CJUE, Carta și CEDO. Amurgul unei relaţii atipice?

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Introducere

Recunoașterea internațională a drepturilor omului își găsește reflexia într-un proces îndelungat și sinuos de maturație. Astăzi, există o pluralitate de instrumente scrise care reglementează domeniul, precum tratate internaționale care conțin clauze privind protecția drepturilor omului^[1], dar și convenții anume destinate, instrumente regionale, toate secondate de dispoziții naționale de rang constituțional sau ordinar.

Una dintre criticile constante referitoare la acest domeniu este aglomerarea excesivă, existența unui număr impresionant de instrumente care pot determina o divizare inutilă a domeniului și, în mod paradoxal, pot atrage incertitudini privind obligațiile statelor^[2].

În acest context se încadrează și întrepătrunderea dintre două instrumente proeminente în materia drepturilor fundamentale în cadrul sistemelor judiciare naționale de pe teritoriul Uniunii Europene, Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale^[3] („CEDO”) și Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene^[4] („Carta”).

Atât CEDO, ca tratat internațional regional și multilateral, cât și Carta, ca izvor de drept primar al Uniunii Europene, reprezintă surse importante nu doar de drepturi fundamentale, ci și de obligații corelative impuse în sarcina statelor. Totuși, modalitatea lor de funcționare este diferită. CEDO realizează o verificare externă sistemului judiciar național^[5] cu privire la respectarea obligațiilor impuse statelor semnatare la nivel internațional^[6], în timp ce sistemul UE de protecție a drepturilor fundamentale, întemeiat inter alia pe Cartă, are un caracter mai apropiat de un sistem intern. Se consideră uneori că este chiar un veritabil sistem intern, întrucât verificarea standardelor se realizează în principiu de instanțele naționale, dar care prezintă totuși elemente externe^[7]. Acestea din urmă sunt evidențiate în procedurile prin care Curtea de Justiție a Uniunii Europene („CJUE”) monitorizează respectarea drepturilor omului în acord cu principiile generale de drept UE și cu propria Cartă, precum și de procedura prevăzută la art. 7 TUE, în cadrul căreia Consiliul poate constata că într-un stat membru există un risc clar de încălcare gravă a valorilor proclamate de UE^[8].

Drepturile fundamentale au fost consacrate ca principii generale de drept comunitar încă de la finalul anilor ’60, prin jurisprudența din Stauder^[9] și International Handelsgesellschaft^[10]. Punctul culminant al acestei recunoașteri normative a intervenit odată cu Tratatul de la Lisabona, care a inclus protecția drepturilor fundamentale în valorile UE. De asemenea, articolul 6 (1) TEU a acordat Cartei aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor, situând-o astfel în rangul actelor de drept primar. Articolul 6 (2) TEU a impus Uniunii să adere la CEDO.

Chiar dacă aderarea la CEDO pare deocamdată o utopie^[11], noul cadru constituțional pentru protecția drepturilor fundamentale în Europa nu este atât de facil de interpretat. Dimpotrivă, acesta ridică multiple și importante probleme care țin de modalitatea de raportare a sistemului juridic UE la sistemul intern de protecție a drepturilor omului, respectiv la ordinea juridică coagulată în jurul CEDO.

În timp ce își extrăgea inspirația din tradițiile constituționale comune ale statelor membre și din CEDO, înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Curtea de Justiție nu se considera totuși legată de principii, standarde naționale sau internaționale din acest domeniu. Curtea a folosit perioada celor patru decenii de existență înaintea acestui moment de răscruce pentru a distila în tihnă setul de valori comune ale Uniuni, pe care locuitorii spațiului european să își poată contura identitatea^[12].

Care este însă evoluția acestui domeniu în era post-Lisabona? Care este relația dintre Cartă și CEDO? Cum se raportează cele două instanțe, de la Luxemburg și Strasbourg, una la cealaltă? Mai ales, cum se raportează instanțele naționale la Cartă, respectiv la CEDO? Aceste întrebări au constituit pretextul prezentului demers.

1. CJUE și CEDO

În hotărârile și ordonanțele Curții de Justiție, CEDO este citată^[13] în aproximativ 1736 de decizii^[14], din 1.967 și până la 9 noiembrie 2021, adică circa 10,21 % din totalul deciziilor Curții de Justiție.

Un astfel de procent nu este neglijabil și poate fi considerat chiar impresionant prima facie.

De altfel, CEDO a fost încă de la începuturi cea mai importantă sursă de drept internațional privind protecția drepturilor omului pe care CJUE a folosit-o în jurisprudența sa.

