CJUE, Carta și CEDO. Amurgul unei relaţii atipice?

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

2. Cheile de interpretare a drepturilor fundamentale la îndemâna judecătorului național

Dilemele pe care le-ar putea avea judecătorul național în scopul determinării conținutului substanțial al drepturilor fundamentale aplicabile într-un litigiu național pot fi diverse.

A. Este aplicabilă Carta sau CEDO într-o cauză specifică?

În primul rând, judecătorul național trebuie să decidă asupra domeniului de aplicare al celor două instrumente.

A.1. CEDO

A.1.1. ratione personae

Din acest punct de vedere, domeniul de aplicare material al CEDO se referă, în esență, la faptul că încălcarea unui drept prevăzut de convenție trebuie să fie comisă de un stat contractant sau să fie atribuită acestuia.

Astfel cum am observat anterior, UE nu poate fi trasă la răspundere internațională pentru încălcarea Convenției.

De asemenea, dacă într-o acțiune se invocă, exempli gratia, faptul că Uniunea, prin adoptarea unui regulament, a nesocotit standardele prevăzute de Convenție, judecătorul național va pune în discuție, în cazul în care apreciază necesar, raportarea la garanțiile prevăzute de Cartă. Analiza va avea în vedere și standardul minim garantat de CEDO, dacă este cazul. În această situație, o eventuală trimitere preliminară întemeiată pe dispozițiile art. 267 TFUE privind validitatea regulamentului, se poate motiva pe baza dispozițiilor tratatelor și pe Cartă. Referirea la standardul minim garantat de CEDO nu este obligatorie, dar poate fi utilă. Nu este necesară o astfel de referire pentru că standardul menționat este inclus per se în conținutul dreptului prevăzut de Cartă, în situația în care există o corespondență între drepturile referitoare la cele două instrumente.

De ce nu ar fi necesar totodată să se invoce, în situația descrisă anterior, și CEDO, dar nu ca standard minim pentru interpretarea conținutului dreptului corespunzător prevăzut de Cartă, ci ca principiu general de drept al UE?

Principiile generale de drept UE își găsesc aplicarea pentru a evita denegarea de dreptate, pentru a umple vidul care ar putea exista în privința dreptul UE și pentru a întări coerența dreptului UE^[45]. Mai precis, principiile generale ale UE, inclusiv CEDO, sunt folosite atunci când dreptul pozitiv tace sau când este nevoie de un fundament care să justifice ceea ce este cuprins deja în dreptul pozitiv. În fapt, „Curtea a devenit din ce în ce mai precaută cu privire la folosirea principiilor generale care ar putea contesta autoritatea autorilor dreptului primar și a legiuitorului în contextul dreptului secundar. În schimb, Curtea preferă în mod clar să se bazeze pe Carta drepturilor fundamentale a UE sau pe legislația secundară”(t.n.)^[46].

Așadar, deși nu ar fi eronată, invocarea CEDO ar putea să nu aducă niciun beneficiu practic.

A.1.2. ratione materiae

În principiu, pentru ca o cerere să fie compatibilă ratione materiae cu Convenția, dreptul invocat trebuie să fie garantat de Convenție sau de protocoalele la aceasta care au intrat deja în vigoare. Așadar, nu fac parte din domeniul de aplicare material al Convenției drepturi precum dreptul de a obține o licență de exploatare comercială^[47], dreptul cetățenilor străini de a intra și de a locui într-un stat contractant^[48].

Fără a intra în toate subtilitățile domeniului de aplicare ratione materiae al Convenției, atragem atenția asupra faptului că anumite drepturi prevăzute de Convenție sau de protocoalele în vigoare trebuie să fie interpretate ținând seama de noțiuni autonome la care se face referire. Acesta este cazul următoarelor noțiuni: „drepturi și obligații cu caracter civil”^[49], „acuzație în materie penală” potrivit art. 6, „viață privată”, „viață de familie”, „domiciliu”, „corespondență” în temeiul art. 8, „bun”, „proprietate” în temeiul art. 1 Protocolul 1.

