Cerere de chemare în judecată privind obligarea pârâţilor de a lăsa reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie terenurile solicitate. Admiterea recursului reclamantei și rejudecarea cauzei

• Constituția României: art. 135 alin. (4)
• Legea nr. 213/1998: art. 3 alin. (2)
• Legea nr. 554/2004: art. 28 alin. (1)
• Legea nr. 554/2004: art. 4
• NCPC: art. 488 pct. 6 şi 8
• NCPC: art. 497

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la 5 iunie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Apărării Naționale București și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, constatarea nelegalității parțiale a H.G. nr. 1075/2006 și a anexei privind bunurile care alcătuiesc domeniul public al Statului, în ce privește terenurile situate în Bd. x nr. 83 și 85; obligarea pârâților să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie următoarele imobile: a) terenul în suprafață de 19213 mp situat în București, Bd. x nr. 77/A, având nr. cadastral x, înscris în CF nr. x, dobândit de reclamantă prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.06.2006; b) terenul în suprafață totală de 88.184 mp, situat în București, Bd. x nr. 83 și nr. 85, având nr. cadastral x, respectiv 7069, înscris în CF nr. x, respectiv nr. 51463, dobândit de reclamantă prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.06.2006; obligarea pârâților, în solidar, la plata despăgubirilor în valoare de 17.939.208,25 RON (3.866.292 euro) pentru lipsa de folosință a terenurilor situate în București, Bd. x nr. 77 A, 83 și 85, în suprafață totală de 107.397 mp și actualizarea acestei sume, până la data predării efective, cu valoare de 1 euro/mp/luna chirie.

Reclamanta și-a întemeiat cererea pe prevederile art. 563 C. civ., ale art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ale art. 44 din Constituția României, ale Decretului nr. 281/1995.

Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Apărării Naționale (pentru Unitatea Militară 02545 București) a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a invocat, prin întâmpinare, inadmisibilitatea primului capăt de cerere, în raport de dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Referitor la cel de-al treilea capăt de cerere, a invocat excepția prematurității formulării acestuia, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Pe fondul cererii de revendicare a terenurilor, a solicitat respingerea pretențiilor reclamantei, ca neîntemeiate.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 1248 din 29 iunie 2023)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt fondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În ceea ce privește recursul reclamantei, acesta vizează considerentele instanței de apel prin care a fost admisă excepția de nelegalitate a H.G. nr. 1075/2006 pe motiv că statul nu a făcut dovada dreptului de proprietate, reținând însă, sub aspectul afectațiunii terenului, că acesta are potențialul de a fi utilizat în interes public.

Susține recurenta reclamantă, într-o primă critică, că acest ultim considerent încalcă efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a deciziei nr. 3680/2014 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal prin care s-a constatat că nu s-a dovedit uzul și utilitatea publică sau că terenul ar fi fost destinat exclusiv instrucției militare.

Critica este nefondată. În mod corect instanța de apel a reținut că nu i se opune efectul pozitiv al autorității de lucru judecat dată fiind diferența de obiect material al litigiilor, apreciind că poate prelua mutatis mutandis anumite chestiuni din raționamentul instanței care a analizat anterior excepția de nelegalitate, respectiv cele cu privire la faptul că nu s-a făcut dovada că terenul ar fi intrat în proprietatea statului într-una din modalitățile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 213/1998.

Înalta Curte constată că, în considerentele sentinței civile nr. 1657/2013 pronunțate de Curtea de Apel București menținută prin decizia 3680/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, enumerând criteriile în baza cărora se constată existența dreptului de proprietate publică, instanțele de contencios administrativ au apreciat că statul nu a făcut dovada că terenul a trecut în domeniul public conform art. 7 din Legea nr. 213/1998, că nu s-a dovedit uzul și utilitatea publică și că actele normative anterioare anului 1989 nu individualizează terenul.

Aceste considerente sunt conținute în hotărâri judecătorești pronunțate în soluționarea unei excepții de nelegalitate, ce a reprezentat o procedură prejudicială în raport cu dosarul ce a avut ca obiect anularea titlurilor de proprietate ale reclamantei și autorilor acesteia, vizând alte loturi de teren decât cele în cauză, dar aceeași anexă a hotărârii de guvern ce inventariază domeniul public.