La origini, Comunitățile Europene, precursoarele UE, au fost dezvoltate în jurul ideii de uniune economică, ceea ce face lesne de înțeles motivul pentru care recunoașterea drepturilor fundamentale la nivelul tratatelor fondatoare nu a constituit o preocupare a acelor vremuri. De asemenea, CEDO era semnată de statele membre din 1950, iar sistemul de protecție intermediat de Consiliul Europei a făcut astfel parte din portofoliul obligațiilor internaționale pe care statele membre le aveau în mod individual.

Curtea de Justiție a început să întrezărească nevoia de a se raporta la acest sistem internațional atunci când a dat deoparte dreptul constituțional al statelor membre. Mai precis, Curtea a fost cea care a dezvoltat principiile efectului direct și supremației dreptului comunitar, acționând potrivit unor critici ca legiuitor pozitiv. În această acțiune, a ignorat valori constituționale ale statelor membre, unele dintre acestea referitoare chiar la protecția drepturilor fundamentale. Or, instanțele naționale s-au întrebat în ce măsură ar trebui susținută crearea unui drept comunitar prioritar oricăror norme naționale, inclusiv de rang constituțional, dacă aceasta ar conduce la nerespectarea unor drepturi fundamentale, atât de importante în sistemele lor naționale^[15].

Ca răspuns, Curtea a articulat principiul respectării drepturilor fundamentale, declarând că l-a extras, pe de o parte, din ceea ce era comun statelor membre la nivel constituțional național, fiind un principiu general al dreptului comunitar protejat ca atare de Curte și de legislația UE^[16]. Pe de altă parte, Curtea și-a găsit inspirația și în tratatele internaționale pentru protecția drepturilor omului la care statele membre sunt părți^[17], între care CEDO.

Această abordare a fost utilă timp de câteva decenii, dar extinderea ariei de cuprindere a dreptului UE la politici cu un impact ridicat asupra drepturilor fundamentale, în special din domeniul justiției și afacerilor interne, a fost nevoie ca tratatele să fie modificate pentru a angaja ferm UE în ceea ce privește protecția drepturilor fundamentale.

Astfel, Tratatul de la Maastricht a făcut prima dată referiri la CEDO și la tradițiile constituționale comune ale statelor membre ca principii generale ale dreptului UE.

Relația Uniunii Europene cu CEDO trebuie analizată din două perspective.

a) CEDO nu poate constitui temei pentru a atrage răspunderea internațională a UE

În primul rând, CEDO reprezintă un tratat internațional, o sursă externă dreptului Uniunii Europene, care nu impune obligații de sine-stătătoare Uniunii, pentru că Uniunea nu este parte la acest tratat, până în prezent. Aceasta înseamnă, de exemplu, că UE nu va sta în proces ca parte în fața Curții Europene a Drepturilor Omului (CtEDO).

Aceasta nu împiedică CtEDO să constate că un anumit stat membru al UE a încălcat obligațiile internaționale impuse în sarcina sa prin Convenție, prin fapta sa de a participa la luarea deciziilor la nivelul Uniunii Europene.

În acest sens, în cauza Bosphorus Airways împotriva Irlandei^[18], reclamanta a invocat dreptul său de proprietate, solicitând Curții de la Strasbourg să atragă răspunderea internațională a acestui stat pentru aplicarea unui regulament comunitar.

În fapt, o aeronavă închiriată de către societatea reclamantă turcă de la o societate iugoslavă a fost sechestrată, în 1993, de către autoritățile irlandeze, în temeiul unui regulament comunitar care punea în aplicare sancțiunile ONU împotriva Republicii Federale Iugoslavia^[19]. Avionul era proprietatea Jugoslovenski Aerotransport („JAT”) – societatea aeriană iugoslavă – și fusese închiriat într-un sistem dry lease. Acest sistem limita obiectul contractului la închirierea exclusivă a aeronavei, personalul și managementul operațional aparținea Bosphorus Airways.

Prin Hotărârea din 30 iulie 1996^[20], CJUE a interpretat articolul 8 din regulament în sensul că sancțiunile se aplică în această situație, chiar dacă aeronava era închiriată pentru 4 ani unei societăți de altă naționalitate și care nu avea un centru de operațiuni în Republica Iugoslavia. De asemenea, această concluzie a fost menținută și în pofida faptului că nici JAT și nicio altă persoană sau societate din Republica Iugoslavia sau care opera în acel stat nu dețineau interes majoritar sau controlul asupra aeronavei.

În acest context, Curtea de la Strasbourg a hotărât că, în ipoteza în care un stat a transferat puteri suverane către o organizație internațională, „este contrar scopului și obiectivului Convenției ca statele contractante sa” fie exonerate în totalitate de răspundere în temeiul Convenției în materiile acoperite de acel transfer”. S-a considerat că o astfel de exonerare ar face acceptabile limitări sau încălcări discreționare ale garanțiilor pe care le oferă Convenția, ceea ce ar priva-o astfel de caracterul obligatoriu și ar compromite spiritul practic și efectiv al protecției pe care o oferă^[21].

