Cererea de intervenţie principală. Excepţia lipsei de interes a reclamantei (NCC, NCPC)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 698/2020

NCC: art. 974, art. 1344, art. 1337, art. 1339, art. 1340, art. 1341, art. 1344, art. 1718; NCPC: art. 304 pct. 7, art. 315 alin. (1), art. 371 alin. (3), art. 630 alin. (3)

Luând spre analiză recursurile formulate, Înalta Curte are în vedere următoarele aspecte:

1) Recursul formulat de reclamanta SC A. SA, îndreptat împotriva soluției date în apel cererii de intervenție principală a SC B. SRL (sub aspectul întinderii despăgubii stabilite în sarcina pârâtei C.N.S.L.R. Frăția pentru evicțiune) i-a fost opusă excepția lipsei de interes invocată prin întâmpinare de către recurenta C.N.S.L.R. Frăția. În esență, excepția lipsei de interes în promovarea recursului de către reclamantă, a fost susținută pe argumentul că, de vreme ce debitoarea acesteia, SC B. SRL, a ieșit din pasivitate, solicitând angajarea răspunderii pârâtei pentru evicțiune, acțiunea oblică a SC A. SA apare ca fiind lipsită de interes. În mod simetric, și recursul promovat de reclamantă împotriva soluției dată cererii de intervenție principală a SC B. SRL apare ca lipsit de interes în condițiile în care însuși titularul cererii (SC B. SRL) nu a uzat de calea de atac a recursului.

Înalta Curte apreciază că apărarea ridicată de recurenta-pârâtă pe calea excepției lipsei de interes nu poate fi reținută deoarece nesocotește chiar esența raporturilor juridice dintre părți și drepturile specifice care justifică acțiunile reclamantei, decurgând din dreptul de gaj general al creditorilor chirografari asupra patrimoniului debitorului, consacrat prin dispozițiile art. 1718 din C. civ.

Astfel cum s-a stabilit în ciclurile procesuale anterioare, reclamanta are calitatea de creditoare a SC B. SRL, fiind înscrisă în tabelul de creanțe al acestei societăți aflată în procedura falimentului (chiar cu creanța decurgând din evicțiune), calitate în virtutea căreia a și promovat acțiunea oblică (principală) de angajare a răspunderii pârâtei C.N.S.L.R. Frăția față de debitoarea sa (inactivă la acel moment) SC B. SRL

Împrejurarea că pe parcursul litigiului astfel inițiat, debitoarea SC B. SRL a ieșit din pasivitate formulând ea însăși o cerere de intervenție principală prin care a solicitat angajarea răspunderii pentru evicțiune a pârâtei C.N.S.L.R. Frăția, nici nu lipsește de interes cererea principală a reclamantei și nici nu justifică scoaterea sa din proces, care poate sau trebuie să rămână mai departe în litigiu, alături de debitor, pentru ocrotirea propriilor sale interese. Ieșirea din pasivitate a debitorului, fie prin însușirea cererii creditorului, fie prin formularea unei pretenții identice distincte (pe calea cererii de intervenție principală, cum s-a întâmplat în litigiul pendinte) nu constituie o garanție pentru creditor asupra unei realizări efective a drepturilor debitorului, fiind, deci, firesc și necesar ca acesta să poată veghea la întregul proces de valorificare și realizare a acestor drepturi pentru a se asigura că are loc în condiții de legalitate și fără afectarea propriilor drepturi sau interese.

Astfel fiind și în această rațiune, Înalta Curte apreciază ca fiind dincolo de orice îndoială existența interesului reclamantei de a contesta, inclusiv în calea de atac a recursului, soluția adoptată de instanțe în privința cererii de intervenție principală formulată de debitoarea acesteia SC B. SRL, interes cu atât mai justificat (și nicidecum negat, după cum a susținut recurenta-pârâtă) în ipoteza nepromovării unui recurs propriu de către înseși titulara cererii de intervenție (SC B. SRL).

În aceeași linie de gândire, un astfel de recurs nu poate fi văzut nici ca inadmisibil sub argumentul arătat de pârâtă, că s-ar admite existența a două acțiuni oblice în unul și același proces. A admite teza recurentei-pârâte echivalează cu a goli de conținut drepturile creditorului chirografar recunoscute în temeiul dispoziției art. 974 C. civ., rezumate, în acest mod, la simpla posibilitate de a iniția în locul și pe seama debitorului său acțiunile în valorificarea drepturilor ce aparțin acestuia, dar care ar putea fi contracarate prin simpla ieșire formală din pasivitatea debitorului.

