Cererea de sesizare a instanţei care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie. Săvârşirea de către pârâţi a unor fapte de natură penală în legătură cu soluţionarea mai multor dosare aflate pe rolul instanţei de judecată (NCC, NCPC)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 528/2021

NCPC: art. 94 alin. (1) lit. k), art. 98 alin. (1) și (2), art. 107-112, art. 113 alin. (1) pct. 9, art. 124, art. 126 alin. (2), art. 127, art. 133 pct. 2, art. 135 alin. (1); NCC: art. 1349, art. 1357, art. 1359, art. 1364

Cu privire la conflictul negativ de competență cu a cărui judecată a fost legal sesizată în temeiul dispozițiilor art. 133 pct. 2, coroborate cu cele ale art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Obiectul pricinii deduse judecății, astfel cum a fost precizată la data de 20 februarie 2020, vizează obligarea pârâților Tribunalul Vâlcea, C., Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, și Consiliul Superior al Magistraturii la plata de despăgubiri civile către reclamanți, în temeiul dispozițiilor art. 1349, art. 1359, art. 1364 C. civ., în cuantum de 127.200 RON, reprezentând daune moratorii pentru prejudiciul adus pentru nerespectarea deciziei civile nr. 216 din 27 septembrie 2004 a Tribunalului Vâlcea; de asemenea, s-a solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 5000 RON, pentru fiecare zi de întârziere, cu începere de la 17 februarie 2020.

Conform prevederilor art. 98 alin. (1) și (2) C. proc. civ., „(1) Competența se determină după valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere. (2) Pentru stabilirea valorii, nu se vor avea în vedere accesoriile pretenției principale, precum dobânzile, penalitățile, fructele, cheltuielile sau altele asemenea, indiferent de data scadenței, și nici prestațiile periodice ajunse la scadență în cursul judecății”.

De asemenea, potrivit art. 94 alin. (1) lit. k) C. proc. civ., „Judecătoriile judecă: orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști”;

Prin urmare, în temeiul prevederilor art. 94 alin. (1) lit. k) și ale) art. 98 C. proc. civ., raportat la valoarea obiectului dedus judecății, Înalta Curte constată că din punct de vedere material, competența aparține judecătoriei.

Cu privire la competența teritorială, se rețin următoarele:

Cererea de sesizare a instanței a fost întemeiată în drept pe prevederile art. 1357 C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie.

Normele procesual civile care reglementează competența teritorială în materia acțiunii în răspundere civilă delictuală sunt cuprinse în art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., conform cărora:

„În afară de instanțele prevăzute la art. 107-112, mai sunt competente: instanța în a cărei circumscripție s-a săvârșit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligațiile izvorâte dintr-o asemenea faptă”.

Fapta pretins ilicită este reprezentată de nerespectarea deciziei nr. 216 din 27 septembrie 2004 a Tribunalului Vâlcea, a necomunicării deciziei civile nr. 920 din 21 iunie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Vâlcea, respectiv săvârșirea de către pârâți a unor fapte de natură penală în legătură cu soluționarea mai multor dosare aflate pe rolul instanței de judecată.

Având în vedere că pretinsa faptă ilicită este reprezentată de nerespectarea/necomunicarea unor hotărâri judecătorești pronunțate de către Tribunalul Vâlcea, care, în pricina dedusă judecății, corespunde cu sediul instanței Tribunalului Vâlcea, în aplicarea prevederilor legale arătate și față de obiectul pricinii deduse judecății, competența materială aparține oricăreia dintre judecătoriile în a cărei circumscripție își au domiciliul sau sediul pârâții sau unde a fost săvârșită fapta ilicită, printre care și Judecătoria Râmnicu Vâlcea.

Înalta Curte reține însă că unul dintre pârâți este o instanță judecătorească, respectiv Tribunalul Vâlcea, căruia i-ar reveni compența de soluționare a pricinii în calea de atac. De asemenea, Înalta Curte reține că pârâta C. are calitatea de judecător în cadrul Tribunalului Vâlcea.

În atare situație, Înalta Curte apreciază că devin incidente prevederile art. 127 C. proc. civ., care dispun în sensul că:

„Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea.(2) În cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competența instanței la care acesta își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii. (3) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor”.

Este adevărat că dispozițiile art. 127 alin. (2) C. proc. civ. reglementează un caz de competență facultativă pentru ipoteza în care judecătorul, procurorul, asistentul judiciar sau grefierul are calitatea de reclamant/pârât, norma interzicând sesizarea instanței competente, dacă este aceea la care acesta își desfășoară activitatea.

Înalta Curte constată, de asemenea, că, de principiu, competența facultativă este o expresie a dispozițiilor constituționale ale art. 126 alin. (2) și ale art. 124, iar caracterul facultativ rezultă din folosirea de către legiuitor a verbului „poate”, ceea ce duce la concluzia că reclamantul decide dacă dorește să se prevaleze sau nu de această posibilitate, putând renunța la beneficiul acordat de lege.

Cu toate acestea însă, în respectarea exigențelor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitoare la dreptul părții la „o instanță independentă și imparțială”, raportat la calitatea debitorului, pârâtul din prezenta pricină, respectiv Tribunalul Vâlcea, instanță căreia i-ar reveni competența de soluționare a căii de atac, Înalta Curte reține că Judecătoria Râmnicu Vâlcea, din oficiu, poate invoca excepția de necompetență, în considerarea respectării dreptului părților la un proces echitabil.

În atare context, Înalta Curte constată că interesul ocrotit prin norma legală reprezentată de art. 127 C. proc. civ. este unul general, și anume apărarea prestigiului și imparțialității justiției, garanție instituțională a dreptului la un proces echitabil.

Astfel, văzând că printre persoanele chemate în judecată este și o instanță judecătorească, respectiv Tribunalul Vâlcea, dar și un judecător, respectiv pârâta C., judecător în cadrul Tribunalului Vâlcea, Înalta Curte constată că este îndeplinită condiția pentru a opera prorogarea legală de competență teritorială specială în favoarea Judecătoriei Novaci, instanță judecătorească de același grad, aflată în circumscripția Curții de Apel Craiova, învecinată Curții de Apel Pitești, în a cărei circumscripție se află Judecătoria Râmnicu Vâlcea, instanță care ar fi fost competentă să judece cererea, potrivit art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., astfel cum s-a menționat anterior.

Față de cele arătate, în stabilirea instanței competente să judece cererea, nu pot fi avute în vedere prevederile art. 112 C. proc. civ., deoarece, în această cauză, trebuie avută în vedere calitatea unora dintre pârâți de instanță care ar urma să soluționeze calea de atac, în pricina în care are calitatea de parte, respectiv de judecător la instanța competentă să judece calea de atac, or, în atare împrejurare, trebuie aplicate cu prioritate dispozițiile art. 127 C. proc. civ., pentru a garanta părților dreptul la un proces echitabil.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse, Înalta Curte constată că în speță competența de soluționare a pricinii revine Judecătoriei Novaci și va stabili competența de soluționare a cererii formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul de Finanțe, Consiliul Superior al Magistraturii prin Președinte, Tribunalul Vâlcea reprezentat prin Președinte și C., având ca obiect obligație de a face, în favoarea acestei instanțe.

Sursa informației: www.scj.ro.