A. 2. Cartă

În anumite situații, pentru a se decide dacă acestea intră în domeniului de aplicare al Cartei este necesară o analiză elaborată.

Domeniul de aplicare al Cartei decurge din prevederile articolul 51 din aceasta, potrivit căruia:

„(1) Dispozițiile […] carte[i] se adresează instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarității, precum și statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. Prin urmare, acestea respecta” drepturile și principiile și promovează aplicarea lor în conformitate cu atribuțiile pe care le au în acest sens și cu respectarea limitelor competențelor conferite Uniunii de tratate.

(2) […] cart[a] nu extinde domeniul de aplicare a dreptului Uniunii în afara competențelor Uniunii, nu creează nici o competență sau sarcină nouă pentru Uniune și nu modifică competențele și sarcinile stabilite de tratate”.

Ratione personae, un prim grup de destinatari ai normei este cel al instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii.

De exemplu, obligațiile care decurg din Cartă pot fi opuse Comisiei Europene. Într-o cauză care punea problema dreptului de proprietate prevăzut de articolul 17 (1) din Cartă în ceea ce privește un protocol semnat de Republica Cipru și Mecanismul european de Stabilitate („MES”), negociat de Comisia Europeană^[50], Curtea a subliniat că, deși statele membre nu pun în aplicare dreptul Uniunii în cadrul Tratatului de instituire a MES, astfel încât Carta nu li se adresează în acest cadru, acesta se adresează în schimb instituțiilor Uniunii, inclusiv atunci când acestea acționează în afara cadrului juridic al Uniunii.

Al doilea grup de destinatari este constituit din statele membre. Art. 51 (1) din Cartă dispune că aceasta se adresează statelor membre numai în cazul în care statele pun în aplicare dreptul Uniunii.

CJUE nu a epuizat încă, prin analiza realizată în cadrul jurisprudenței sale, toate nuanțele pe care le poate avea noțiunea de punere în aplicare a dreptului Uniunii. În principiu, două linii mari directoare pot fi utile pentru determinarea înțelesului conceptului menționat.

A.2.1. Implementare pozitivă

În primul rând, este relevantă din această perspectivă noțiunea de implementare pozitivă. Mai precis, statele membre pun în aplicare dreptul Uniunii atunci când execută obligații derivate din dreptul UE sau situația națională ține de o reglementare specifică a dreptului Uniunii. Această linie este intuitivă și nu ridică probleme extrem de dificile de aplicare în practică.

Statele membre execută obligații decurgând din dreptul UE atunci când pun în aplicare un regulament sau transpun o directivă.

În Akerberg Fransson^[51], litigiul național privea urmărirea penală desfășurată împotriva domnului Akerberg de Ministerul Public suedez pentru infracțiuni fiscale. În esență, acesta ar fi comunicat informații inexacte care au expus trezoreria publică suedeză unor pierderi ale încasărilor legate de perceperea impozitului pe venit și a TVA. Pentru aceleași fapte, administrația fiscală suedeză a aplicat domnului Akerberg mai multe sancțiuni administrative rămase definitive.

Urmărirea penală precedată de sancțiuni administrative (fiscale) punea problema aplicării principiului ne bis in idem prevăzut de articolul 4 din Protocolul nr. 7 la CEDO și de articolul 50 din Cartă.

În dezvoltarea considerentelor sale, Curtea a arătat că drepturile fundamentale garantate de ordinea juridică a Uniunii au vocație de a fi aplicate în toate situațiile reglementate de dreptul Uniunii, iar nu în afara unor asemenea situații^[52]. Din perspectiva cartei, o reglementare națională care nu se situează în cadrul dreptului Uniunii nu va fi luată în considerare.