Totuși, în cauză, după ce a constatat că Irlanda și-a îndeplinit obligațiile juridice care decurgeau din calitatea sa de membru al Comunității Europene, CtEDO a arătat că această organizație conferă o protecție echivalentă CEDO în materia drepturilor omului, fapt ce atrage o prezumție simplă că acel stat nu s-a îndepărtat de obligațiile impuse de Convenție, atunci când s-a limitat la a implementa cerințe legale care derivă din calitatea sa de membru al UE. Prezumția ar putea fi combătută dacă, în împrejurările specifice unei cauze, s-ar considera că protecția drepturilor garantate de Convenție ar fi fost deficitară. Curtea a apreciat că, în acest din urmă caz, „rolul Convenției în calitate de «instrument constituțional al ordinii publice europene» în domeniul drepturilor omului prevalează interesului cooperării internaționale” (pct. 152-158). În cauză, s-a constatat că prezumția nu a fost răsturnată.

Această prezumție a fost reiterată și în M.S.S. împotriva Belgiei și Greciei^[22], Michaud împotriva Franței^[23], în care CtEDO a furnizat o justificare pentru instituirea unei astfel de prezumții. Pe de o parte, aceasta ar urmări să ajute un stat parte la Convenție să evite dilema în care s-ar afla atunci când este obligat să execute o obligație juridică impusă acestuia ca urmare a apartenenței sale la o organizație internațională care nu este parte la Convenție, precum UE, către care el a transferat o parte din suveranitatea sa. Aceasta nu este obligat să justifice în principiu, în temeiul Convenției, acțiunile sau omisiunile sale care decurg din această apartenență. Pe de altă parte, prezumția tinde să asigure o identificare mai facilă a cazurilor în care Curtea poate, în numele interesului cooperării internaționale, să reducă intensitatea controlului său în privința respectării angajamentelor asumate în temeiul CEDO de către statele părți. Curtea face o astfel de concesie exclusiv atunci când drepturile și garanțiile corelative al căror respect îl asigură Convenția au beneficiat de un control comparabil celui pe care Curtea îl realizează.

Pentru a conchide, prezumția protecției echivalente presupune îndeplinirea a două condiții cumulative:

− absența marjei de manevră pentru autoritățile naționale – acestea trebuie să acționeze în temeiul unei obligații impuse prin prisma apartenenței la acea organizației, în ipoteza statelor membre UE, prin prisma aderării la Uniune;

−„desfășurarea întregului potențial al mecanismului de control” prevăzut de legislația Uniunii Europene, în sensul că, referitor la încălcările invocate, mecanismele de control puse la dispoziția de dreptul UE să fi fost angajate^[24]. S-a susținut că doar dacă sunt considerate împreună, mecanismele de control instituite în cadrul Uniunii (cum ar fi trimiterea preliminară, procedura de constatare a neîndeplinirii obligațiilor de către statele membre etc.) oferă un nivel de protecție echivalent cu cel asigurat de mecanismul Convenției.

Chiar dacă cele două condiții ar fi îndeplinite, iar prezumția ar fi operabilă, aceasta poate fi răsturnată dacă, în împrejurările specifice unei cauze, protecția drepturilor garantate de Convenție a fost vădit deficitară.

S-a pus problema dacă CtEDO își va menține poziția și după ce Curtea de Justiție a afirmat neechivoc și răspicat autonomia internațională a dreptului UE, prin Avizul 2/2013^[25]. Răspunsul a părut să vină odată cu soluționarea cauzei Avotins^[26].

În cauză, domnul Avotins s-a plâns că executarea în Letonia a unei hotărâri pronunțate de o curte din Cipru a nesocotit, printre altele, dreptul său la apărare, astfel că instanțele letone au încălcat dreptul la un proces echitabil, potrivit art. 6 (1) din CEDO. Mai mult, domnul Avotins a invocat faptul că prezumția Bosphorus este inaplicabilă pentru două motive. În primul rând contrar situației din cauza anterior menționată, articolele 34 și 35 din Regulamentul Bruxelles I^[27] le-ar fi acordat instanțelor letone o marjă largă de apreciere, ceea ce înseamnă că acestea nu aveau obligația de a recunoaște în mod automat hotărârea pronunțată în Cipru. Astfel, responsabilitatea de a asigura garanțiile prevăzute la art. 6 (1) CEDO aparține în totalitate instanțelor letone. În al doilea rând, instanța supremă din Letonia a refuzat să transmită CJUE o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare, deși ar fi trebuit să o facă.