Or, în virtutea dispozițiilor art. 974 C. civ., drepturile creditorului chirografar au un conținut mult mai larg și privesc nu doar posibilitatea promovării acțiunii oblice, dar și pe cea a inițierii căilor de executare silită a drepturilor câștigate în numele debitorului ori a formulării căilor ordinare și extraordinare de atac în procesul ce a avut ca obiect valorificarea drepturilor debitorului, chiar și atunci când, pe parcursul derulării sale, acesta iese din pasivitate, precum s-a întâmplat în litigiul de față.

În acest din urmă caz, posibilitatea recunoscută creditorului de a acționa în căile de atac nu este decât un reflex al acțiunii oblice în virtutea căreia acesta a acționat prin promovarea acțiunii (principale) aparținând debitorului, iar nu o a doua acțiune oblică pe care ar exercita-o în același proces. Nerecunoașterea unui atare drept al creditorului ar face iluzoriu mecanismul acțiunii oblice.

În considerarea acestor argumente, excepția lipsei de interes a reclamantei în formularea căii de atac a recursului, ce a vizat soluția instanței de apel asupra cererii de intervenție principală, nu a putut fi reținută.

Luând spre examinare acest recurs, Înalta Curte apreciază că el deduce judecății critici de nelegalitate care sunt nefondate.

Astfel, criticând sub aspectul greșitei stabiliri a întinerii obligației de garanție pentru evicțiune stabilită în sarcina pârâtei C.N.S.L.R. Frăția, reclamanta a susținut că soluția instanței de apel este nelegală sub două aspecte: în primul rând întrucât, cu nesocotirea dispozițiilor art. 1344, 1337, 1339 și 1340 din C. civ., răspunderea pârâtei ar fi fost limitată la suma de 6.911.788.000 ROL – prețul imobilului convenit cu SC B. SRL prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 9 iunie 1997 și prin Actul adițional nr. x din 3 decembrie 1997 -, prin refuzul obligării acesteia la plata „excedentelor valorii din timpul evicțiunii” în al doilea rând, întrucât, dacă s-ar menține soluția instanței de apel, valoarea despăgubirii acordată trebuia, cel puțin, actualizată cu indicele de inflație.

Înalta Curte apreciază că niciuna din aceste critici nu pot fi primite, în condițiile în care, așa cum a motivat și instanța de apel, asupra întinderii garanției pentru evicțiune datorată de pârâta C.N.S.L.R. Frăția față de intervenienta SC B. SRL produc efecte obligatorii, în puterea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., dezlegările din Decizia de recurs nr. 1130 din 5 iunie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Or, prin amintita decizie s-a stabilit pe de o parte, că obligația de garanție nu poate fi limitată la valoarea de 50.000 RON ce reprezintă prețul convenit și plătit în temeiul Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 9 iunie 1997, ci trebuie luat în considerare și prețul convenit prin Actul adițional autentificat sub nr. x din 3 decembrie 1997, iar pe de altă parte, că cel care a cumpărat bunul cu rea-credință, cunoscând cauza evicțiunii și acceptând riscul contractului, nu poate obține, în temeiul art. 1344 din C. civ., sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului și data producerii evicțiunii, acesta fiind îndreptățit să obțină, într-un astfel de caz, doar restituirea prețului din contract care, în cazul de față, este cel convenit prin cele două acte juridice anterior menționate, ambele încheiate între vânzătoarea C.N.S.L.R. Frăția și cumpărătoare SC B. SRL

Astfel fiind, se reține că actualele critici ale reclamantei, prin care a pledat pentru o soluționare a raporturilor litigioase deduse judecății prin obligarea pârâtei la plata inclusiv a sporului de valoare cunoscut de imobil între data încheierii contractului (9 iunie 1997) și data evicțiunii (27 iunie 2007), au fost o dată cenzurate și apreciate ca nefondate prin Decizia de casare anterioară, nr. 1130 din 5 iunie 2019, în rezolvarea cărora au fost date chiar dezlegările obligatorii ale instanței de recurs ce au justificat, în rejudecarea cauzei, soluția instanței de apel.

