Câteva considerații privind individualizarea executării pedepselor

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

I. Preliminarii

Pentru înțelegerea noilor mecanisme prin care se individualizează executarea pedepsei este necesară o interpretare istorico-teleologică. Este adevărat că a recurge la interpretarea istorică înseamnă a sublinia lipsa de claritate a unui text de lege, care nu poate fi interpretat prin el însuși, prin metoda gramaticală. Tot la fel de adevărat este, însă, faptul că interpretarea gramaticală nu poate fi decât una formală, care nu își propune să descopere adevărata voință a legiuitorului.

De aceea, prezentarea are ca punct de plecare tezele prealabile ale Noului Cod Penal^[1]. Acestea prevedeau următoarele: „sub aspectul modalităților de individualizare a executării pedepsei, noul Cod va trebui, așa cum a făcut și Legea nr. 301/2004 privind Codul Penal, să diversifice cadrul reglementărilor în materie, prin introducerea unor modalități alternative la executarea pedepsei în regim de detenție (renunțarea la pedeapsă, amânarea pronunțării pedepsei, suspendarea executării etc.). Totodată, se impune ca pe durata termenelor de încercare a diferitelor modalități de executare a pedepsei neprivative de libertate să se reglementeze o intervenție activă a serviciului de probațiune, în vederea supravegherii eficiente a persoanei condamnate (s.n.-P.M.) și a prevenirii comiterii de către aceasta a unor noi infracțiuni”. Având în vedere statutul persoanei supusă măsurilor de supraveghere, respectiv persoană condamnată, rezultă că renunțarea la pedeapsă, amânarea pronunțării pedepsei și suspendarea executării aveau la bază soluția procesuală a condamnării, subsecventă constatării de către judecător a următoarelor aspecte: fapta există; a fost săvârșită de inculpat; acesta este răspunzător pentru săvârșirea faptei.

Doar că legiuitorul nu s-a oprit în acest punct. Din contră, din instrumente de individualizare a executării pedepsei, prin Codul de procedură penală au fost transformate în soluții procesuale distincte de cea a condamnării. În acest sens, art. 17 alin. (2) C. proc. pen. prevede că acțiunea penală se stinge și în caz de renunțare la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei, sub rezerva ca aceste hotărâri să rămână definitive, soluțiile procesuale fiind dezvoltate în art. 396 alin. (3) și (4) C. proc. pen. Aceste aspecte rezultă și din tezele prealabile ale Codului de procedură penală^[2], soluțiile de renunțare la pedeapsă și amânare a pronunțării pedepsei nefiind prefigurate ca soluții procesuale distincte. Însă, o dată cu fundamentarea soluțiilor de renunțare la aplicarea pedepsei (corespondenta renunțării la pedeapsă din tezele prealabile ale Codului penal) și amânare a aplicării pedepsei (corespondenta amânării pronunțării pedepsei) în categoria măsurilor de individualizare a executării pedepsei prin Codul penal, acestea au fost preluate în Codul de procedură penală ca soluții procesuale distincte.

II. Probleme create de viziunea duală a legiuitorului

Considerațiile următoare vor avea în vedere doar soluția amânării aplicării pedepsei, întrucât doar aceasta este susceptibilă de revocare pentru cauze ulterioare care atrag ineficacitatea măsurii de individualizare a executării pedepsei, renunțarea la aplicarea pedepsei nefiind, în realitate, doar o măsură de individualizare a executării pedepsei, întrucât aceasta nu presupune în prealabil stabilirea unei pedepse^[3], ci o veritabilă componentă a individualizării judiciare a pedepsei. De asemenea, dintre cauzele de revocare va fi avută în vedere doar cea care presupune săvârșirea unei noi infracțiuni.

Față de soluția legislativă a Codului de procedură penală, amânarea aplicării pedepsei a devenit soluție procesuală distinctă de soluția procesuală a condamnării. Consecințele sunt următoarele:

– amânarea aplicării pedepsei nu presupune o hotărâre de condamnare; în forma imaginată în Codul penal, vehiculul procesual pentru dispunerea acestei măsuri de individualizare a executării pedepsei era hotărârea de condamnare, singura soluție procesuală care statua asupra vinovăției persoanei în comiterea unei fapte prevăzute de legea penală; o dată cu modificarea instituției prin Codul de procedură penală, vehiculul procesual pentru dispunerea amânării aplicării pedepsei este hotărârea judecătorească care poartă aceeași denumire ca modalitatea de individualizare a executării pedepsei stabilite, respectiv de amânare a aplicării pedepsei, astfel cum prevede art. 396 alin. (4) C. proc. pen.

− dacă se impune revocarea acestei modalități de executare a pedepsei, singura soluție procesuală consecutivă revocării soluției inițiale de amânare a aplicării pedepsei este condamnarea la pedeapsa stabilită și pentru care s-a hotărât inițial amânarea aplicării acesteia pe un termen de supraveghere de 2 ani; asupra acestui aspect vom reveni la punctul nr. 3 al prezentării.

− în legile speciale care reglementează anumite profesii a fost necesară adaptarea soluțiilor procesuale care atrag stări de incompatibilitate pentru persoana față de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei; exemplificativ, art. 65 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor prevede că atrage eliberarea din funcție o hotărâre prin care s-a dispus condamnarea, amânarea aplicării pedepsei și renunțarea la aplicarea pedepsei, printr-o hotărâre definitivă, precum și renunțarea la urmărirea penală, confirmată de judecătorul de cameră preliminară, pentru o infracțiune prin care se aduce atingere prestigiului

Cele subliniate anterior nu epuizează ansamblul consecințelor produse de repoziționarea amânării aplicării pedepsei în ansamblul reglementărilor penale și procesual penale, ci se constituie în simple repere pentru înțelegerea naturii juridice a instituției.