Or, excepția de nelegalitate se constituie într-un mecanism judiciar prin care constatarea nelegalității actului administrativ individual are drept scop exclusiv înlăturarea lui din cauza în care este utilizat ca probă și soluționarea acesteia fără a ține seama de actul nelegal. În acest sens, dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, sediul reglementării acestei instituții juridice, prevăd fără echivoc în alin. (3) faptul că „instanța în fața căreia a fost invocată excepția de nelegalitate va soluționa cauza, fără a ține seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată”. Textul de lege menționat reglementează, așadar, excepția de nelegalitate ca o instituție juridică a cărei finalitate este aceea de a lipsi de efecte, exclusiv în cauza dedusă acelei judecăți, actul administrativ individual de care partea adversă se prevalează în litigiu, raportul de drept administrativ existent între autoritatea emitentă și destinatarul actului nefiind nici modificat, nici stins. Deoarece admiterea excepției de nelegalitate a unui act administrativ nu are ca efect anularea actului, ca în cazul acțiunii în contencios administrativ, soluția va produce efecte exclusiv între părți și doar cu privire la valoarea probatorie atribuită acestui act, în acel litigiu.

Acest text de lege conține, în mod evident, o normă derogatorie și restrictivă atât de la efectul erga omnes pe care constatarea nevalabilității unui act administrativ în procedura de contencios administrativ de drept comun, care este acțiunea de anularea actului, îl produce în caz de admitere, înlăturând actul din ordinea juridică, dar și în ceea ce privește efectul de relativitate și opozabilitate pe care îl presupune o hotărâre judecătorească, potrivit normelor de procedură civilă.

Prin urmare, contrar susținerilor recurentei reclamante, hotărârea care admite o excepție de nelegalitate nu poate fi valorificată decât între părțile între care s-a pronunțat, inter partes litigantes și doar în litigiul, privit stricto sensu, în care a fost invocată și are un singur efect, cel prevăzut de norma specială, și anume de înlăturare a actului administrativ din materialul probator al dosarului respectiv. În consecință, doar acea instanță poate face vorbire în considerente despre efectele admiterii excepției, argumentele pentru care a fost înlăturat înscrisul probator având autoritate de lucru judecat în litigiul respectiv.

Nu se poate considera, în aceste condiții, că hotărârea se poate impune cu autoritate de lucru judecat, în funcția sa pozitivă sau negativă, în alte dosare în care, chiar între aceleași părți, se analizează efectele actului administrativ respectiv, în rezolvarea altor conflicte juridice, întrucât, astfel cum s-a arătat, relativitatea și opozabilitatea deciziei se rezumă la mjlocul de probă înlăturat.

În astfel de situații, nimic nu împiedică invocarea, în mod succesiv, a excepției de nelegalitate și în aceste alte dosare, câtă vreme reprezintă doar un mijloc de apărare, pentru a face actul inoperant în cauzele respective, hotărârea anterioară putând fi utilizată ca precedent judiciar. Însă, nefiind desființat pe calea unei acțiuni directe în anulare, actul administrativ nu va putea fi înlăturat din ordinea juridică și va produce în continuare efecte, mai puțin la judecata în cadrul căreia a fost admisă excepția de nelegalitate.

Chiar dacă, potrivit art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, legea se completează, în măsura în care nu este incompatibilă, cu normele C. civ. și ale C. proc. civ., în această situație, este reglementat un regim derogator de la principiile relativității și opozabilității efectelor hotărârilor judecătorești, motiv pentru care normele dreptului comun devin incompatibile cu prezenta procedură.

În consecință, contrar susținerilor recurentei, sentința civilă nr. 1657/2013 definitivă prin decizia nr. 3680/2014, nu poate fi valorificată cu autoritate de lucru judecat în prezentul litigiu.

O altă critică adusă considerentelor deciziei este aceea referitoare la aprecierea instanței de apel în sensul că este suficient ca bunul să aibă potențialul de a fi afectat uzului sau utilității publice, recurenta susținând, contrar acestei aserțiuni, că momentul la care trebuie dovedită afectațiunea pentru domeniul public este acela al întocmirii inventarului.