Pe de altă parte, stabilirea obligației de despăgubire pentru evicțiune în sarcina pârâtei C.N.S.L.R. Frăția, în valoare actualizată cu indicele de inflație în același interval temporal, nu putea avea loc în lipsa unei învestiri a instanței în acest sens. Or, așa cum semnalează și recurenta-pârâtă, pentru prima oară în proces (declanșat la 25 august 2010) s-a cerut instanțelor acordarea valorii actualizate cu indicele de inflație a sumelor stabilite cu titlu de despăgubire pentru evicțiune abia prin actualul recurs al reclamantei.

Or, nu poate fi criticată instanța de apel sub motivul că nu a acordat ceva ce nici nu s-a cerut.

Reținând și că, atât sub reglementarea vechiul C. proc. civ. (art. 371 alin. (3) C. proc. civ.), cât și a actualului cod (art. 630 alin. (3) C. proc. civ.) actualizarea creanței stabilite prin titlul executoriu poate avea loc inclusiv în etapa executării silite a acesteia, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat de reclamantă.

2) Recursul formulat de pârâta C.N.S.L.R. Frăția a contestat legalitatea soluției instanței de apel atât sub aspectul rezolvării date excepției lipsei de interes a reclamantei în promovarea apelului, cât și legalitatea soluției prin care a fost rezolvat fondul raporturilor juridice litigioase deduse judecății.

Cât privește excepția lipsei de interes a reclamantei în formularea căii de atac a apelului, se reține că a fost invocată în circumstanțe similare excepției lipsei de interes a aceleiași părți în formularea căii de atac a recursului (analizată la pct. 1 supra), circumstanțe date de faptul că SC B. SRL nu a promovat ea înseși aceeași cale de atac spre a contesta soluția adoptată de instanțe în privința cererii sale de intervenție în interes propriu.

Instanța de apel în fața căreia s-a invocat excepția lipsei de interes a apreciat asupra caracterului nefondat al acesteia în primul rând, în considerarea unui argument de ordin procedural – dat de necesitatea observării evoluției litigioase a cauzei, a elementelor impuse dezlegării instanței de apel prin deciziile de casare pronunțate și a necesității neîncălcării principiului non reformatio in pejus – și, în al doilea rând, în considerarea unui argument de ordin substanțial decurgând din calitatea reclamantei de creditoare a SC B. SRL

Astfel fiind, apare ca vădit nefondată susținerea pârâtei în sensul că, reținerea greșită a principiului non reformatio in pejus de către instanța de apel, ar fi condus la neanalizarea excepției lipsei de interes pe care aceasta a invocat-o.

Pe de o parte, precum s-a arătat, excepția invocată nu a rămas neanalizată, iar pe de altă parte, principiul instituit prin dispozițiile art. 296 C. proc. civ. nu a fost greșit reținut de instanța de apel, ci, dimpotrivă, în mod justificat în raport cu soluția de primă instanță criticată inițial în apelul reclamantei – care reținuse prin Sentința civilă nr. 723 din 1 aprilie 2013 a Tribunalului București că angajarea răspunderii pârâtei pentru evicțiune nu poate acea loc în temeiul unui contract civil care, fiind constatat nul, nu produce niciun efect – și cu evoluția cercetării judiciare impuse în urma pronunțării Deciziilor de casare nr. 3482 din 7 noiembrie 2014 și nr. 1130 din 5 iunie 2019 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Este, de asemenea, nesusținută logic critica pârâtei în sensul că, motivând mai mult decât era necesar respingerii excepției lipsei de interes (prin reținerea principiului non reformatio in pejus) instanța de apel ar fi greșit prin oferirea unei motivări supraabundente, viciu de nelegalitate ce corespunde cu nemotivarea hotărârii, prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

O primă observație care se impune în legătură cu această critică este aceea că, reglementarea vechiul C. proc. civ. sub care are loc judecata prezentului litigiu nu oferea un remediu procesual pentru cazul unei motivări supraabundente (similar dispozițiilor actuale ale art. 461 alin. (2) din Noul C. proc. civ.), motivul de recurs prevăzut prin dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. sancționând doar viciile de nelegalitate ce puteau îmbrăca forma nemotivării hotărârii ori a motivării acesteia prin utilizarea de considerente contradictorii ori străine de natura cauzei.

O a doua observație este aceea că, reținerea și a unei alte justificări în respingerea excepției lipsei de interes invocată de pârâtă în apelul reclamantei, întemeiată pe elemente de drept substanțial (calitatea reclamantei de creditoare a SC B. SRL) nu califică drept supraabundente considerentele utilizate de către instanța de apel decât în măsura în care acestea ar fi străine raporturilor dintre părți sau total nefundamentate.