În speță, Curtea a arătat că sancțiunile fiscale și urmărirea penală privesc parțial neîndeplinirea obligațiilor declarative în materie de TVA. Curtea a dezvoltat raționamentul în continuare pe dispozițiile Directivei 2006/112^[53], precum și ale articolului 4 alineatul (3) TUE, care impun statelor membre obligația de a adopta toate măsurile cu caracter legislativ și administrativ corespunzătoare pentru a asigura colectarea în integralitate a TVA-ului datorat pe teritoriul său și pentru a combate frauda. Curtea a reținut și articolul 325 TFUE, care obligă statele membre să combată activitățile ilegale care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri care să descurajeze fraudele și să ofere o protecție efectivă. Așadar, a conchis că sancțiunile fiscale și urmărirea penală pentru fraudă fiscală întemeiate pe inexactitatea informațiilor furnizate în materie de TVA, constituie o punere în aplicare a articolului 2, a articolului 250 alineatul (1) și a articolului 273 din Directiva 2006/112, precum și a articolului 325 TFUE și, așadar, a dreptului Uniunii în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă.

O chestiune interesantă în legătură cu implementarea pozitivă este aceea legată de invocarea art. 47 din Cartă în privința seriei de hotărâri referitoare la prezervarea statului de drept pe teritoriul UE.

O parte din aceste litigii, precum A.K.^[54], pun problema aplicării articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și a articolului 47 din cartă, în conjuncție cu alte acte secundare de drept UE, cum ar fi Directiva 2000/78^[55]. În această cauză, trei judecători polonezi de la Curtea Administrativă Supremă și de la Curtea Supremă au contestat pensionarea lor anticipată, decisă în conformitate cu un nou act normativ național, susținând că încalcă articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și articolul 47 din cartă, precum și directiva anterior menționată.

Situația de fapt relevată astfel a indus instanței de trimitere un dubiu cu privire la interpretarea articolului 2 și articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, precum și articolul 47 din Cartă. Puteau fi acestea interpretate în sensul că o instanță supremă a unui stat membru îndeplinește cerințele de independență și de imparțialitate impuse în temeiul acestor dispoziții de drept al Uniunii?

În analiza propriei competențe, CJUE a examinat cu prioritate dacă dispozițiile naționale în discuție în litigiul principal puneau în aplicare dreptul Uniunii, intrând astfel în domeniul de aplicare al Cartei. Pe baza principiului interpretării pozitive, CJUE a constatat că invocarea interdicției discriminării pe motiv de vârstă în materie de încadrare în muncă era prevăzută de Directiva 2000/78, astfel că acele litigii corespundeau unor situații reglementate de dreptul Uniunii.

Curtea a precizat că, în ceea ce privește domeniul de aplicare al articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, această dispoziție urmărește să garanteze o protecție jurisdicțională efectivă în „domeniile reglementate de dreptul Uniunii”, independent de situația în care statele membre pun în aplicare acest drept în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă.

Prin urmare, a făcut o distincție între domeniul de aplicare al principiului protecției jurisdicționale prevăzut de articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil prevăzut de art. 47 din Cartă. Primul are un domeniu de aplicare mult mai larg și este înțeles ca o normă cu aplicabilitate generală.

Al doilea set de litigii^[56] pune în discuție independența și imparțialitatea instanțelor naționale, parte integrantă a obligației statelor care decurge din principiul protecției jurisdicționale prevăzut la articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, în lipsa unei legături concrete, imediate cu o altă normă de drept primar sau secundar UE. Mai precis, în aceste cauze, s-a pus problema admisibilității trimiterilor prealabile sau a acțiunii în constatarea neîndeplinirii obligațiilor statelor în condițiile în care principiul protecției jurisdicționale era invocat in abstracto, legat de reformele legislative din anumite state membre care puneau probleme cu privire la independența și imparțialitatea instanțelor naționale. Legăturile cu dreptul UE păreau destul de firave la o primă vedere.