În acest sens, analizând criteriile în baza cărora un bun poate fi încadrat în domeniul public, respectiv criteriul destinației și criteriul voinței legiuitorului, instanța de apel a reținut că terenurile în cauză nu au fost folosite pentru instrucție militară, însă nu utilizarea concretă și efectivă a unui bun este relevantă, ci dacă un anumit bun, prin natura sa, este de uz sau de interes public, prin raportare la caracteristicile sale. Instanța de apel a apreciat că faptul că terenul a fost/este sau nu folosit de pârât și că se află într-o zonă rezidențială este nerelevant din perspectiva prezentei cauze, câtă vreme nu poate fi exclus de plano potențialul folosirii terenului în cauză pentru un anumit tip de instrucție militară, care să nu se afle în conflict cu locul situării imobilului, lângă o zonă rezidențială.

Din această perspectivă, raționamentul instanței de apel este greșit, iar criticile recurentei reclamante sunt fondate.

Astfel, potrivit dispozițiilor legale ce au reglementat succesiv domeniul public în vigoare în perioada analizată în litigiu, C. civ. 1864, Legea nr. 18/1991, Constituția din 1991, Legea nr. 213/1998, bunurile din domeniul public al statului sunt cele care prin natura lor sau prin declarația legii, sunt de uz ori de interes public. Prin urmare, afectațiunea bunului la domeniul public rezultă fie din natura acestuia, fie din voința legiuitorului, fiind fie prezumată absolut prin efectul legii, fie declarată ca atare de titularul dreptului de proprietate publică sau de administrare, printr-o procedură prevăzută de lege.

Bunurile de uz public sunt cele la care publicul are acces nelimitat și cele din domeniul public natural, iar bunurile de interes public sunt cele care sunt destinate să realizeze în mod direct un serviciu public corespunzător unei nevoi sociale.

Bunurile care nu fac obiectul exclusiv al dreptului de proprietate publică nominalizate în Constituție sau în legi organice, pot aparține fie domeniului public, fie domeniului privat, astfel că, pentru a fi afectate domeniului public, trebuie să facă obiectul unei declarații prin care titularul dreptului, statul sau unitatea administrativ teritorială, îi conferă această detinație, justificată de nevoia socială pe care este destinată a o satisface.

Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 în forma în vigoare la data adoptării H.G. nr. 1075/2006, domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituție, din cele prevăzute la pct. I din anexă, precum și din alte bunuri de uz sau de interes public național, declarate ca atare prin lege, anexa nr. 1 prevăzând că aparțin domeniului public, între alte categorii enunțate cu titlu exemplificativ, terenurile destinate exclusiv instrucției militare (pct. 23).

Este de reținut faptul că această declarație de afectațiune, care se concretizează în efectuarea formalităților de inventariere și înscrierea în listele anexă ale hotărârilor de guvern ce conțin inventarul bunurilor din domeniul public se face, potrivit legii, cu verificarea subzistenței afectațiunii, atât la momentul înscrierii inițiale dar și de fiecare dată când se procedează la refacerea acestui inventar. Înscrierea în inventar creează o prezumție de apartenență la domeniul public, cu efect declarativ și nu constitutiv de drept. În cazul în care un bun din domeniul public nu este înscris în inventar, se verifică aceste criterii în vederea identificării regimului juridic aplicabil, urmărindu-se, între altele, amenajamentul public al bunului (dacă există lucrări atașate în scopul creșterii utilității publice declarate, dacă este complementar sau accesoriu unui alt bun din domeniul public sau dacă aparține unei organizări de ansamblu destinată unei afectațiuni viitoare pentru un serviciu public).

Pe de altă parte, în măsura în care bunul nu mai prezintă utilitate pentru nevoia publică pentru care fusese afectat, acesta este declasat, conform legii, și trecut în proprietatea privată a statului sau a unității administrativ teritoriale.

Prin urmare, pentru verificarea afectațiunii unui bun de interes public, cum este terenul administrat de Ministerul Apărării Naționale, se impunea ca acesta, în calitate de titular al dreptului de administrare, potrivit dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 213/1998, să verifice subzistența nevoii sociale spre satisfacerea căreia fusese destinat, la fiecare reînscriere sau modificare a inventarului domeniului public. Contrar afirmațiilor reclamantei, terenul aflat în administrarea Ministerului Apărării Naționale nu a fost declarat ca aparținând domeniului public, cu destinația de teren instrucție militară, pentru prima dată în anul 2006, când deja, susține aceasta în scopul de a argumenta reaua credință a pârâților, intrase în circuitul civil, ci în mai multe inventare anuale succesive începând cu anul 2000.