Pe de altă parte, guvernul leton a susținut aplicabilitatea prezumției pe motiv că instanțele naționale nu ar fi avut o marjă de apreciere în legătură cu executarea hotărârii pronunțate în Cipru, precum și că instanța supremă din Letonia nu avea niciun dubiu în legătură cu interpretarea dreptului Uniunii Europene, astfel că nu avea obligația să efectueze o trimitere preliminară.

În această hotărâre, Curtea de la Strasbourg a reamintit că ordinea juridică a Uniunii Europene oferă o protecție echivalentă celei garantate de Convenție. Această echivalență este asigurată în special de articolul 52 (3) din Carta drepturilor fundamentale, care stipulează că în ipoteza în care drepturile recunoscute de cartă corespund drepturilor garantate de Convenție, înțelesul și domeniul de aplicare al acestora trebuie să fie identice.

Referitor la aplicabilitatea prezumției Bosphorus, Curtea a precizat că dispoziția legală pe care a pus-o în aplicare instanța supremă din Letonia, articolul 34 (2) din Regulamentul Bruxelles I, face parte dintr-un regulament UE care are aplicabilitate directă. Or, această situație este diferită de cea în care temeiul juridic ar fi fost reflectat de o directivă, care ar fi permis statului membru să aibă flexibilitate mai largă în ceea ce privește implementarea. Curtea a conchis că statul membru nu avea nici o marjă de apreciere în legătură cu declararea caracterului executoriu al hotărârii străine, de aceea se diferențiază de cauza M.S.S.

În legătură cu cea de-a doua condiție a prezumției Bosphorus, Curtea de la Strasbourg a făcut-o examinare mult mai amplă. A precizat, referitor la decizia instanței supreme din Letonia de a nu formula trimitere preliminară la CJUE, că acesta nu este un factor decisiv pentru a decide în sensul aplicării condiției în discuție, întrucât această cerință nu trebuie analizată cu un formalism exagerat. Dimpotrivă, este necesar să se ia în considerare trăsăturile specifice ale acestei proceduri, precum și ale circumstanțelor cauzei.

Curtea a arătat că situația de fapt din cauză se diferenția de cea din Michaud, întrucât reclamantul nu a precizat niciun argument pentru care ar fi fost importantă interpretarea Regulamentului Bruxelles I și nici nu a solicitat instanței supreme din Letonia să efectueze o astfel de trimitere. Prin urmare a conchis că prezumția este pe deplin aplicabilă.

În legătură cu răsturnarea prezumției, Curtea de la Strasbourg a precizat că este conștientă că principiul recunoașterii reciproce în Uniunea Europeană este esențial pentru construirea Spațiului de libertate, securitate și justiție.

Cu toate acestea, Curtea trebuie să verifice dacă principiul recunoașterii reciproce nu se aplică în mod automat și mecanic în detrimentul drepturilor fundamentale. Astfel, acest mecanism de recunoaștere reciprocă trebuie să aibă efect deplin numai în absența oricărei insuficiențe vădite a drepturilor protejate de Convenție. „În schimb, în cazul în care li se prezintă un capăt de cerere serios și întemeiat în cadrul căruia se pretinde că există o vădită insuficiență a protecției unui drept garantat de Convenție și că dreptul Uniunii Europene nu reușește să remedieze această insuficiență, instanțele nu pot renunța la examinarea capătului de cerere pentru simplul motiv că acestea aplică dreptul Uniunii”^[28].

În aceste condiții, Curtea de la Strasbourg a făcut în continuare o analiză amănunțită a modalității de respectare a dreptului său la apărare. Mai întâi, a observat că, în fața instanțelor din Letonia, reclamantul a susținut în special că citația pentru a se prezenta la Tribunalul districtual Limassol și cererea de chemare în judecată nu i-au fost comunicate în mod corespunzător și în timp util, astfel încât nu a putut să se apere. Prin urmare, acesta a considerat că era necesară refuzarea recunoașterii hotărârii judecătorești în discuție, în conformitate cu art. 34 alin. (2) din Regulamentul Bruxelles I. Această dispoziție prevede în mod expres că nu se poate invoca un astfel de caz decât cu condiția de a fi exercitat în prealabil o cale de atac împotriva hotărârii în litigiu, în măsura în care o astfel de cale de atac a fost posibilă. Or, după ce a constatat că posibilitatea de a formula o astfel de cale de atac era efectivă, Curtea a evidențiat că reclamantul, de profesie consultant în investiții, ar fi trebuit să fie conștient de modalitățile procedurale generale ale unui eventual proces în fața instanțelor cipriote. Neinformându-se în acest domeniu, prin lipsa de acțiune și neglijența sa, reclamantul a contribuit în mare măsură la crearea situației invocată în fața Curții, situație pe care ar fi putut-o evita astfel încât să nu sufere nicio vătămare^[29].