În Republikka^[57], în litigiul național s-a contestat sistemul existent de numire a judecătorilor în Malta, considerându-se că acest stat încalcă obligațiile impuse în temeiul dispozițiilor articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu dispozițiile articolului 47 din Cartă.

Curtea a amintit diferența dintre domeniile de aplicare ale celor două dispoziții. Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE vizează „domeniile reglementate de dreptul Uniunii”, independent de situația în care statele membre pun în aplicare acest drept, în sensul articolului 51 alineatul (1) din Cartă.

La fel ca în prima hotărâre de acest fel, Associagăo Sindical dos Juzes Portugueses, citată anterior, Curtea a admis că judecătorii maltezi pot fi chemați (ulterior, în mod potențial) să statueze cu privire la chestiuni legate de aplicarea sau interpretarea dreptului Uniunii. Aceștia fac parte, în calitate de „instanțe”, în sensul definit de acest drept, din sistemul maltez de căi de atac în „domeniile reglementate de dreptul Uniunii”, în sensul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, astfel încât aceste instanțe trebuie să îndeplinească cerințele unei protecții jurisdicționale efective.

Mai clar decât în Associagăo Sindical dos Juzes Portugueses, CJUE a menționat că articolul 47 din Cartă nu este aplicabil întrucât, în litigiul principal, nu se pune în aplicare dreptul UE prin numirea judecătorilor. Totuși, din moment ce articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE impune tuturor statelor membre să stabilească căile de atac necesare pentru a asigura, în domeniile reglementate de dreptul Uniunii, o protecție jurisdicțională efectivă, iar articolul 47 din Cartă constituie o reafirmare a principiului protecției jurisdicționale efective^[58], această din urmă dispoziție trebuie să fie luată în considerare în mod corespunzător în vederea interpretării articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE. Așadar, analiza articolului 47 din Cartă conferă doar un sprijin pentru corecta interpretare a articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE.

O astfel de interpretare părea greu de anticipat în urmă cu 5 ani, însă Curtea a simțit nevoia să contribuie efectiv la menținerea statului de drept pe teritoriul UE, animată poate și de obstacolele practice de angrenare a altor mecanisme concepute la nivelul Uniunii, cum ar fi cel prevăzut la articolul 7 TUE.

A.2.2. Implementare negativă

Atunci când se derogă de la aplicarea UE printr-o măsură de drept național, aceasta trebuie să respecte dreptul UE, în privința condițiilor în care se poate realiza derogarea, inclusiv pentru garantarea celorlalte drepturi prevăzute de Cartă. Ideea de bază de la care se pornește într-o astfel de analiză este că o astfel de derogare nu trebuie să se realizeze cu încălcarea dreptului UE.

În esență, în cauza Pfleger^[59], era în discuție o reglementare națională care interzicea exploatarea aparatelor de tip slot-machine în lipsa unei autorizații prealabile de natură administrativă, ceea ce constituia o restricție privind libera prestare a serviciilor garantată de articolul 56 TFUE.

S-a analizat dacă o asemenea restricție poate fi admisă cu titlu de măsuri derogatorii, pentru motive de ordine publică, de siguranță publică și de sănătate publică, prevăzute expres la articolele 51 TFUE și 52 TFUE, aplicabile și în materia liberei prestări a serviciilor în temeiul articolului 62 TFUE, sau poate fi justificată, conform jurisprudenței Curții, prin motive imperative de interes general.

Curtea a arătat că „atunci când un stat membru invocă motive imperative de interes general pentru a justifica o reglementare care este de natură să împiedice exercitarea liberei prestări a serviciilor, această justificare, prevăzută de dreptul Uniunii, trebuie să fie interpretată în lumina principiilor generale ale dreptului Uniunii și în special a drepturilor fundamentale garantate în prezent de cartă. Astfel, reglementarea națională în cauză nu va putea beneficia de excepțiile prevăzute decât în cazul în care aceasta este conformă cu drepturile fundamentale a căror respectare este asigurată de Curte”.