Ceea ce a rezultat însă, din situația de fapt, astfel cum a fost stabilită în fazele devolutive ale procesului, este că, cel puțin de la momentul inventarierii sale, acest teren nu a fost utilizat în scopul declarat.

De altfel, nici pârâții nu au contestat această împrejurare, însă au afirmat, că, odată atribuită afectațiunea publică de teren de instrucție militară, începând cu anul 1913, aceasta rămâne câștigată, afirmație în acord cu raționamentuul instanței de apel care a susținut că proprietatea publică nu se pierde prin neuz.

Înalta Curte nu contestă afirmația pârâților și a instanței de apel referitoare la faptul că terenul a fost destinat instrucției militare, neexistând vreun echivoc în interpretarea Jurnalului Consiliului de Ministri din 16.01.1913 prin care statul a delegat Ministerului de Război dreptul de administrare asupra terenului și i-a stabilit afectațiunea publică de teren destinat instrucției militare a trupelor din garnizoana București.

De asemenea nu contestă faptul că terenul s-a aflat în administrarea Ministerului Apărării în mod continuu, astfel că, la nivelul anului 1991, momentul adoptării Legii nr. 18/1991 care a redefinit domeniul public al statului și a Constituției și ulterior, la momentul apariției Legii nr. 213/1998, și-a păstrat regimul declarat de teren aflat în domeniul public al statului și în administrarea unei instituții a administrației publice centrale, respectiv Ministerul Apărării Naționale.

Ceea ce este de reținut, însă, este că, începând cu anul 1991, regimul juridic al domeniului public a cunoscut modificări, în sensul că legiuitorul a dispus ca bunurile destinate interesului public incluse în această categorie prin voința legiuitorului, să fie reevaluate sub aspectul menținerii afectațiunii declarate, doar în acest caz rămânând în domeniul public, în caz contrar legea prevăzând o procedură de declasare, având ca finalitate rămânerea bunului în domeniul privat al titularului dreptului de proprietate.

Ca atare, faptul că acest teren a aparținut, în sensul art. I pct. 5 din Anexa Legii nt. 213/1998, domeniului public al statului înainte de 6 martie 1945, nu are relevanța pretinsă de recurenți, întrucât nu este suficient ca afectațiunea bunului la nevoia socială reclamată să fi existat într-o perioadă anterioară și să se aplice prezumția că bunul își păstrează potențialul de a putea fi utilizat oricând în scopul declarat, ci este necesar a se constata caracterul ei actual, în raport cu momentul înscrierii în inventarul aprobat prin hotărâre de guvern.

În cauză, se constată că bunul a avut inițial acest caracter, cel puțin din anul 1913 când a fost afectat utilizării de către Ministerul Apărării Naționale cu scop de cazarmă și instrucție, însă greșit instanța de apel a considerat că odată ce a dobândit acestă destinație, el își păstrează potențialul de a fi afectat unei utilități publice pe termen nelimitat, practic până la manifestarea de voință în sens contrar a titularului dreptului de proprietate.

În acord cu reclamanta, Înalta Curte consideră că, în raport de natura lui, afectațiunea de interes public în vederea înscrierii bunului în lista anexă a hotărârii de guvern trebuie evaluată la data întocmirii inventarului domeniului public, iar în cazul în care nu se păstrează această afectațiune, bunul trebuie declasat în domeniul privat.

Acest raționament nu contravine afirmației, corecte, că dreptul de proprietate publică nu se pierde prin neuz, întrucât, odată ce este legal înscris în inventarul bunurilor publice, bunul se bucură de protecția legii sub aspectul insesizabilității, inalienabilității sau imprescriptibilității.

Prin urmare, sub acest aspect, este fondată critica recurentei reclamante în sensul că terenului i se verifică afectațiunea la momentul introducerii în inventarul bunurilor publice.

Cum situația de fapt necontestată este în sensul că în prezent, în mod concret, el nu mai are o astfel de destinație, neîndeplinind niciunul dintre criteriile de evaluare a afectațiunii, înscrierea în inventarul bunurilor publice a fost făcută cu încălcarea legii, astfel că recursul recurentei cu referire la acest considerent urmează a fi admis.

Din această perspectivă, vor fi respinse criticile conținute în recursurile pârâților referitoare la caracterul public al dreptului de proprietate al statului, subsumat analizei excepției de nelegalitate a H.G. nr. 1705/2006, în considerarea celor statuate anterior, referitor la momentul verificării afectațiunii publice.