În aceste împrejurări, CtEDO a conchis că nu constată o vădită insuficiență a protecției drepturilor fundamentale de natură să răstoarne prezumția de protecție echivalentă.

Această hotărâre marchează un moment remarcabil în relația dintre CtEDO și dreptul UE. În primul rând, tratează pentru prima dată problematica principiului recunoașterii reciproce și dă semne că, în împrejurări specifice ale unei cauze ar putea să constate o „deficiență vădită” în protecția unor drepturi fundamentale. Astfel, Curtea a arătat că metodele utilizate pentru crearea Spațiului de libertate, securitate și justiție nu trebuie să încalce drepturile fundamentale ale persoanelor afectate de mecanismele puse în aplicare în acest cadru. Curtea a făcut referire și la Avizul 2/13, în care CJUE a afirmat, la pct. 192 că „în momentul punerii în aplicare a dreptului Uniunii, statele membre pot fi obligate, în conformitate cu acest drept, să presupună respectarea drepturilor fundamentale de către celelalte state membre, astfel încât nu le este posibil […], cu excepția unor cazuri excepționale, să verifice dacă celălalt stat membru a respectat efectiv, într-un caz concret, drepturile fundamentale garantate de Uniune”. Curtea a sugerat, astfel, că prin limitarea marjei de apreciere a statului în care se solicită recunoașterea unei hotărâri de a verifica respectarea drepturilor fundamentale de către statul de origine a hotărârii numai în cazuri excepționale ar putea, în practică, să contravină unei cerințe cruciale impuse prin Convenție. Mai precis, Convenția ar presupune ca cel puțin instanța din statul solicitat să efectueze un control adaptat gravității acuzațiilor de încălcare a drepturilor fundamentale în statul de origine, pentru a evita o vădită insuficiență a protejării acestor drepturi. Prin urmare, Curtea pare a sugera că ori de câte ori instanțele unui stat membru UE sunt chemate să aplice principiul încrederii reciproce, acestea nu se pot sustrage de la analiza pe fond a unei contestații referitoare la o deficiență vădită a unui drept protejat de Convenție pe simplul motiv că aplică o normă UE.

În al doilea rând, în ceea ce privește a doua condiție a prezumției Bosphorus, privind „desfășurarea întregului potențial al mecanismului de control” prevăzut de legislația Uniunii Europene, Curtea a arătat că nu se impune ca în toate cazurile instanțele naționale să formuleze trimiteri preliminare la CJUE, făcând referire la criteriile Cilfit^[30] dezvoltate de CJUE în jurisprudența sa.

În al treilea rând, este primul caz în care, pentru a observa dacă prezumția Bosphorus este răsturnată, CtEDO cerne printr-o sită foarte fină situația de fapt căutând să observe dacă a existat o „deficiență vădită” în protecția drepturilor fundamentale, chiar dacă în final ajunge să nu constate acest lucru^[31]. Poate această atitudine să sugereze o îndrăzneală pe care Curtea de la Strasbourg să o ducă mai departe într-o cauză ulterioară cu circumstanțe de fapt diferite? Răspunsul cel mai probabil este cel pozitiv.

b) CEDO este obligatorie în UE ca parte a dreptului Uniunii

Astfel cum s-a arătat anterior, drepturile garantate de CEDO constituie principii generale de drept UE, conform art. 6(2) TEU.

De asemenea, conform art. 52 (3) din Cartă, „[î]n măsura în care prezenta cartă conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de convenția menționată. Această dispoziție nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecție mai largă”.

Aceasta înseamnă că drepturile garantate de convenție reprezintă per se principii generale de drept UE și încetează să mai fie o simplă sursă de inspirație. Mai mult, acestea sunt chiar un izvor de drept pe baza căruia CJUE poate să contureze, din punct de vedere substanțial, drepturile fundamentale recunoscute de UE^[32].

Așadar, standardul prevăzut de CEDO este standardul minim la care trebuie să se raporteze instanța națională sau CJUE atunci când drepturile prevăzute de Cartă și de Convenție corespund. În acest sens, Explicațiile cu privire la Cartă^[33] redau, în cadrul unei liste, drepturile care, „în stadiul actual și fără a exclude evoluția dreptului, a legislației și a tratatelor, pot fi considerate a corespunde drepturilor din CEDO în înțelesul alineatului (3)”.