Astfel, atunci când se dovedește că o reglementare națională este de natură să împiedice exercitarea uneia sau a mai multe libertăți fundamentale garantate prin tratat, aceasta poate beneficia de excepțiile prevăzute de dreptul Uniunii pentru a justifica împiedicarea în cauză numai în măsura în care este conformă cu drepturile fundamentale, a căror respectare este asigurată de Curte. Această obligație de conformitate cu drepturile fundamentale intră, în mod evident, în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii și, în consecință, în domeniul de aplicare al cartei.

Pornind de la derogare, s-a pus problema aplicării Cartei în situația în care norma națională extinde domeniul de aplicare al unui drept prevăzut de UE. Este Carta aplicabilă și acestor situații?

În Terveys^[60], s-a solicitat CJUE să verifice dacă trebuie să se considere că reglementările naționale și convențiile colective care prevăd acordarea unor zile de concediu anual plătit peste perioada minimă de patru săptămâni prevăzută la articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88^[61], operează o punere în aplicare a directivei menționate, în sensul articolului 51 alineatul (1) din Cartă, și dacă, în consecință, articolul 31 alineatul (2) din aceasta din urmă are vocație să se aplice unor astfel de situații.

Curtea a arătat că simplul fapt că niște măsuri interne aparțin, cum se întâmplă în speță, unui domeniu în care Uniunea dispune de competențe nu le poate plasa în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii și, prin urmare, nu poate atrage aplicabilitatea cartei (punctul 46). După ce a constatat că, în domeniul politicii sociale, UE și statele membre au o competență partajată, CJUE a indicat că Uniunea susține și completează acțiunea statelor membre în domeniul îmbunătățirii mediului de muncă pentru a proteja securitatea și sănătatea lucrătorilor. „Astfel, articolul 15 din Directiva 2003/88, potrivit căruia aceasta din urmă „nu aduce atingere dreptului” statelor membre de a aplica dispoziții naționale mai favorabile protecției securității și sănătății lucrătorilor, nu conferă statelor membre o posibilitate de a legifera în temeiul dreptului Uniunii, ci se limitează la a recunoaște competența pe care o au acestea de a prevedea în dreptul lor național astfel de dispoziții mai favorabile, în afara cadrului regimului prevăzut de această directivă” (punctul 49).

Curtea a conchis că, atunci când statele membre acordă sau permit partenerilor sociali să acorde drepturi la concediu anual plătit care depășesc durata minimă de patru săptămâni prevăzută la articolul 7 alineatul (1) din directivă, astfel de drepturi sau condițiile unei eventuale reportări a acestora în caz de boală survenită în timpul concediului intră în sfera exercitării competenței reținute a statelor membre, fără a fi reglementate de directiva menționată și fără a intra în domeniul de aplicare al acesteia din urmă. Prin urmare, atunci când dispozițiile dreptului Uniunii în domeniul în cauză nu reglementează un aspect și nu impun nicio obligație specifică statelor membre în privința unei situații date, reglementarea națională pe care un stat membru o adoptă în ceea ce privește acest aspect se situează în afara domeniului de aplicare al cartei, iar situația în cauză nu poate fi apreciată în raport cu dispozițiile acesteia din urmă (punctele 52 și 53).

În final, trebuie menționat că situația ar fi fost diferită dacă un act al Uniunii ar fi conferit statelor membre libertatea de a alege între mai multe modalități de aplicare sau o putere discreționară sau de apreciere care este parte integrantă a regimului stabilit de acest act sau de situația în care un asemenea act autorizează adoptarea, de către statele membre, a unor măsuri specifice destinate să contribuie la realizarea obiectului său^[62]. Această situație ar fi fost cuprinsă în domeniul de aplicare al dreptului UE și, implicit al Cartei.