Suplimentar, în legătură cu acest aspect, Ministerul Apărării a susținut că, solicitând instanței civile să constate nelegalitatea parțială a unui act administrativ, reclamanta a încercat să eludeze calea imperativă a unei acțiuni în anularea actului în procedura de contencios administrativ, fără a răsturna prezumția de legalitate a actului ori caracterul executoriu al acestuia în privința dovezii existenței dreptului de proprietate al statului și a afectațiunii pentru nevoile de apărare națională.

Critica este nefondată, întrucât, astfel cum s-a menționat anterior, efectele admiterii unei excepții de nelegalitate a unui act administrativ individual sunt diferite de cele ale unei acțiuni în anulare promovate în fața unei instanțe de contencios administrativ, astfel că, în acest caz, duc, exclusiv între părți, la înlăturarea înscrisului ca probă în procesul de revendicare. Prin urmare, pârâții, cei care s-au prevalat de înscris, sunt ținuți a dovedi, cu alte mijloace de probă, cele pretinse în apărarea lor cu privire atât la dreptul de proprietate, cât și cu privire la apartenența bunului la domeniul public. Dacă în privința acestei ultime situații juridice, aceasta a fost lămurită în considerentele precedente, problema titlului de proprietate invocat de stat, urmează a fi analizată în continuare, în analiza recursurilor declarate de pârâți.

Analizând recursurile pârâților întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., acestea urmează a fi admise în ceea ce privește soluționarea acțiunii în revendicare, cu referire la criticile privind statuarea instanței de apel în sensul că statul nu ar deține un titlu asupra terenului.

Astfel, instanța de apel a considerat că, deși Legea secularizării averilor mânăstirești 1251/1863 prevedea că toate averile mânăstirești sunt și rămân averi ale Statului, nu a fost prezentat un act juridic constitutiv de drepturi care să individualizeze obiectul material al dreptului de proprietate, neputându-se prezuma nici că terenurile au făcut parte din moșia mânăstirii și nici că acestea au trecut în proprietatea statului ca efect al legii din 1863.

A apreciat că Jurnalul Consiliului de Miniștri din 16.01.1913 este un act administrativ de trecere în administrarea Ministerului de Război de la nivelul anului 1913, a unei suprafețe de 550 ha (în interiorul căreia se află și terenurile ce fac obiectul prezentei cauze), fără valoare translativă sau constitutivă de drepturi de proprietate.

A reținut că, la nivelul anilor 1928-1929, este confirmată absența actelor de proprietate, justificată de dispariția acestora în timpul războiului (situație de forță majoră pertinentă pentru explicarea absenței atât a actelor de proprietate ale mânăstirii, cât și a actelor subsecvente legii secularizării), însă Cartea de hotărnicie întocmită la solicitarea Statului Român prin MApN în dosarul nr. x/1929 al Tribunalului Ilfov, pentru fosta moșie Vatra Mânăstirii Cotroceni, vizată de tribunalul Ilfov, cu mențiunea „proprietatea Ministerului Armatei” și transcrisă în Registrul de transcripțiuni al Tribunalului Popular Raional sub nr. x/12.12.1957, are natura unei documentații tehnice, cu valoare de act autentic, în accepțiunea actuală, numai în privința hotarelor unui imobil, iar nu și a dovedirii dreptului de proprietate.

Analizând transcrierea din registrul de publicitate imobiliară, instanța de apel a constatat că aceasta nu are efect constitutiv și poate fi relevantă numai în măsura comparării drepturilor de proprietate în cadrul acțiunii în revendicare, ceea ce nu se impune în cauză ca urmare a constatării absenței titlului de proprietate al pârâtului Statul Român.

În acest context, a apreciat că devine preferabil titlul de proprietate al reclamantei care a dobândit imobilul prin cumpărare de la autori care la rândul lor dobândiseră titlul în baza Legii nr. 18/1991, reclamanta fiind proprietar tabular preferabil în raport cu pârâtul Statul Român.

Consideră că, deși imobilele au avut un autor comun, și anume statul, în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului București, secția a V-a civilă, a fost respinsă, cu putere de lucru judecat, cererea formulată de intimatul-pârât din prezenta cauză pentru anularea titlurilor de proprietate emise în baza Legii nr. 18/1991 autorilor reclamantei, reținându-se în acea hotărâre că „documentele vremii înfățișate în susținerea dreptului de proprietate al statului nu pot avea însă nici valoarea juridică a unui titlu care să consfințească apartenența la domeniul privat al statului, susceptibil a fi opus actualilor deținători ai terenurilor, neatestând decât, cel mult, o situație juridică valabilă pentru perioada în care respectivele acte au fost emise, or în absența dovedirii titlului de proprietate al statului asupra unui bun, nu se poate discuta nici chestiunea apartenenței bunului respectiv la domeniul privat”.

