Câteva aspecte despre opozabilitatea hotărârilor judecătorești

 

---

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!

---

---

 

II. Opozabilitatea efectelor hotărârii judecătorești

Odată ce am stabilit efectele substanțiale ale hotărârii judecătorești, în continuare ne propunem să vedem (1) obiectul efectiv al opozabilității efectelor hotărârii și modul în care aceasta interacționează cu opozabilitatea dreptului subiectiv, (2) modul în care se poate face dovada contrară pentru a înlătura opozabilitatea efectelor hotărârii și, în final, (3) mijloacele procedurale în care poate fi invocată această dovadă contrară.

1) Obiectul opozabilității efectelor hotărârii judecătorești

Precizările anterioare legate de efectele substanțiale ale hotărârii sunt foarte importante pentru a înțelege cum operează opozabilitatea acestor afecte. Acest lucru se poate observa mai pregnant atunci când este vorba de efectul substanțial mediat, protejarea dreptului sub forma nașterii dreptului material la acțiune vizând executarea silită. În cazul acestei categorii de efecte, relativitatea și opozabilitatea aferentă efectelor hotărârii poartă și asupra dreptului material la acțiune născut ca urmare a pronunțării hotărârii judecătorești, nu asupra dreptului subiectiv dedus judecății. Desigur, și acest drept subiectiv se bucură de relativitate și opozabilitate, dar acestea sunt cele aferente izvorului dreptului subiectiv însuși, de exemplu, actul juridic.

Prin urmare, putem spune că are loc o prelungire a relativității și opozabilității inițiale, prelungire care are loc ca urmare a adăugării relativității și opozabilității aferente dreptului material la acțiune nou alături de relativitatea și opozabilitatea dreptului subiectiv în configurația anterioară pronunțării hotărârii judecătorești. Cu alte cuvinte, noua relativitate și opozabilitate poartă asupra dreptului subiectiv cu o ușoară altă configurație decât cea inițială, modificarea care a operat fiind tocmai adăugarea unei noi forme a dreptului material la acțiune care este la dispoziția titularului dreptului.

Luând în considerare cele afirmate anterior, înlăturarea opozabilității efectului mediat vine ca o consecință directă a înlăturării opozabilității efectului imediat de la aceeași acțiune în realizare, iar acest lucru rezultă pentru că efectul substanțial mediat are ca premisă efectul substanțial imediat. Astfel, pentru a înlătura opozabilitatea față de el a formei dreptului material la acțiune de a obține executarea silită cu același conținut cu forma dreptului material la acțiune promovat pentru acțiunea în fond (ex. executarea în natură), terțul va trebui să înlăture opozabilitatea statuării asupra conținutului dreptului subiectiv dedus judecății, statuare care purta și asupra acelei forme a dreptului material la acțiune din acțiunea în fond^[15].

Așadar, în cazul efectului substanțial imediat, de opozabilitate se bucură statuarea instanței asupra conținutului dreptului subiectiv dedus judecății. În această situație, opozabilitatea efectului hotărârii judecătorești nu este o prelungire a opozabilității dreptului subiectiv, cea conferită de izvorul său, ci este chiar o suprapunere între cele două opozabilități, instanța statuând asupra conținutului dreptului în conformitate cu opozabilitatea ce rezultă din izvorul dreptului sau situației juridice. Astfel, și înlăturarea opozabilității efectelor judecătorești se suprapune cu înlăturarea opozabilității dreptului subiectiv însăși, pentru că eventualele elemente noi care ar putea fi invocate de pârât pentru a înlătura statuarea instanței asupra conținutului dreptului ar fi aceleași motive care ar duce la înlăturarea opozabilității dreptului subiectiv.

2) Modul în care se poate face dovada contrară pentru înlăturarea opozabilității

Pentru a înțelege noțiunea de „dovadă contrară” pe care am menționat-o anterior, câteva precizări sunt necesare. În primul rând, este nevoie să vedem modul în care afectează o cauză aflată pe rol invocarea opozabilității efectelor juridice ale unei alte hotărâri, mai exact trebuie să vedem ce forță juridică are această invocare. Considerăm că este vorba de o prezumție complexă, una atipică^[16].

Este vorba de o prezumție pentru că, în cauza aflată pe rol, elementele statuate în hotărârea inițială nu mai necesită probarea de către cel care invocă opozabilitatea respectivelor efecte. În caz contrar, în situația în care nu s-ar recunoaște scutirea de sarcina probei a celui care invocă opozabilitatea, ar fi lipsită de orice efect această opozabilitate și ne-am găsi în situația clasică a unui litigiu în care o persoană care afirmă un lucru, în acest caz existența unui drept cu o anumită configurație, trebuie să dovedească respectivele afirmații, situație care este întâlnită atunci când nu suntem în prezența vreunei opozabilități.