B) Judecătorul național constată că dreptul UE e aplicabil. Ce dispoziții privitoare la drepturilor fundamentale pot fi reținute pentru fundamentarea unei decizii pe fond?

În această ipoteză, atât analiza pe fond a cauzei, cât și o eventuală trimitere preliminară, efectuată în temeiul art. 267 TFUE, pot face referire la dispoziții din Cartă, dacă este vorba despre un drept care să fie garantat de aceasta. O astfel de posibilitate nu este umbrită de aplicarea, în cauză, a unei dispoziții de drept primar sau secundar UE care prevăd în detaliu condițiile de exercitare a unui drept.

De exemplu, dispozițiile art. 31 (2) din Cartă referitor la condițiile de muncă echitabile și corecte, prevăd dreptul la o limitare a duratei maxime de muncă și la perioade de odihnă zilnică și săptămânală, precum și la o perioadă anuală de concediu plătit. Directiva 2003/88 detaliază dreptul la repaus zilnic, respectiv la timpul de lucru maxim săptămânal, la articolele 3 (11 ore consecutive în decursul unei perioade de 24 de ore), respectiv 6 din această directivă (timpul de lucru săptămânal să fie limitat prin acte cu putere de lege și acte administrative sau prin convenții colective sau acorduri încheiate între partenerii sociali; timpul mediu de lucru pentru fiecare perioadă de șapte zile, inclusiv orele suplimentare, să nu depășească 48 de ore).

Este lesne de observat că în această situație, în care dispozițiile directivei precizează dreptul fundamental, legislația secundară va fi interpretată în lumina acelui drept fundamental prevăzut de Cartă^[63].

Dacă CEDO și/sau dreptul național (constituțional) prevăd totodată un astfel de drept, analiza instanței va lua în principiu^[64] în considerare și aceste dispoziții. În special, în privința CEDO, se va analiza comparativ nivelul de protecție conferit de cele două drepturi corespunzătoare, pentru a face aplicarea dispozițiilor art. 52(3) din Cartă, dacă este cazul.

C) Judecătorul național constată că dreptul UE nu e aplicabil. Ce dispoziții privitoare la drepturilor fundamentale pot fi reținute pentru fundamentarea unei decizii pe fond?

În această situație, judecătorul național se poate întemeia pe CEDO sau pe legea națională fundamentală pentru interpretarea domeniului de aplicare și a conținutului dreptului fundamental. Desigur, nu este admisibilă o trimitere preliminară întemeiată pe dispozițiile articolului 267 TFUE privind interpretarea unui drept prevăzut de Cartă, chiar dacă drepturile prevăzute de dreptul național sau de CEDO sunt corespunzătoare.

Este necesar însă, ca în situația în care o astfel de trimitere preliminară este solicitată de către părți, iar instanța judecă în ultimă instanță, ca judecătorul național să motiveze această respingere, cu trimitere la criteriile Cilfit^[65], respectând, pe de o parte, garanțiile prevăzute la art. 6 din Convenție și, pe de alta, pe cele prevăzute de articolul 47 din Cartă.

Pe de o parte, cu privire la art. 6&1 din Convenție, CtEDO a dezvoltat o jurisprudență destul de amplă și constantă cu privire la această chestiune. Astfel, în Ullens de Schooten și Rezabek^[66] și Sanofi Pasteur^[67], Curtea a arătat că rezultă din articolul 267 al treilea paragraf TFUE că, atunci când o chestiune referitoare în special la interpretarea tratatului sau a actelor adoptate de instituțiile Uniunii Europene este ridicată în cadrul unei proceduri în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse unei căi de atac în temeiul dreptului intern, această instanță este obligată să sesizeze CJUE pentru o hotărâre preliminară. Această obligație nu este însă absolută, jurisprudența Cilfit a precizat că instanțele se bucură de o marjă de apreciere în sensul necesității formulării unei trimiteri preliminare pentru soluționarea cauzei. Curtea de la Strasbourg a observat că instanțele sunt exonerate de această obligație dacă vor constata că problema de drept nu este relevantă, că dispoziția de drept UE în cauză a făcut obiectul unei interpretări de către Curtea de Justiție sau că aplicarea corectă a dreptului Uniunii este impusă cu atât de evidență încât nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile.