Or, precum s-a reținut și cu prilejul analizei aceleiași excepții opuse de pârâtă recursului formulat de reclamantă, îndreptat împotriva soluției date în apel cererii de intervenție în interes propriu a SC B. SRL (în condițiile nepromovării unui recurs de către însuși titularul cererii), analizată la pct. 1 supra, existența interesului creditoarei de a promova căile de atac în litigiul inițiat pentru valorificarea drepturilor debitoarei sale este incontestabil (chiar și când debitoarea iese din pasivitate pe parcursul derulării procesului), fiind un reflex al acțiuni oblice, subordonat aceluiași obiectiv al protejării patrimoniului debitoarei prin recuperarea creanțelor acesteia în scopul ulterioarei realizări a propriilor drepturi ale creditoarei.

Pentru toate aceste argumente, motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ., ce au fost susținute în legătură cu soluția instanței de apel dată excepției lipsei de interes invocată de pârâtă, au fost apreciate ca nefondate.

Criticile îndreptate împotriva soluției ce a dezlegat pe fond raporturile juridice litigioase au susținut, ca și în cazul recursului promovat de reclamantă (analizat la pct. 1, supra), aspecte de nelegalitate ce au fost dezlegate în mod irevocabil și cu putere obligatorie prin judecățile anterioare înfăptuite în cauză.

Astfel, într-o primă critică, pârâta a susținut că este greșită soluția de admitere a cererii de intervenție principală, fiind dată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 1337 C. civ. întrucât nu erau întrunite toate condițiile legale pentru angajarea răspunderii vânzătorului pentru evicțiune, respectiv aceea privitoare la necunoașterea de către cumpărător (SC B. SRL) a cauzei evicțiunii. Când cumpărătorul a avut cunoștință de pericolul evicțiunii, înseamnă că a acceptat riscul, iar problema răspunderii vânzătorului în caz de realizare a riscului nu se pune, contractul având caracter aleatoriu.

În continuare, recurenta a expus argumentele pe baza cărora se poate stabili că, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare a imobilului cu ea, SC B. SRL a cunoscut riscul evicțiunii, aspect, de altfel, sancționat prin Sentința civilă nr. 996 din 27 iunie 2007 a Tribunalului București.

Înalta Curte reține că prin Decizia civilă nr. 3482 din 7 noiembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că „în ipoteza vânzării bunului altuia, chiar dacă vânzarea este nulă, obligația de garanție izvorăște din actul a cărui realitate juridică nu poate fi contestată, pe care părțile l-au calificat vânzare, sancțiunea nulității vânzării neputând afecta răspunderea vânzătorului în temeiul art. 1337 C. civ. în măsura în care sunt îndeplinite și celelalte condiții impuse de dispozițiile care reglementează răspunderea pentru evicțiune, garanția fiind un efect al desființării retroactive a vânzării”.

Cât privește sarcinile impuse instanței în rejudecare acestea au presupus „să examineze în mod concret și în raport de circumstanțele cauzei condițiile cerute pentru ca împrejurarea invocată ca evicțiunea să antreneze garanția legală prevăzută de art. 1337 C. civ., condiții care (…) se circumscriu verificării cauzei evicțiunii, respectiv dacă a fost determinată de un viciu iminent dreptului vânzătorului, care provine dintr-o cauză anterioară vânzării și dacă nu există o cauză de negaranție”.

În considerarea acestor dezlegări obligatorii și în urma rejudecării cauzei în apel prin Decizia nr. 1064A din 22 octombrie 2018 a Curții de Apel București, s-a apreciat asupra întrunirii în cauză a condițiilor legale necesare antrenării răspunderii civile a vânzătoarei C.N.S.L.R. Frăția pentru evicțiune în temeiul art. 1337 C. civ., chiar în raport de considerentele Sentinței civile nr. 996 din 27 iunie 2007 a Tribunalului și ale Deciziei civile nr. 708A din 2 octombrie 2008 a Curții de Apel București, ce au constatat nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare intervenite între părți. Or, aceste dezlegări care au fundamentat în decizia amintită soluția de angajare a răspunderii pârâtei C.N.S.L.R. Frăția pentru evicțiune – e adevărat – în limita unei sume de 50.000 RON, nu au fost contestate de către această parte (ca cea direct interesată și afectată), astfel că au devenit câștigate cauzei în mod irevocabil.