A apreciat că, și dacă s-ar reține aceleași vicii ale dreptului de proprietate ale statului în privința ambelor ramuri pe care se invocă transmiterea acestui drept, având în vedere calitatea acestui autor comun, soluționarea acțiunii în revendicare nu poate ignora dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO și jurisprudența Curții Europene Drepturilor Omului în materie, statului revenindu-i obligația pozitivă să se asigure, în ordinea sa juridică internă, că dreptul de proprietate este protejat suficient împotriva ingerințelor. Prin urmare, întrucât atributul emiterii titlurilor de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 aparține tot statului, prin instituțiile sale, nu se poate accepta ca într-o procedură ulterioară statul să evingă pretinzând un titlu de proprietate preferabil asupra bunului transferat în patrimoniul persoanelor fizice, ulterior, în condițiile Legii nr. 18/1991.

Recurenții pârâți au susținut că terenul a intrat în proprietatea statului în baza legii de secularizare a averilor mânăstirești și că au exercitat asupra terenului o posesie continuă, pașnică, publică și neprecară.

Consideră că izvorul dreptului de proprietate al statului este legea, și că, deși actul, în materialitatea lui, nu mai există, dată fiind dispariția acestuia în timpul primului război mondial, aceasta nu înseamnă că nici dreptul de proprietate nu există.

Susținerea este pertinentă, plecând de la premisa, necontestată de părți, că terenul a aparținut moșiei mânăstirii Cotroceni, preluată în aplicarea acestei legi de către Statul român. Chiar dacă un act normativ nu poate crea drepturi subiective individuale, în lipsa unei mențiuni exprese în corpul legiferării, față de contextul istoric relevat în cauză și necontestat, urmează a se examina ipoteza pierderii actului material prin care s-a pus în executare dispoziția de preluare a averii mănăstirii Cotroceni, existența titlului în sensul de intrumentum probationis putând fi dovedită cu alte înscrisuri cărora statul, în calitate de proprietar, le-a dat valorare recognitivă de drept.

Menționând considerentul instanței de apel potrivit căruia, deși statul a procedat la întocmirea Cărții de hotărnicie justificat de dispariția înscrisurilor doveditoare ale preluării, aceasta nu are puterea doveditoare a unui titlu de proprietate, recurentul Statul Român susține că afirmația contrazice concluzia instanței în sensul că imposibilitatea de prezentare a actelor constituie o autentică absență a titlului de proprietate.

Critica, întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. este întemeiată, întrucât dispariția înscrisului, constatată de instanța de apel, privește suportul material doveditor, instrumentum probationis, pe când exprimarea dubiului asupra dreptului de proprietate al statului, face trimitere la inexistența a însuși negotium iuris.

Or, cele două situații nu se suprapun, nici măcar în contextul unei acțiuni în revendicare, în care nu poate fi sancționată o parte pentru absența, din motive independente de voința ei, a suportului material în sensul de instrumentum probationis, ținând cont și de imposibilitatea obiectivă a reconstituirii lui, dat fiind contextul istoric dat, astfel că nu pot fi excluse de la valorificare celelalte acte juridice invocate de titularul dreptului de proprietate care, coroborat, pot fi considerate ca reconstituind dovada existenței titlului.

Prin urmare, lipsa unui înscris ce are valoarea unui act de punere în executare a dispoziției legale de trecere în proprietatea statului a terenului mânăstirii Cotroceni, poate fi acoperită de actele ce conțin manifestarea dreptului de dispoziție al statului asupra bunului său, dobândit prin lege.

Ca atare, Jurnalul Consiliului de Miniștri din anul 1913, prin care statul deleagă Ministerului de Război dreptul de administrare asupra moșiei Vatra Mănăstirii Cotroceni, conferindu-i afectațiunea de teren destinat instrucției militare, reprezintă manifestarea atribuției de dispoziție din conținutul dreptului de proprietate.