Astfel, articolul 2 corespunde articolului 2 din CEDO, articolul 4 corespunde articolului 3 din CEDO; articolul 5 alineatele (1) și (2) corespund articolului 4 din CEDO; articolul 6 corespunde articolului 5 din CEDO; articolul 7 corespunde articolului 8 din CEDO; articolul 10 alineatul (1) corespunde articolului 9 din CEDO; articolul 11 corespunde articolului 10 din CEDO, fără a aduce atingere restricțiilor care pot fi impuse de dreptul Uniunii capacității statelor membre de a institui regimurile de autorizare menționate la articolul 10 alineatul (1) a treia teză din CEDO; articolul 17 corespunde articolului 1 din Protocolul adițional la CEDO; articolul 19 alineatul (1) corespunde articolului 4 din Protocolul suplimentar nr. 4; articolul 19 alineatul (2) corespunde articolului 3 din CEDO, în interpretarea Curții Europene a Drepturilor Omului; articolul 48 corespunde articolului 6 alineatele (2) și (3) din CEDO; articolul 49 alineatele (1) (cu excepția ultimei teze) și (2) corespund articolului 7 din CEDO.

Articolele al căror înțeles este același cu cel al articolelor corespondente din CEDO, dar al căror domeniu de aplicare este mai extins sunt: articolul 9 acoperă același domeniu ca și articolul 12 din CEDO, dar domeniul său de aplicare poate fi extins la alte forme de căsătorie după instituirea acestora prin legislația națională; articolul 12 alineatul (1) corespunde articolului 11 din CEDO, dar domeniul său de aplicare este extins la nivelul Uniunii Europene; articolul 14 alineatul (1) corespunde articolului 2 din Protocolul adițional la CEDO, dar domeniul său de aplicare este extins la accesul la formarea profesională și continuă; articolul 14 alineatul (3) corespunde articolului 2 din Protocolul adițional la CEDO în ceea ce privește drepturile părinților; articolul 47 alineatele (2) și (3) corespund articolului 6 alineatul (1) din CEDO, dar limitările plângerilor privind drepturile și obligațiile cu caracter civil sau acuzațiile de natură penală nu se aplică în ceea ce privește dreptul Uniunii și punerea în aplicare a acestuia; articolul 50 corespunde articolului 4 din Protocolul nr. 7 la CEDO, dar domeniul de aplicare a acestuia este extins la nivelul Uniunii Europene între instanțele statelor membre; în cele din urmă, în domeniul de aplicare a dreptului Uniunii, cetățenii Uniunii Europene nu pot fi considerați străini datorită interzicerii oricărei discriminări bazate pe cetățenie.

Restrângerile prevăzute la articolul 16 din CEDO în ceea ce privește drepturile străinilor nu le sunt deci aplicabile în acest cadru.

Cu privire la aceste principii referitoare la valoarea juridică a CEDO în UE, CJUE a făcut anumite clarificări.

Schrems II^[34] este o cauză CJUE privind protecția datelor cu caracter personal transferate de la Facebook Ireland către Facebook US. Acesta face parte dintr-o saga dusă de activistul austriac Maximillian Schrems, care s-a mai aflat în atenția CJUE. În cauza Schrems I^[35], CJUE a anulat acordul „Safe Harbor” dintre SUA și UE, care autorizase anterior transferurile de date cu caracter personal din UE și Statele Unite. Noua cauză, Schrems II, a pus problema transferurilor de date realizate în conformitate cu „clauzele contractuale standard” care au fost aprobate anterior de Comisia Europeană. Pe fond, cauza privea o plângere a domnului Schrems prin care solicită Comisarului pentru protecția datelor din Irlanda să dispună suspendarea sau interzicerea, pentru viitor, a transferului efectuat de Facebook Ireland a datelor sale cu caracter personal către Facebook Inc. din SUA.

Articolul 46 alineatul (1) și articolul 46 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul (UE) 2016/679 (denumit în continuare „RGPD”)^[36] impun asigurarea unor garanții adecvate, drepturi opozabile și căi de atac eficiente care trebuie să asigure că drepturile persoanelor ale căror date cu caracter personal sunt transferate către o țară terță în temeiul unor clauze standard de protecție a datelor beneficiază de un nivel de protecție în esență echivalent cu cel garantat în cadrul Uniunii de regulamentul menționat.

Instanța de trimitere a întrebat, inter alia, dacă acest nivel de protecție, în esență echivalent cu cel garantat în cadrul UE, trebuie stabilit în raport cu dreptul Uniunii, în special cu drepturile garantate de cartă, și/sau în raport cu drepturile fundamentale consacrate de CEDO ori în raport cu dreptul național al statelor membre.

