Concurență. Obligația întreprinderilor de a-și păstra și conserva probele utile

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a pronunțat hotărârea în cauza C-611/16 P la data de 25 martie 2021, prin care se oferă o dezlegare cu privire la respectarea dreptului la apărare al întreprinderilor sancționate pentru încălcarea regulilor de concurență.

Întreprinderile sancționate au invocat o încălcare a dreptului la apărare din prisma duratei îndelungate de timp cuprinse între data încheierii acordului incriminat și data deciziei de sancționare și care le-a pus în imposibilitatea de a-și conserva probele favorabile. Problema de drept ridicată a vizat chestiunea dacă în sarcina întreprinderilor există o obligație de a veghea la păstrarea și de a lua măsuri de precauție împotriva pierderii, din cauza trecerii timpului, a unor probe care puteau să le fie utile în perspectiva unor proceduri administrative sau judiciare ulterioare.

În esență, mai multe întreprinderi din sectorul farmaceutic au fost sancționate la data de 19 iunie 2013 pentru încheierea în anul 2002 a unor acorduri de soluționare amiabilă a litigiilor referitoare la brevete pentru procedee de fabricație, încheiate între un producător de medicamente originale, titular al acestor brevete, și producători de medicamente generice. Prealabil deciziei de sancționare, prin Decizia nr. 15 din anul 2008, Comisia a deschis o investigație sectorială privind sectorul farmaceutic. Această decizie menționa că, în situația în care investigația sectorială ar indica o eventuală existență a unor acorduri sau practici anticoncurențiale, atunci Comisia ar putea avea în vedere deschiderea unor investigații individuale care ar putea conduce la decizii de sancționare. Cele două întreprinderi din cauza C-611/16 P au luat la cunoștință la data de 19 martie 2010 și respectiv la 14 martie 2011 despre primele măsuri ce aveau drept semnificație faptul că li se impută săvârșirea unei încălcări a regulilor de concurență. În acțiunea în anularea deciziei de sancționare din data de 19 iunie 2013, cele două întreprinderi au susținut că le-a fost încălcat dreptul la apărare din cauza duratei semnificative cuprinse între încheierea acordului investigat (anul 2002) și adoptarea deciziei de sancționare (anul 2013), ceea ce a condus la imposibilitatea întreprinderilor de a identifica documente pe care le-au considerat determinante pentru apărarea lor.

Tribunalul a respins argumentele ridicate de cele două întreprinderi, iar Curtea, judecând recursul împotriva hotărârii Tribunalului, a înlocuit motivarea oferită de Tribunal și a reținut că întreprinderile au o obligație specifică de prudență care le impunea să vegheze la păstrarea corespunzătoare în registrele sau în arhivele lor a elementelor care să permită reconstituirea activității lor, în special pentru a dispune de probele necesare în ipoteza unor acțiuni administrative sau judiciare ulterioare^[1]. Apoi, a reținut că întreprinderile nu și-au îndeplinit corespunzător această obligație întrucât deschiderea investigației sectoriale prin Decizia nr. 15 din anul 2008 reprezenta un element care trebuia să le determine să ia măsuri de precauție cu privire la conservarea unor probe care le-ar putea fi utile.

Materialul integral este disponibil aici.