III. Rezolvarea problemei revocării amânării aplicării pedepsei

În ceea ce privește problema revocării amânării aplicării pedepsei, în Codul penal există un text care prevede soluția de urmat de către judecător, text care nu a avut însă în vedere reconfigurarea soluției amânării aplicării pedepsei prin Codul de procedură penală. De asemenea, în Codul de procedură penală a fost introdus prin art. 102 pct. 336 din Legea nr. 255/2013 pentru modificarea și punerea în aplicare a Codului de procedură penală un text care să rezolve modul în care se va dispune revocarea amânării aplicării pedepsei. Aceste texte vor fi redate într-un tabel comparativ.

Din lectura comparativă a celor două texte apar cel puțin două elemente de diferență:

− 88 alin. (4) C. pen. prevede un caz de revocare facultativă a amânării aplicării pedepsei, art. 582 alin. (3) C. proc. pen. fiind imperativ în sensul revocării amânării aplicării pedepsei indiferent de forma de vinovăție cu care a fost săvârșită a doua faptă, care atrage revocarea;

modul în care judecătorul trebuie să procedeze; aplicând art. 88 alin. (3) C. pen., soluția este revocarea amânării inițiale, urmată de aplicarea și executarea pedepsei a cărei aplicare a fost inițial amânată, cu aplicarea subsecventă a dispozițiilor privind concursul de infracțiuni; aplicând art. 582 alin. (3) C. proc. pen., soluția este revocarea amânării inițiale, urmată de condamnarea inculpatului pentru respectiva faptă, iar în final aplicarea tratamentului de la concursul de infracțiuni. În concret, dacă față de inculpatul X s-a stabilit pedeapsa închisorii de un an pentru săvârșirea infracțiunii de amenințare, aplicarea acesteia fiind amânată pe un termen de supraveghere de 2 ani, iar în respectivul termen ar săvârși o infracțiune de șantaj, pentru care instanța aplică pedeapsa de 3 ani închisoare, dispoziția instanței ar fi următoarea, în funcție de ipoteză:

Între cele două soluții, apreciem că cea prevăzută de art. 582 alin. (3) C. proc. pen. este cea corectă, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare:

− prima faptă a fost sancționată printr-o soluție de amânare a aplicării pedepsei, soluție procesuală distinctă de hotărârea de condamnare, astfel cum am arătat anterior; urmând algoritmul prevăzut de art. 582 alin. (3) C. proc. pen., inculpatul este condamnat pentru prima faptă, astfel încât soluția inițială este înlăturată și înlocuită cu una nouă; mecanismul de la art. 88 alin. (3) C. pen. este specific unei soluții procesuale unice, revocarea privind exclusiv modul de executare a pedepsei. În măsura în care amânarea aplicării pedepsei nu ar fi fost decât o modalitate de individualizare a executării pedepsei, atunci soluția inițială de condamnare ar fi fost menținută, singura modificare intervenind sub aspectul executării, în sensul în care pedeapsa stabilită urma să fie aplicată și executată, consecutiv dispoziției de revocare a amânării aplicării pedepsei (similar situației suspendării sub supraveghere a executării pedepsei, care presupune la bază o hotărâre de condamnare). Având în vedere modificarea survenită cu privire la natura instituției amânării aplicării pedepsei, apreciez că soluția din Codul penal nu poate fi aplicată, ci soluția prevăzută de Codul de procedură penală, care permite condamnarea inculpatului pentru prima faptă;

− premisa concursului de infracțiuni în cazul revocării amânării aplicării pedepsei este existența a minimum două pedepse care se află în stare de executare (stabilite în prealabil și aplicate față de inculpat). Singura soluție procesuală care presupune aplicarea unei pedepse este hotărârea de condamnare, renunțarea la aplicarea pedepsei implicând lipsa unei pedepse stabilite (de aceea denumirea corectă ar fi fost renunțarea la stabilirea pedepsei), iar amânarea aplicării pedepsei implicând lipsa unei pedepse aplicate, aceasta fiind doar stabilită în sarcina inculpatului, prin urmare nefiind generatoare de decăderi, interdicții sau incapacități, dacă legea nu prevede altfel. Prin urmare, apreciez că este necesară condamnarea inculpatului pentru fapta față de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, condamnarea fiind unica soluție procesuală care asigură aplicarea față de inculpat a unei pedepse aptă de a fi pusă în executare.

Neajunsul soluției prevăzute de art. 582 alin. (3) C. proc. pen. este acela că revocarea este obligatorie, indiferent de forma de vinovăție cu care a fost săvârșită a doua infracțiune, fapt care face inaplicabil art. 88 alin. (4) C. pen. Apreciem că, sub acest aspect, o modificare legislativă ar fi binevenită și ar asigura deplina aplicare a art. 582 alin. (3) C. proc. pen.

IV. CONCLUZIE

Față de cele expuse, apreciez că soluția legislativă prevăzută de art. 582 alin. (3) C. proc. pen. este cea corectă, având în vedere și natura instituției amânării aplicării pedepsei, anume soluție procesuală distinctă de condamnare. De asemenea, se impune modificarea art. 582 alin. (3) C. proc. pen. în sensul celor prevăzute de art. 88 alin. (4) C. pen.