De asemenea, Cartea de hotărnicie întocmită în anul 1928, deși nu are valoarea unui titlu de proprietate în sensul legislației în vigoare, nu poate fi considerată lipsită de semnificație juridică în condițiile în care certificarea lui prin hotărârea Tribunalului Ilfov conferă caracter autentic înscrisului și prezumție de legalitate a conținutului, fiind menită să „servească apoi Ministerul de Război ca act de proprietate”. Faptul că în Cartea de hotărnicie figurează Ministerul Apărării Naționale nu reprezintă decât o confuzie în ceea ce privește dreptul de administrare al acestuia, nefiind contestat titlul statului între cele două părți.

În mod greșit instanța de apel nu a dat valoare juridică acestui ultim înscris în condițiile în care, deși a vizat delimitarea bunului, acesta a consemnat expressis verbis că terenul provine din averea secularizată a fostei mănăstiri Cotroceni, și unit cu puterea legii ca izvor de drept, face dovada dreptului de proprietate al statului, cu atât mai mult cu cât nu s-a făcut vreo dovadă în contra conținutului sau o opoziție din partea vreunui terț care ar fi pretins un drept real, invocând un alt izvor sau titular al dreptului de proprietate.

De altfel, din faptul înscrierii Cărții de hotărnicie în registrul de transcripțiuni în anul 1957, cu efect de opozabilitate față de terți, rezultă că înscrisul respectiv a fost considerat ca valorând titlu de proprietate.

Prin urmare, din interpretarea coroborată a efectelor pe care aceste înscrisuri le-au produs, Înalta Curte apreciază că s-a făcut dovada dreptului de administrare al Ministerului Apărării Naționale asupra terenului, și, prin urmare, s-a făcut și dovada faptului că, la acel moment, terenul s-a aflat în domeniul public al statului, fiind mai presus de orice îndoială faptul că ele privesc aceeași suprafață de teren ce aparținut moșiei Vatra Mănăstirii Cotroceni și a trecut în proprietatea statului având ca izvor legal Legea secularizării averilor mănăstirești din 1863.

Pe de altă parte, nu poate fi validat raționamentul instanței de apel care, pe de o parte, neagă dreptul de proprietate publică sau privată a statului asupra terenului, considerându-l un simplu posesor iar, pe de altă parte, dă eficiență juridică titlului reclamantei ignorând împrejurarea că și acesta provine de la același autor.

Aceasta, deoarece, în măsura în care nu s-ar accepta că terenul ar fi aparținut statului, ci unui particular, instituțiile locale cu atribuții în aplicarea Legii nr. 18/1991, nu ar fi putut considera că au îndreptățirea să îl aprecieze rezervă aflată la dispoziția lor în vederea reconstituirii drepturilor de proprietate pe alte amplasamente în baza Legii nr. 18/1991 în favoarea unor persoane cu vocație, dar care nu au deținut teren în respectiva zonă.

Este adevărat că instanța de apel a analizat și ipoteza în care s-ar reține că titlurile părților provin de la același autor, pe care l-a considerat anterior posesor neproprietar, apreciind că, în acest caz, dreptul particularului este protejat de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene de a Drepturilor Omului, pe motiv că atributul de emitere a titlurilor de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 ar aparține tot statului, prin instituțiile sale, neputându-se accepta ca, într-o procedură ulterioară, statul să evingă, pretinzând un titlu de proprietate preferabil asupra bunului transferat în patrimoniul persoanelor fizice, o asemenea ingerință nefiind permisă de jurisprudența europeană în materia protecției bunurilor.

Nu poate fi reținut un asemenea raționament întrucât, în situația dedusă judecății, statul acționează ca un proprietar, ale cărui drepturi sunt, de asemenea, garantate și ocrotite de lege, precum ale unui particular, legea aplicându-se în mod egal pentru toți. Aceasta înseamnă că deținătorii unor titluri de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 nu pot fi la adăpostul verificării legalității și preferabilității dobândirii dreptului de proprietate, atunci când o altă persoană juridică, publică sau privată, pretinde același drept asupra terenurilor, pentru că, altfel, s-ar admite un comportament discreționar, în defavoarea statului, întemeiat exclusiv pe calitatea acestuia de garant al respectării drepturilor izvorâte din Convenție.