Curtea de la Strasbourg a sesizat, în Baydar^[68], că CEDO nu garantează un drept la trimitere preliminară. Totuși, instanțele naționale ale căror decizii nu sunt supuse unei căi de atac interne, care refuză să sesizeze cu o trimitere preliminară CJUE cu privire la o întrebare referitoare la interpretarea dreptului Uniunii, atunci când o atare cerere e formulată de părțile din cauză, sunt obligate să-și justifice refuzul făcând referire la excepțiile privind obligația de trimitere, astfel cum rezultă din jurisprudența CJUE.

De exemplu, în Biofarmland^[69], ca răspuns la cererea de sesizare a CJUE în temeiul articolului 256 TFUE formulată de societatea reclamantă, Curtea de Apel Timișoara a precizat că „nu a fost necesar să se discute cererea de sesizare a cauzei la CJUE”. CtEDO a observat că instanța națională nu s-a referit în mod expres la unul dintre cele trei criterii Cilfit și nimic nu indica faptul că a considerat că dispozițiile de drept al Uniunii în cauză făcuseră deja obiectul unei interpretări de către CJUE. CtEDO a conchis că această instanță nu a indicat motivele pentru care s-a considerat că întrebările ridicate nu merită să fie discutate și transmise CJUE. Chiar dacă instanța națională a menționat în hotărâre că prevederile unui act administrativ nu au fost contrare unui act UE cu privire la care reclamanta dorise o interpretare provenind de la CJUE, acest lucru nu a fost considerat un răspuns clar cu privire la motivul refuzului de trimitere.

Pe de altă parte, cu privire la articolul 47 din Cartă, Consorzio Italian Management^[70] a adus o noutate absolută în acest domeniu. Pentru prima dată, Curtea de la Luxemburg a sugerat că, în pofida faptului că dreptul UE nu ar fi aplicabil pe fondul litigiului, dacă o parte a formulat o cerere de trimitere preliminară în temeiul art. 267 TFUE, aplicabilitatea articolului 47 din Cartă este atrasă în mod automat, în materie procedurală.

Este necesar, mai întâi, să se observe că Hotărârea Consorzio Italian Management nu face referire la articolul 6&1 din Convenție și nici nu citează jurisprudența CtEDO referitoare la încălcarea art. 6 (1) CEDO prin nemotivarea refuzului de a formula trimitere preliminară.

Totuși, CJUE a realizat o argumentație logico-juridică în oglindă celei cuprinse în jurisprudența constantă a CtEDO. Mai întâi, a arătat că instanțele naționale ale căror decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern trebuie să aprecieze pe propria răspundere, în mod independent și cu toată atenția necesară dacă sunt în prezența uneia dintre ipotezele care le permit să se abțină să adreseze Curții o chestiune de interpretare a dreptului Uniunii care a fost invocată în fața lor (punctul 50). „În această privință, din sistemul instituit prin articolul 267 TFUE, interpretat în lumina articolului 47 al doilea paragraf din cartă, rezultă că, în cazul în care o instanță națională ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern consideră, pentru motivul că se află în prezența uneia dintre cele trei situații menționate [de Hotărârea Cilfitj, că este exonerată de obligația de a sesiza Curtea cu titlu preliminar, prevăzută la articolul 267 al treilea paragraf TFUE, motivele deciziei sale trebuie să evidențieze fie că problema de drept al Uniunii ridicată nu este relevantă pentru soluționarea litigiului, fie că interpretarea dispoziției în cauză a dreptului Uniunii se bazează pe jurisprudența Curții, fie, în lipsa unei asemenea jurisprudențe, că interpretarea dreptului Uniunii s-a impus instanței naționale de ultim grad cu o evidență care nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile”.(punctul 51).

