Ce se întâmplă cu sumele achitate în temeiul unui act administrativ fiscal anulat – poate instanța dispune direct restituirea lor?

Practica recentă arată că organele fiscale nu au abandonat încercările de a tergiversa, pe cât posibil, restituirea sumelor pe care contribuabilul le-a achitat în temeiul unui act administrativ fiscal ce a fost anulat definitiv de instanțele judecătorești.

Ne referim la situația în care contribuabilul solicită instanței de contencios administrativ, pe lângă anularea actelor nelegale emise împotriva sa (i.e. decizia de soluționare a contestației fiscale, decizia de impunere) și restabilirea situației anterioare impunerii de sume suplimentare de plată prin restituirea sumelor achitate în temeiul acestora, cu privire la care autoritățile fiscale invocă excepția inadmisibilității.

În motivarea excepției, autoritățile fiscale susțin, pe de-o parte, că sumele achitate în vederea stingerii creanțelor stabilite prin decizii de impunere ar putea fi restituite doar după (sau prin) parcurgerea unei proceduri specifice, separate și derogatorie de la normele de drept comun, respectiv procedura reglementată de Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 1899/2004^[1] („OMFP nr. 1899/2004”).

Pe de altă parte, se susține că în cazul în care instanța de judecată ar admite capătul de cerere privind restituirea sumelor achitate fără să fie datorate, organele fiscale ar fi lipsite de posibilitatea de a efectua compensarea sumelor respective cu eventuale debite restante ale contribuabilului, potrivit art. 168 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală („Codul de procedură fiscală”).

Considerăm că instanțele judecătorești sunt pe deplin competente să dispună restituirea sumelor ca efect al anulării actelor administrativ fiscale fără a mai fi nevoie ca respectivul contribuabil să mai parcurgă vreo altă procedură, având în vedere următoarele:

− Restituirea sumelor achitate este o formă de reparare a pagubei cauzate de actul vătămător, prevăzută în mod expres de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ

Obiectul acțiunii în contencios administrativ se circumscrie dispozițiilor exprese ale art. 52 alin. (1) din Constituția României și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ („Legea contenciosului administrativ”), în conformitate cu care persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei.

Prin urmare, în contenciosul administrativ, cererile referitoare la recunoașterea unui drept/interes legitim și la repararea pagubei cauzate sunt subsecvente cererilor îndreptate împotriva unui act administrativ tipic sau asimilat^[2].

Dispozițiile redate mai sus reprezintă opțiunea legiuitorului de a reglementa un contencios de plină jurisdicție, în care instanța poate să dispună măsuri a căror finalitate constă în recunoașterea și restabilirea dreptului sau interesului legitim vătămat. Astfel, cum s-a reținut și în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție („ÎCCJ”):

„Prevederile art. 1 alin. (1) și (2), art. 8 și art. 18 din Legea nr. 554/2004 instituie un contencios subiectiv de plină jurisdicție, în cadrul căruia controlul exercitat de instanța de contencios administrativ nu se limitează la aspectele formale ale raportului juridic dedus judecății.

În cazul în care conduita nelegală a autorității produce o vătămare reclamantului, instanța poate ordona măsuri pentru restabilirea dreptului sau a interesului legitim vătămat și în acest scop poate chiar să oblige autoritatea pârâtă să emită un act cu conținutul solicitat de reclamant, atunci când constată că sunt îndeplinite condițiile legii, iar nu doar să oblige autoritatea să reevalueze cererea care i-a fost adresată (s.n)”^[3].

În cadrul acestui tip de contencios, atunci când instanța de judecată, urmare a celor rezultate în baza probatoriului administrat, constată ca fiind îndeplinite cerințele legii, poate dispune obligarea autorității publice la repararea pagubei produse, potrivit art. 18 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ – „În cazul soluționării cererii, instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.”

Rezultă astfel că cererea privind repararea pagubei cauzate, reglementată de Legea contenciosului administrativ, „nu este niciodată o acțiune de sine stătătoare, ci face parte dintr-un tot unitar reprezentat de acest contencios administrativ de plină jurisdicție fiind întotdeauna atașată indiferent de calea procedurală aleasă, unei acțiuni prin care se solicită anularea actului nelegal, sancționarea refuzului nejustificat sau a nesoluționării unei cereri în termenul legal” (s.n)^[4].

Astfel, obligarea autorității publice la repararea pagubei generate de impunerea la plată a unor sume printr-un act nelegal – cerere accesorie față de cea principală vizând anularea actului – este una dintre soluțiile ce pot fi dispuse de către instanța de judecată, potrivit art. 18 alin. (1) și (3) din Legea contenciosului administrativ.

Negarea unei asemenea competențe a instanței este incompatibilă cu mecanismul contenciosului administrativ de plină jurisdicție. (…)

Materialul integral poate fi consultat aici.