În concluzie, distinct de împrejurarea că la nivelul anului 2006 statul nu a putut justifica menținerea destinației de utilitate publică cu privire la terenul care astfel nu putea fi păstrat în domeniul public, dreptul său de proprietate nu poate fi negat, astfel că, deși legea nu reprezintă un titlu de proprietate în sensul de instrumentum probationis, ea reprezintă un izvor al dreptului de proprietate, pe care statul l-a exercitat netulburat, prin intermediul autorităților administrative centrale, Cartea de hotărnicie din 1928 întocmită în vederea obținerii unui act doveditor, fiind transcrisă, cu titlu de proprietar, în registrul de transcripțiuni.

Nu se poate reține nici efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al altor hotărâri ce au soluționat litigii între părți, asupra chestiunii dezlegate în prezenta cauză referitoare la dreptul de proprietate al statului asupra terenului. Astfel, prin sentința civilă nr. 1657/22.05.2013 a Curții de Apel București, irevocabilă prin decizia nr. 3680/8.10.2017 a ÎCCJ-SCAF, instanțele de contencios administrativ au considerat că nu sunt chemate să analizeze dreptul de proprietate privată al statului sau al ministerului, ci doar încadrarea terenurilor în sfera afectațiunii publice declarate de teren destinat instrucției militare, raportat la criteriile referitoare la uzul sau interesul public.

De asemenea, nici prin decizia nr. 694/16.09.2016 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, prin care s-a respins acțiunea în nulitatea titlurilor de proprietate ale reclamantei cu privire la loturile învecinate, nu s-a tranșat, cu caracter decisiv și nici decizoriu, chestiunea dreptului de proprietate privată a statului asupra terenului. Raportat la limitele învestirii, deși a susținut, în mod generic, fără a proceda la o analiză detaliată a acestora, că documentele vremii nu pot avea valoarea juridică a unui titlu care să consfințească apartenența la domeniul privat al statului, neatestând decât, cel mult, o situație juridică valabilă pentru perioada în care respectivele acte au fost emise, pentru a reține valabilitatea titlurilor de proprietate emise în procedura Legii nr. 18/1991, instanța a apreciat că, în condițiile în care terenurile nu fac parte din domeniul public al statului, în conformitate cu dispozițiile art. 4 din Legea nr. 213/1998 ele pot aparține domeniului privat al statului sau al unităților administrativ teritoriale și, aplicând, prin analogie cu domeniul public, criteriul interesului național sau local al acestor bunuri, a considerat că a prevalat interesul unității administrativ teritoriale de a-l considera ca făcând parte din rezerva aflată la dispoziția Comisiei de fond funciar, fiind cunoscut deficitul de teren la nivelul Municipiului București.

În consecință, revine instanței de apel, în rejudecare, obligația de a cerceta, în procesul de comparare a titlurilor, care este de esența acțiunii în revendicare, modalitatea în care dreptul de proprietate s-a transmis de la stat la autorii reclamantei, identificând titlul mai caracterizat din perspectiva aptitudinii de a dovedi dreptul real asupra bunului disputat, care va fi declarat preferabil, urmând a fi înlăturat cel ineficace sub aspectul dreptului pretins, fără a fi necesar, pentru aplicarea acestui mecanism, ca, în prealabil, să se fi constatat nulitatea actului juridic pe cale judiciară.

În ceea ce privește lipsa de folosință asupra terenului, aceasta reprezintă o solicitare subsidiară admiterii acțiunii în revendicare, motiv pentru care, în ipoteza în care se va da prevalență titlului de proprietate al reclamantei, urmează a se analiza buna sau reaua credință a posesorului neproprietar și data de la care acesta datorează despăgubiri, urmând a fi avute în vedere și criticile din recurs sub acest aspect. De asemenea, se va analiza și problema răspunderii solidare sau conjuncte în funcție de fapta proprie imputată fiecărui pârât dar și a caracterului cert al prejudiciului pretins.

În raport de aceste considerente, în baza art. 488 pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate în cauză atât de către reclamantă, cât și de către pârâți, va casa decizia recurată, în baza art. 497 C. proc. civ. și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cu ocazia rejudecării, se va avea în vedere faptul că prin admiterea recursului reclamantei, considerentele instanței de apel care au stat la baza admiterii excepției de nelegalitate au fost înlocuite cu cele conținute în prezenta hotărâre, urmând a se proceda la rejudecarea celorlalte capete de cerere în limitele deduse judecății în apel și potrivit îndrumărilor conținute în decizia de casare.

Sursa informației: www.scj.ro.