Cerere de revizuire. Neîndeplinirea condițiilor cumulative de admisibilitate a revizuirii. Recurs respins (NCPC)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC II) nr. 452/2017

NCPC: art. 274 alin. (1), art. 312 alin. (1) teza a II-a, art. 322 pct. 5 teza I

Potrivit art. 322 C. proc. civ., „Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri: dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților” (pct. 5 teza I). Revizuirea, fiind o cale extraordinară de atac, dispozițiile legale care o reglementează sunt de strictă interpretare, încât, exercitarea ei nu poate avea loc decât în cazurile și în condițiile expres prevăzute de lege.

Rezultă că, pentru a se putea invoca prima ipoteză prevăzută de această dispoziție legală și a se admite cererea de revizuire, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: partea interesată să se bazeze pe un înscris nou, care nu a fost folosit în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată; înscrisul invocat să fi existat la data când a fost pronunțată hotărârea ce se cere a fi revizuită; înscrisul să nu fi putut fi produs în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată fie pentru că a fost reținut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voința părții; înscrisul invocat pentru revizuire să fie determinant, în sensul că dacă ar fi fost cunoscut de instanță cu ocazia judecării pricinii, soluția ar fi putut fi alta decât cea pronunțată.

Astfel, în esență, conform prevederilor art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri date de instanța de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere numai în măsura în care înscrisul doveditor, reținut de partea potrivnică sau care nu a putut fi înfățișat dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, ar fi fost determinant pentru soluția din hotărârea ce se atacă.

Fiind vorba despre condiții cumulative de admisibilitate a revizuirii, neîndeplinirea chiar și numai a uneia dintre acestea are drept consecință respingerea cererii de revizuire.

Prima ipoteză a art. 322 pct. 5 C. proc. civ. se referă la descoperirea de înscrisuri doveditoare, deci, când partea care a pierdut procesul dovedește existența unor înscrisuri care au fost reținute de partea adversă sau care nu au putut fi prezentate dintr-o împrejurare mai presus de voința ei.

Pentru a se putea invoca acest motiv și a se admite cererea de revizuire, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: partea interesată să prezinte un înscris nou, care nu a fost folosit în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată; înscrisul să aibă forță probantă prin el însuși; înscrisul invocat să fi existat la data când a fost pronunțată hotărârea ce se cere a fi revizuită, concluzie desprinsă din împrejurarea că textul art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ. vorbește de descoperirea înscrisului care a fost reținut de adversar sau care nu a putut fi înfățișat dintr-o cauză mai presus de voința părții interesate, și, înscrisul nu a putut fi invocat în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată, fie pentru că a fost reținut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voința părților; nu interesează dacă reținerea înscrisului de către partea adversă a fost intenționată sau involuntară, iar cât privește împrejurarea mai presus de voința părții, aceasta urmează a fi apreciată de instanța de revizuire, însă, partea interesată trebuie să o dovedească, și, în fine, ca o ultimă condiție, înscrisul să fie determinant, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscut de instanță cu ocazia judecării fondului, soluția ar fi fost alta decât cea pronunțată.

Din interpretarea art. 322 pct. 5 C. proc. civ., reiese, în primul rând, că trebuie să fie vorba de un înscris ce n-a putut fi administrat inițial, independent de voința părții. În al doilea rând, înscrisul trebuie să fi existat în momentul judecății și partea care se prevalează de respectivul act să nu-l fi putut produce în instanță din cauza reținerii lui de partea adversă ori dintr-o împrejurare ce nu-i poate fi imputată. Desigur că, dacă înscrisul ca atare nu poate să fie un act nou, este posibil să poarte totuși o dată ulterioară pronunțării hotărârii a cărei revizuire se solicită, cu condiția, însă, să se refere la situații atestate de alte înscrisuri preexistente. În al treilea rând, înscrisul trebuie să aibă o importanță deosebită, dacă nu chiar hotărâtoare, pentru dezlegarea pricinii.

În înțelesul art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ., înscrisul doveditor pe baza căruia se poate cere revizuirea unei hotărâri trebuie să fi fost „descoperit” după darea hotărârii, în sensul că, el a existat la data pronunțării hotărârii a cărei revizuire se cere, dar, până în acel moment, a fost reținut de partea potrivnică sau nu a putut fi înfățișat dintr-o împrejurare mai presus de voința părților.

Cerința privind preexistența înscrisului este desprinsă din expresia folosită în art. 322 pct. 5 C. proc. civ. – înscrisurile sunt „descoperite” după darea hotărârii; pe de altă parte, numai un înscris care a existat la data pronunțării hotărârii a putut fi reținut de adversar, cealaltă parte fiind în imposibilitate de a-l prezenta.

