației celeilalte, obligația își pierde cauza deoarece contraprestația lipsește^[20]. De exemplu, obligația vânzătorului este fără cauză dacă prețul este derizoriu, iar cea a cumpărătorului lipsește dacă lucrul nu există. În contractele reale se poate spune că nu există cauză imediată atunci când remiterea bunului nu a avut loc. În cazul contractelor aleatorii lipsa elementului alea presupune inexistența cauzei. În privința liberalităților pentru a putea fi vorba despre absența cauzei trebuie să lipsească intenția de a gratifica.

S-a arătat că, în cazul în care scopul imediat al angajamentului contractual lipsește, de foarte multe ori ne aflăm în prezența unei erori asupra cauzei. De exemplu, când cumpărătorul se obligă să plătească prețul unui bun pierit anterior vânzării își asumă angajamentul contractual în temeiul unei cauze false ori pentru că s-a aflat într-o eroare asupra existenței cauzei^[21].

Absența scopului mediat al contractului poate fi imaginată doar dacă este vorba despre o cauză falsă, anume o eroare asupra scopului mediat în înțelesul de mobil determinant al consimțământului. Un contract poate fi așadar anulabil atunci când o parte constată că s-a obligat datorită unei erori asupra însușirilor esențiale ale obiectului prestației sau asupra persoanei cocontractantului în ipoteza în care aceste însușiri sau considerația persoanei au constituit mobilul determinat cunoscut de cealaltă parte^[22].

În doctrina corespunzătoare vechiului cod, în ipoteza absenței cauzei, se făcea o dublă distincție. Prima distincție se impunea a fi făcută între scopul imediat și scopul mediat, iar cea de-a doua între „cauzele lipsei de cauză”, astfel că se ajunsese la un regim sancționator diferențiat. Pe de o parte, în situația în care lipsa cauzei se datora lipsei discernământului, lipseau ambele elemente ale cauzei, atât scopul imediat, cât și cel mediat, deoarece existența acestora presupune cu necesitate puterea părții de a-și reprezenta urmările diferitelor angajamente juridice. Sancțiunea care intervine în această ipoteză este nulitatea relativă, aceasta fiind specifică lipsei de discernământ. Pe de alta, dacă lipsa cauzei se datora lipsei contraprestației în contractele sinalagmatice, lipsei predării bunului în contractele reale, lipsei intenției de a gratifica în contractele cu titlu gratuit, lipsește scopul imediat al contractului care absoarbe eroarea asupra scopului mediat, așadar lipsește cauza în întregime.

În ipoteza cauzei false, asimilată în prezent cu lipsa de cauză, ne aflăm în prezența unei erori asupra scopului mediat, adică asupra motivului determinant. Acest aspect evidențiază strânsa legătură care există între eroarea esențială și elementul subiectiv care intră în conținutul noțiunii de cauză^[23].

Vorbind despre existența cauzei trebuie scos în evidență faptul că doctrina juridică și jurisprudența au extins uneori noțiunea de cauză, mai ales în înțelesul său de scop imediat și direct al angajamentului contractual în cazul contractelor sinalagmatice, de la momentul încheierii unui asemenea contract și pe terenul executării acestuia^[24]. Astfel, se susține că ideea de cauză are un înțeles bivalent. În primul rând, cauza, ca și condiție de fond pentru încheierea valabilă a contractului, trebuie să existe în momentul contractării sub sancțiunea nulității. În al doilea rând, cauza, în sensul de scop al executării contractului, trece dincolo de momentul formării acestuia și ajunge pe tărâmul executării obligațiilor asumate de către părțile contractante; în această accepție, absența cauzei este explicația și constituie unul dintre fundamentele efectelor specifice ale contractelor sinalagmatice: excepția de neexecutare, rezoluțiunea contractelor, caducitatea și riscul contractual^[25]. Cu alte cuvinte, cauza trebuie să existe pe toată durata contractului, nu doar la momentul formării sale, pentru că numai o cauză validă poate garanta echitatea contractuală și deci producerea efectelor actului juridic așa cum au fost prevăzute de părți.

Nu în ultimul rând, trebuie menționat că operațiunea de simulație nu presupune lipsa de cauză a actului aparent. În acest caz, cauza actului exhibat public o ascunde doar pe cea a actului secret, ceea ce face ca ea sa fie falsă, dar în această ipoteza nu interesează decât analiza cauzei actului ascuns și a cauzei simulatorii spre a determina liceitatea simulației în ansamblul său^[26].

În doctrina franceză se specifica deopotrivă că nu trebuie confundată lipsa cauzei cu lipsa de echivalență între contraprestații. Astfel, se arată că lipsa de cauză nu rezultă dintr-o simplă ruptură a echilibrului economic dintre prestațiile reciproce, ci este nevoie de o veritabilă lipsă a contraprestației, prin urmare aceasta să fie inexistentă sau derizorie^[27].