În concluzie, chiar dacă dreptul UE nu este aplicabil în cauză, dar părțile au solicitat formularea unei trimiteri preliminare în temeiul articolului 267 TFUE, instanța națională ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern este ținută să facă o analiză a criteriilor Cilfit, mai precis să motiveze că dreptul UE nu este relevant în cauză. În caz contrar, se produce o încălcare atât a dreptului prevăzut la art. 6(1) din Convenție, cât și a dreptului corespondent din art. 47 din Cartă.

În caz contrar, poate fi atrasă responsabilitatea internațională a statului român în temeiul CEDO, e.g. astfel cum a decis cu privire la România CtEDO în Biofarmland, anterior citată. Din perspectiva dreptului UE, lipsa motivării sau motivarea necorespunzătoare ar putea să constituie temei pentru atragerea răspunderii statului pentru încălcarea dreptului UE^[71] sau, eventual, în condițiile procedurii de constatare a neîndeplinirii obligațiilor de către stat^[72] (infringment).

Concluzii

Dezvoltarea propriei jurisprudențe cu privire la drepturile fundamentale, nevoia de a simplifica silogismul judiciar, articularea răspicată, în Avizul 2/2013, a principiului autonomiei dreptului UE în raport de sistemele de drept național, dar și de dreptul internațional, au determinat cel mai probabil ca citarea de către CJUE a jurisprudenței Curții de la Strasbourg să nu mai reprezinte o prioritate.

Retorica articulată a celor două curți, pe de o parte, expusă în jurisprudența CtEDO referitoare la aplicarea prezumției Bosphorus sau la analiza respectării dreptului la un proces echitabil cu privire la exigența motivării deciziilor instanțelor naționale de respingere a trimiterilor preliminare, iar pe de altă parte reprodusă de Avizul 2/2013 și de interpretarea Cartei, nu par să sugereze o relație actuală deosebit de caldă între cele două forțe judiciare. Totuși, dialogul lor nu este nici placid, ci unul bazat pe respect și deferență.

Pentru judecătorul național însă nu este întotdeauna facil să urmărească interacțiunea dintre cele două sisteme de drept și, cu siguranță, este chiar mai puțin facil să fie mereu convins că realizează o aplicare corectă a jurisprudenței celor două curți în cauzele naționale.

Totuși, sistemul trimiterilor preliminare prevăzut de articolul 267 TFUE poate să ajute judecătorul național confruntat cu probleme de interpretare a drepturilor fundamentale decurgând din dreptul UE. După intrarea sa în vigoare în toate statele parte^[73] și deplina funcționalitate a procedurii^[74], mecanismul prevăzut la Protocolul 16 la Convenție^[75] poate aduce lumină și în materia interpretării drepturilor omului recunoscute de CEDO și de protocoalele anexă. O privire optimistă ar putea sugera, chiar în lipsa aderării UE la Convenție, că asemenea structură triangulară ar întreține relația instanțelor naționale cu cele două Curți de la Strasbourg și Luxemburg și ar putea perfecționa dialogul judiciar. Pesimiștii ar putea să conteste fiabilitatea unei structuri de acest tip din cauza complexității sale ridicate și a problemelor pe care le-ar putea crea.

Cu toate acestea, din toate cele menționate anterior, germenii unei idei ar trebui să încolțească: judecătorul național este cel care pune în valoare dialogul judiciar dintre curțile de la Strasbourg și Luxemburg, prin faptul că discerne cu privire la aplicarea în concret a jurisprudenței acestora în cauzele naționale. În lipsa unei atare analize, conștiente și responsabile, realizate de instanța națională în materia drepturilor fundamentale, întreaga structură tripartită  –  CtEDO, CJUE, instanță națională – s-ar putea prăbuși.