Însă, nu poate constitui înscris doveditor apt să conducă la admiterea unei cereri de revizuire în temeiului textului actul unei autorități- cum este cazul în speță- emis după pronunțarea hotărârii, chiar dacă în el se confirmă o situație fundamental deosebită de aceea care a fost reținută de instanță ca determinantă în darea soluției.

Aceasta întrucât, prevederea cuprinsă în art. 322 C. proc. civ. este de strictă interpretare, ea condiționând admiterea cererii de revizuire de descoperirea ulterioară judecății a unor acte noi și imposibilitatea înfățișării lor în instanță datorită unor împrejurări mai presus de voința părții.

În speță, se constată că recurenta-revizuentă SC A. SRL București a invocat prima ipoteză reglementată de această dispoziție legală, dar nu a dovedit împrejurarea mai presus de voința sa care să o fi împiedicat să înfățișeze înscrisurile invocate ca fiind „noi” în procesul în care s-a pronunțat, irevocabil, hotărârea a cărei revizuire s-a solicitat, respectiv, cazul de forță majoră care să o fi împiedicat să administreze aceste probe.

Înscrisurile considerate noi sunt: Nota de relații din data de 7 mai 2015 emisă de Curtea de Conturi, Rechizitoriul întocmit la data de 27 noiembrie 2014 de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ori, Raportul de audit financiar privind auditul situațiilor financiare pentru anul 2014 la U.A.T. Orașul Năvodari, întocmit la data de 15 mai 2015.

Or, această adresă de răspuns – Nota de relații din data de 7 mai 2015 emisă de Curtea de Conturi, este procurată de către recurenta-revizuentă prin formularea unei simple cereri în baza căreia autoritățile emitente i le putea comunica; astfel, recurenta putea oricând pe parcursul derulării procesului, până la rămânerea irevocabilă a hotărârii atacate, să solicite organelor abilitate să îi furnizeze aceste informații.

Aceste înscrisuri nu îndeplinesc condiția de a fi existat la momentul pronunțării hotărârii a cărei revizuire s-a solicitat, pronunțată în data de 4 iunie 2014 și rămasă irevocabilă la 13 mai 2015. Cum anterioritatea înscrisului invocat în revizuire față de data pronunțării hotărârii este prevăzută de lege în termeni nesusceptibili de interpretare, față de dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reține că aceste înscrisuri nu întrunesc cerințele impuse de textul de lege invocat ca temei al revizuirii.

Așa fiind, se constată că nu suntem în ipoteza primei teze de la art. 322 pct. 5 C. proc. civ., întrucât, înscrisurile „noi”, de care se face vorbire de către recurenta-revizuentă în susținerea cererii sale de revizuire, nu constituie act nou, în sensul art. 322 pct. 5 C. proc. civ., și nu a existat nici o împrejurare mai presus de voința părții de a fi fost înfățișate, recurenta trebuind să facă dovada că le-a cerut încă din timpul procesului.

Prin urmare, se constată că înscrisurile invocate de recurenta- revizuentă ca „înscris nou”, nu au fost depuse la dosar la data soluționării cauzei în recurs nu datorită unei imposibilități obiective, cauzată de faptul că au fost ascunse de partea potrivnică, respectiv, de către intimați, ci datorită lipsei de diligență a recurentei-revizuente, care, deși avea posibilitatea de a procura înscrisurile de la instituțiile publice abilitate, nu a depus diligențe în acest sens.

Recurentei- revizuente îi incumba dovada, alternativă, fie a conduitei obstrucționiste a părții adverse, conduită de natură să nu-i fi permis să intre în posesia înscrisului, pe durata soluționării procesului în fond, fie a unei împrejurări, de același nivel și ivite mai presus de voința părților, dovadă ce nu s-a produs.

Se constată, așadar, că prin decizia recurată s-a reținut corect că aceste înscrisuri nu îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., deoarece, deși au fost emise ulterior pronunțării sentinței a cărei revizuire se solicită, la momentul emiterii acestora pricina încă nu se soluționase irevocabil, astfel că susținerea recurentei-revizuente potrivit căreia aceste înscrieri sunt noi și „nu au existat la data judecății” este nefondată.

Față de acestea, se reține că, motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., întemeiat pe aceste înscrisuri, nu există, deoarece aceste adrese nu pot servi ca temei al cererii de revizuire formulate de recurenta-revizuentă în baza acestei dispoziții legale. În această situație, analizarea îndeplinirii oricăreia dintre condiții prevăzute de lege, așa cum au fost expuse mai sus, pentru admisibilitatea cererii de revizuire formulate de recurenta-revizuentă în temeiul acestor înscrisuri este de prisos.