Curtea a răspuns că, „astfel cum confirmă articolul 6 alineatul (3) TUE, drepturile fundamentale consacrate de CEDO constituie principii generale ale dreptului Uniunii și deși articolul 52 alineatul (3) din cartă prevede că drepturile conținute în aceasta, corespunzătoare drepturilor garantate de CEDO, au același înțeles și aceeași întindere cu cele pe care le conferă convenția amintită, aceasta din urmă nu constituie, atât timp cât Uniunea nu a aderat la ea, un instrument juridic integrat formal în ordinea juridică a Uniunii” (p. 98). Astfel, „interpretarea dreptului Uniunii, precum și examinarea validității actelor Uniunii trebuie să se realizeze din perspectiva drepturilor fundamentale garantate de cartă” (punctul 99). Curtea a reamintit că „validitatea dispozițiilor dreptului Uniunii și, în lipsa unei trimiteri exprese la dreptul național al statelor membre, interpretarea acestora nu pot fi apreciate din perspectiva acestui drept național, chiar și de rang constituțional, în special, a drepturilor fundamentale, astfel cum au fost formulate în constituția lor națională” (punctul 100). A conchis, așadar, că din moment ce regulament urmărește să asigure un nivel consecvent și ridicat de protecție a persoanelor fizice în cadrul Uniunii și, în acest scop, să asigure aplicarea consecventă și omogenă a normelor în materie de protecție a drepturilor și libertăților fundamentale ale acestor persoane în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal în întreaga Uniune, nivelul de protecție a drepturilor fundamentale trebuie să fie stabilit în temeiul dispozițiilor aceluiași regulament, interpretate în lumina drepturilor fundamentale garantate de cartă (punctul 101).

O posibilă concluzie care s-ar putea extrage din această hotărâre este că, dacă într-o cauză se invocă un drept fundamental garantat de Cartă, care este detaliat printr-un act derivat al Uniunii, precum RGDP, instanța națională va aprecia legalitatea unei măsuri naționale prin prisma garanțiilor specifice prevăzute de regulament/directivă/alt act normativ UE secundar, în limitele trasate de Cartă, deci prin raportare la liniile generale ale garanțiilor prevăzute de Cartă.

În Schrems II, dreptul în discuție era atât cel prevăzut de articolul 7 din Cartă, „respectarea vieții private și de familie”, dar mai ales articolul 8, „protecția datelor cu caracter personal”. Deși Curtea a menționat doar indirect acest lucru, putem deduce din dispozițiile articolului 52 alineatul (3) din Cartă faptul că liniile generale ale garanțiilor prevăzute de Cartă trebuie interpretate respectându-se standardul minim prevăzut de Convenție pentru dreptul corespunzător, în cauză pentru articolul 8 CEDO, care are o sferă mai largă. Desigur, o astfel de analiză nu se mai impune, exempligratia, atunci când CJUE a trasat deja extensiv, prin jurisprudența sa, conținutul substanțial al dreptului garantat de Cartă și, mai ales, atunci când garanțiile Cartei sau cele prevăzute de dreptul derivat sunt mai largi decât cele ale CEDO, așa cum s-a întâmplat în acea cauză.

Silver Plastics^[37] este o cauză recentă în care Curtea a reiterat ceea ce afirmase deja în jurisprudența sa și anume că, în măsura în care Carta conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin CEDO, articolul 52 alineatul (3) din Cartă este destinat să asigure coerența necesară între drepturile prevăzute de aceasta și drepturile corespunzătoare garantate de CEDO, fără a aduce atingere autonomiei dreptului Uniunii și a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În această speță, Silver Plastics, o societate care fabrică și furnizează diverse ambalaje alimentare, a fost sancționată de Comisia Europeană, împreună cu alte societăți, printr-o decizie, în cadrul unei proceduri de aplicare a articolului 101 TFUE și a articolului 53 din Acordul privind Spațiul Economic European din 2 mai 1992^[38].

Comisia a constatat că societăți active în sectorul ambalajelor alimentare pentru vânzarea cu amănuntul participaseră, în perioade cuprinse între 2000 și 2008, la o încălcare unică și continuă a acestor dispoziții primare.

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului UE la 11 septembrie 2015, mai multe societăți au introdus o acțiune având ca obiect, cu titlu principal, anularea parțială a deciziei în litigiu și, cu titlu subsidiar, reducerea cuantumului amenzilor care le-au fost aplicate prin aceasta. Această acțiune a fost respinsă de Tribunal.

În cadrul recursului formulat în fața Curții de Justiție, s-a susținut inter alia, o încălcare a principiului egalității armelor și a contradictorialității. Tribunalul a examinat cererile recurentelor având ca obiect audierea a cinci martori și organizarea audierii încrucișate a unuia dintre acești martori. Cu toate acestea, Tribunalul a apreciat că, ținând seama de faptul că recurentele prezentaseră în fața sa și utilizaseră declarații scrise ale martorilor pe care doreau să le depună, nu reieșea din argumentele invocate de recurente în susținerea cererii lor că depozițiile acestor persoane ar putea aduce o valoare adăugată elementelor de probă deja prezente în dosar, care erau suficient de edificatoare. Prin urmare, Tribunalul a decis că nu era nici necesar, nici oportun să dea curs favorabil cererii de audiere a martorilor formulate de recurente.

