Cerere de sesizare a instanţei de contencios constituţional. Recurs respins ca nefondat (NCPP, L. nr. 47/1992, L. nr. 682/2002, Costituția României)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 287/2021

Costituția României: art. 61 alin. (1), art. 146 lit. d); L. nr. 47/1992: art. 2 alin. (3), art. 29; NCPP: art. 342; L. nr. 682/2002: art. 19

Examinând cauza, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul formulat este nefondat, urmând a-l respinge, pentru următoarele considerente:

Preliminar, Înalta Curte amintește că excepția de neconstituționalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condițiile legii, analiza conformității anumitor dispoziții legale cu Constituția României.

Potrivit art. 146 lit. d) din Constituție, competența de a hotărî asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești, revine Curții Constituționale.

În acest caz, sesizarea Curții Constituționale nu se face direct, căci Legea nr. 47/1992 stabilește un veritabil filtru, în virtutea căruia instanța efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate, în funcție de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerințe, și anume:

– excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă;

– excepția să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;

– excepția să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale. O asemenea condiție este consecința caracterului general obligatoriu și al efectelor erga omnes al deciziilor Curții Constituționale;

– excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

În analiza condițiilor enumerate anterior, Înalta Curte constată că excepția de neconstituționalitate a fost invocată de recurenții inculpați, în fața Curții de Apel Timișoara și are în vedere neconstituționalitatea dispozițiilor art. 342 din C. proc. pen., fără ca textul criticat să fi fost declarat neconstituțional printr-o decizie anterioară a Curții.

Din analiza dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reiese că cererea de sesizare a instanței de contencios constituțional poate fi formulată în orice fază a procesului penal. Legiuitorul nu impune limite referitor la cadrul procesual, prevăzând doar condiția ca excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată și să aibă legătură cu soluționarea cauzei „indiferent de obiectul acesteia”.

Pe baza acestor considerații teoretice, în speță, se constată că excepția de neconstituționalitate invocată de recurentul inculpat A. nu îndeplinește condițiile cerute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, întrucât nu se formulează o critică propriu-zisă de neconstituționalitate a textelor de lege, dorindu-se în realitate modificarea acestora, ceea ce ar transforma Curtea Constituțională într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit nici de Constituție și nici de legea organică de organizare și funcționare.

Pentru a admite cererea de învestire a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate, instanța în fața căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluționarea cauzei a textului invocat ca neconstituțional. Partea care ridică excepția de neconstituționalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care dorește să le supună controlului, ci are obligația să raporteze aceste dispoziții la legea fundamentală și să-și argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziția legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituționale.

În concret, recurentul inculpat a formulat o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a sintagmei „tragerea la răspundere penală”, inserată în cuprinsul art. 19 din Legea nr. 682/2002, motivat de faptul că nu este prevăzut un termen în care organul de urmărire penală să dispună o soluție în cauză cu privire la denunțul formulat. Or, neconstituționalitatea unui text de lege este dată de contradicția dintre dispoziția legală și un principiu sau o prevedere constituțională. Or, în cauză, o asemenea contradicție nu a fost invocată. Autorul excepției tinde în fapt la modificarea textului legislativ, în sensul de a se adăuga un termen în interiorul căruia procurorul să dispună o soluție referitoare la un denunț formulat în temeiul art. 19 din Legea nr. 682/2002, ceea ce nu ține de competența instanței de contencios constituțional, fiind atributul puterii legislative.

În fapt, nu se critică conținutul normei legale, ci lipsurile sale, fapt care echivalează cu o solicitare de completare a acesteia, în sensul de a se indica expres un termen până la care organul de cercetare penală să dispună o soluție pentru denunțul formulat de inculpat. O asemenea solicitare nu intră însă în competența de soluționare a Curții Constituționale, care, conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului. (Decizia Curții Constituționale nr. 378 din 24 septembrie 2013, publicată în M. Of. nr. 723 din data de 25 noiembrie 2013).

În acest sens este și jurisprudența constantă a Curții Constituționale, din care se reține Decizia nr. 229 din 21 aprilie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 8 iunie 2005, prin care Curtea a statuat că „nu se poate substitui legiuitorului pentru adăugarea unor noi prevederi celor instituite” și nici „nu-și poate asuma rolul de a crea, abroga sau de a modifica o normă juridică”. În caz contrar, instanța de contencios constituțional s-ar transforma într-un legislator pozitiv, ceea ce ar contraveni dispozițiilor art. 61 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării”.

„Circumscrisă rolului său de «cvasi legiuitor negativ», Curtea Constituțională nu poate emite noi norme juridice, fie ele și numai cu rol complinitor, și nici să le modifice pe cele existente într-un sistem normativ;” (a se vedea în acest sens și Decizia Curții Constituționale nr. 110 din 5 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 341 din 11 iunie 2013).

În raport cu aceste argumente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul inculpat A. împotriva încheierii din data de 16 martie 2021 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în dosarul nr. x/2019.

Va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Sursa informației: www.scj.ro.