În ceea ce privește condiția ca aceste înscrisuri să fi fost determinante în darea soluției din dosarul în care s-a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se solicită, Înalta Curte reține că în mod corect și legal instanța de apel a apreciat că nici această condiție nu este întrunită în speță, întrucât, așa cum corect s-a observat, instanța a fost chemată să verifice legalitatea înființării societății-intimate SC B. SA Năvodari sub aspectul respectării condițiilor legale stipulate prin Legea nr. 31/1990, iară nu cât privește posibile infracțiuni săvârșite de către persoane din administrația publică locală ori, aprecieri ale auditorilor publici financiari cu privire la înființarea acestei societăți.

În acest context, trebuie reamintit că instanța de contencios european a drepturilor omului a statuat, în mod constant, în jurisprudența sa, că revizuirea, cale extraordinară de atac de retractare, nu se poate transforma într-un apel/recurs deghizat, prin care să se tindă la obținerea unei rejudecări a cauzei, pentru că, în sens contrar, s-ar aduce atingere prezumției de validitate de care trebuie să se bucure hotărârile judecătorești irevocabile și principiului securității raporturilor juridice (Cauza Mitrea contra României, Hotărârea din 29 iulie 2008).

Prin urmare, simplul fapt că revizuenta a descoperit anumite înscrisuri probatorii nu este de natură să justifice admiterea cererii de revizuire, dacă nu se face dovada unei împrejurări de forță majoră care să-i fi împiedicat să și le procure în timpul procesului, ceea ce, în speță, nu s-a dovedit.

Așa fiind, în cauză, actul de constatare a unei situații de fapt anterioare pronunțării hotărârii a cărei revizuire se cere, dar procurat ulterior acestei hotărâri, nu justifică revizuirea, potrivit art. 322 pct. 5 C. proc. civ., deoarece, așa cum s-a arătat mai sus, nu constituie un înscris doveditor nou, reținut de partea potrivnică sau care nu a putut fi înfățișat dintr-o împrejurare mai presus de voința părții.

Semnificația termenului de „descoperire” utilizat în cuprinsul normei anterioare redate, este cel al găsirii, aflării unui lucru căutat, necunoscut sau ascuns și care presupune o acțiune instantanee. În ansamblul și filosofia normelor legale ce interesează cazul de revizuire al art. 322 pct. 5 C. proc. civ., noțiunea de „descoperire” este mai degrabă atașată faptelor juridice (care presupun ajungerea pe orice căi de fapt a unei persoanei în posesia înscrisurilor noi), decât actelor juridice, cum ar fi cel al unei comunicări oficiale.

Data „comunicării oficiale” a înscrisurilor noi nu poate fi primită, întrucât nu își găsește niciun suport în dispozițiile relevante care interesează cauza și care nu au limitat în niciun fel căile pe care partea poate ajunge, ulterior judecării definitive a procesului, în posesia unor înscrisuri noi relevante asupra sorții litigiului.

Lipsa oricărei condiționări legale asupra împrejurărilor ce au condus partea la intrarea în posesia unor înscrisuri noi justifică întru totul concluzia că sintagma „descoperirea înscrisurilor” nu se poate identifica decât cu momentul la care înscrisurile au ajuns, pe orice cale, pentru prima dată în posesia acesteia, orice altă „descoperire ulterioară”, chiar oficială fiind, neputând prezenta vreo relevanță sub aspectul aplicării dispozițiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ. și, implicit, în acest caz, al cererii de revizuire.

Față de toate cele de mai sus, în mod corect și legal instanța de apel a apreciat că, înscrisurile doveditoare invocate de recurenta-revizuentă, în speță, nu întrunesc condiția cerută de art. 322 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât, nu sunt înscrisuri noi, în sensul textului, situație în care, hotărârea instanței nu este susceptibilă de a fi atacată cu revizuire, și, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.

Întrucât prin respingerea recursului, recurenta- revizuentă SC A. SRL București a căzut în pretenții față de intimatul Orașul Năvodari- prin Primar, fiind, astfel, întrunite, cerințele art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va dispune în baza acestui text de lege obligarea recurentei-revizuente la plata cheltuielilor de judecată suportate de intimat în această fază procesuală, constând în onorariu de avocat în cuantum de 2.000 RON, dovedit cu factura depusă la dosar, și extras de cont bancar, fila urm.

Sursa informației: www.scj.ro.