În soluționarea recursului, Curtea de Justiție a precizat, mai întâi că articolul 47 al doilea paragraf din Cartă corespunde articolului 6 paragraful 1 din CEDO, iar articolul 48 din Cartă este identic cu articolul 6 paragrafele 2 și 3 din CEDO. Prin urmare, Curtea trebuie să aibă în vedere că interpretarea pe care o dă articolului 47 al doilea paragraf și articolului 48 din Cartă asigură un nivel de protecție care nu încalcă nivelul garantat la articolul 6 din CEDO, astfel cum a fost interpretat de CEDO. Curtea a reamintit că este de competența Tribunalului, care examinează extensiv situația de fapt din litigiu, să aprecieze pertinența cererii în raport cu obiectul litigiului și cu necesitatea de a proceda la audierea martorilor (punctele 28 și 29).

CJUE a justificat marja de apreciere a Tribunalului susținând că este în concordanță cu dreptul fundamental la un proces echitabil, în special cu dispozițiile articolului 47 al doilea paragraf și ale articolului 48 alineatul (2) din cartă coroborate cu articolul 6 paragraful 3 litera d) din CEDO. Făcând referire la propria jurisprudență^[39], a arătat că aceste dispoziții nu recunosc acuzatului un drept absolut de a obține înfățișarea personală a unor martori în fața unei instanțe și că revine în principiu instanței să decidă cu privire la necesitatea sau la oportunitatea de a cita un martor. Articolul 6 paragraful 3 din CEDO nu impune convocarea oricărui martor, ci urmărește o egalitate completă a armelor, care garantează că procedura litigioasă, privită în ansamblul său, îi oferă acuzatului o ocazie adecvată și suficientă de a contesta suspiciunile care existau împotriva sa.

Curtea de Justiție a făcut, în cauză, referire la standardul CEDO însă nu și la jurisprudența CtEDO.

Pe de o parte, această atitudine poate fi explicată prin faptul că articolul 52 (3) din Cartă nu face referire la jurisprudența CtEDO, ci la înțelesul și întinderea drepturilor prevăzute de Convenție. Desigur, acest argument ar putea fi combătut prin aceea că jurisprudența CtEDO este menționată în preambulul Cartei, la punctul (5), precum și la punctul 33 din Explicațiile Cartei. Deși nici preambulul, nici Explicațiile Cartei nu produc efecte juridice obligatorii^[40], aceasta nu a împiedicat CJUE să facă referiri mai ample la jurisprudența CtEDO anterior anului 2015.

Pe de altă parte și mult mai plauzibil, în doctrină^[41] s-a remarcat încă din 2017 faptul că, după publicarea Avizului 2/2013, în 2015, CJUE a început să își cultive mai pregnant un așa-zis „Carto-centrism”^[42], prin plasarea Cartei în prim-plan. S-a spus că aceasta reflectă o dorință a judecătorilor și a referendaires (asistenți judiciari) ai Curții în sensul că importanța, autonomia și nivelul mai larg de protecție a propriului catalog de drepturi fundamentale ar putea fi pus în evidență prin citarea jurisprudenței Curții de la Strasbourg mult mai rar^[43].

Desigur, chiar și fără o citare expresă a jurisprudenței CtEDO, nu putem să nu observăm faptul că dreptul care decurge din CEDO nu poate fi dedus din exprimarea uneori aridă a Convenției, ci tocmai din această jurisprudență a CtEDO, care nu poate fi astfel ignorată.

Cu toate acestea, trebuie să se remarce că nici Curtea de la Strasbourg nu este legată în mod obligatoriu de propriile hotărâri, care nu au valoare de stare decisis, nu se întemeiază în mod necesar pe precedent judiciar. Dimpotrivă, revirimentele jurisprudențiale par să fie specialitatea Curții de la Strasbourg. Mai mult, hotărârile CtEDO care constată încălcări ale drepturilor omului sunt obligatorii pentru statele pârâte, acestea fiind obligate să le execute. Articolul 46 CEDO statuează că aceste hotărâri sunt obligatorii inter partes, astfel că alte state contractante, instanțele naționale ale acestora nu sunt obligate internațional, prin Convenție, să le respecte.

De asemenea, un alt argument pentru care citarea jurisprudenței CtEDO este din ce în ce mai redusă poate să rezide din tendința CJEU de simplificare a hotărârilor și din dorința de a le face cât mai utile pentru rezolvare a disputei^[44].