Este adevărat că Decizia civilă nr. 1064A din 22 octombrie 2018 a Curții de Apel București a fost casată prin Decizia de recurs nr. 1130 din 5 iunie 2019 a ÎCCJ, dar aceasta s-a produs în soluționarea recursurilor formulate de reclamantă și intervenientă iar rejudecarea litigiului s-a realizat exclusiv în limitele impuse prin decizia de casare, respectiv în privința verificării condițiilor acțiunii oblice de către instanță și a identificării căreia/cărora din acțiunile cu care a fost învestită va dezlega pe fond raportul juridic conflictual, în angajarea răspunderii pentru evicțiune a vânzătoarei C.N.S.L.R. Frăția, așa cum a dispus Decizia de casare anterioară, nr. 3482 din 7 noiembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. De asemenea, rejudecarea s-a impus și pentru a fi avute în vedere limitele întinderii obligației de despăgubire stabilite prin aceeași Decizie de casare nr. 1130 din 5 iunie 2019, în acord cu ale cărei statuări urma a fi determinată în raport de prețul convenit de părți prin Contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 9 iunie 1997 și prin Actul adițional la acesta, autentificat sub nr. x din 3 decembrie 1997, ambele încheiate între C.N.S.L.R. Frăția și SC B. SRL (respectiv, în limita sumei de 69.1178,8 Ron), cu excluderea sporului de valoare prevăzut de art. 1344 C. civ., apreciat ca inaplicabil între părți dată fiind reaua-credință a cumpărătorului prin cunoașterea anterioară a cauzei evicțiunii.

Așadar, formularea la acest moment de către recurenta-pârâtă a unei critici de greșită angajare a răspunderii sale civile pentru evicțiune, ca urmare a neîntrunirii condițiilor prevăzute de art. 1337 C. civ., respectiv a aceleia care impune necunoașterea cauzei evicțiunii de către cumpărător, este realizată tardiv, acest aspect litigios al cauzei fiind câștigat cauzei în mod irevocabil în urma judecăților anterioare realizate prin Decizia de casare nr. 3482 din 7 noiembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin decizia de apel în rejudecare nr. 1064A/22 octombrie 2018 a Curții de Apel București și prin Decizia de casare nr. 1130 din 5 iunie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, motiv pentru care nu ar mai putea fi luată în discuție la acest moment procesual.

În plus, tocmai întrucât acest element litigios a fost considerat câștigat cauzei încă de la momentul pronunțării sale, Decizia de casare nr. 1130 din 5 iunie 2019 tranșează, de o manieră implicită, și această critică a recurentei-pârâte, stabilind că reaua-credință a cumpărătorului, care a cunoscut cauza evicțiunii, acceptând astfel riscul contractului, îl exclude pe acesta (doar) de la beneficiul obținerii sporului de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului și data producerii evicțiunii (într-un astfel de caz el putând obține doar restituirea prețului din contract), fără a-i înlătura, așadar, cu totul dreptul de a fi despăgubit pentru evicțiunea suferită, după cum a pretins prin critica sa recurenta-pârâtă.

În sfârșit, într-o a doua critică, recurenta-pârâtă a susținut că soluția pe fond adoptată de instanța de apel este nelegală, fiind dată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 1341 din C. civ., sub aspectul cuantificării obligației de garanție care, în opinia sa ar fi trebuit limitată la prețul plătit efectiv între părțile contractului de vânzare-cumpărare, a cărui achitare a fost probată (în sumă de 50.000 RON), iar nu la prețul convenit între aceleași părți, cel menționat prin actul adițional nefiind niciodată dovedit ca plătit.

Or, acest aspect litigios al cauzei a făcut chiar obiectul dezlegărilor exprese ale ultimei Decizii de casare nr. 1130 din 5 iunie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu ocazia soluționării recursurilor declarate de reclamantă și intervenientă, impunându-se în mod irevocabil și de o manieră obligatorie în temeiul art. 315 alin. (1) C. civ. tuturor părților (așadar, inclusiv pârâtei) și judecăților ulterioare, reiterarea ori analiza sa nemaifiind, din acest motiv, posibilă.

În considerarea tuturor acestor motive, Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate.

Sursa informației: www.scj.ro.