De asemenea, este vorba de o prezumție atipică deoarece aceasta poartă și asupra unor elemente de drept, nu doar elemente de fapt, ca o prezumție de drept comun. Elementele de fapt avute în vedere sunt cele pe care s-a bazat instanța atunci când a luat hotărârea inițială, iar elementele de drept sunt reprezentate de configurația dreptului subiectiv sau a situației juridice deduse judecății^[17]. Prin urmare, elementele care trebuie invocate de către terț, pentru a înlătura opozabilitatea efectelor hotărârii inițiale sunt elemente noi^[18], care nu au fost avute în vedere de instanță la pronunțarea hotărârii inițiale. Aceste elemente noi pot fi elemente de fapt noi sau propunerea unei noi construcții juridice care să conducă la o altă concluzie decât cea la care a ajuns instanța inițială asupra fondului.

Trebuie să admitem că terțul față de hotărârea inițială poate invoca și elemente de drept noi^[19], propunând o altă interpretare a textelor de lege decât cea avută în vedere de prima instanță chiar dacă nu aduce niciun element de fapt nou pentru că, în caz contrar, opozabilitatea s-ar comporta ca o veritabilă autoritate de lucru judecat asupra elementelor de drept, aspect care nu poate fi primit. Autoritatea de lucru judecat se poate regăsi doar între părțile din hotărârea inițială, iar atât timp cât terțul respectiv nu a fost parte la procesul inițial, extinderea unui tratament similar autorității de lucru judecat și asupra acestuia, chiar dacă doar parțială – asupra elementelor de drept – nu ar avea o justificare.

Dovada contrară are un regim diferit în funcție de care dintre cele două ipoteze posibile este incidentă. Într-o primă situație, opozabilitatea dreptului sau situației juridice este reglementată de norme speciale, care instituie un tratament diferit fie la modul în care această opozabilitate trebuie realizată, spre exemplu art. 1578 C. civ., fie la modul în care poate fi înlăturată odată ce a fost realizată, spre exemplu art. 1562 C. civ. În această situație, dovada contrară trebuie să se circumscrie acestei reglementări speciale și trebuie ca elementele aduse de către terț cu titlu de noutate în proces să fie dintre cele care îndeplinesc condițiile prevăzute de mecanismul special. De exemplu, dacă dreptul subiectiv valorificat prin intermediul hotărârii inițiale avea ca izvor un act juridic, mecanismul la care trebuie să recurgă terțul pentru înlăturarea opozabilității este acțiunea revocatorie^[20], având totuși posibilitatea de a invoca această inopozabilitate și pe cale de „excepție”, deci ca o apărare de fond.

În a doua situație, dacă dreptul sau situația juridică nu are un regim distinct în ceea ce privește opozabilitatea, se va aplica regimul de drept comun. Consecința acestui fapt este că dovada contrară poate privi orice element de fapt sau de drept nou care să conducă la o altă concluzie asupra statuării privind dreptul subiectiv sau situația juridică invocate de reclamantul inițial.

Distincția dintre modul în care operează această opozabilitate și autoritatea de lucru judecat este dată de tipul de elemente noi pe care terțul le poate aduce în discuție în noul proces. În cazul autorității de lucru judecat, elementele noi trebuie să fie determinante și să modifice obiectul sau cauza acțiunii, în timp ce în cazul opozabilității, elementele noi nu trebuie să satisfacă această cerință^[21]. Cu toate acestea, așa cum am văzut, în cazul opozabilității trebuie să avem totuși elemente noi invocate de către terț, pentru a conferi un efect concret acestei opozabilități.

III. Mijloace procedurale de înlăturare a opozabilității

Următorul aspect interesant de analizat este reprezentat de mijloacele procedurale prin care terțul poate înlătura opozabilitatea hotărârii judecătorești. Cel mai des întâlnit mijloc procesual va fi o eventuală apărare de fond invocată de pârâtul din litigiul actual, care este terț față de hotărârea inițială a cărei opozabilitate o va invoca reclamantul din actualul litigiu. Această apărare de fond poate fi invocată de terț în cadrul unui litigiu pe fond. Ca regulă, această problemă nu se va pune în cadrul contestației la executare deoarece, dacă terțul nu este succesor^[22] al pârâtului din litigiul inițial, atunci hotărârea judecătorească inițială nu va constitui titlu executoriu față de actualul deținător al bunului, iar motivul contestației la executare ar fi tocmai lipsa caracterului executoriu al titlului. Dacă „terțul” ar fi totuși succesor al pârâtului din litigiul inițial, atunci dispozițiile hotărârii judecătorești ar putea fi executate silit și împotriva sa, în baza art. 645 alin. (2) C. proc. civ., iar acest succesor nu mai este considerat terț față de hotărârea inițială, ci este ținut întocmai ca pârâtul din litigiul inițial nu doar de opozabilitate, ci chiar de relativitate și autoritate de lucru judecat. În această din urmă ipoteză, există totuși o excepție, în care succesorul cu titlu particular poate invoca înlăturarea opozabilității hotărârii nefavorabile autorului său în cadrul contestației la executare, și anume situațiile în care invocă unul dintre cazurile care intră sub incidența art. 39 alin. (3) teza finală C. proc. civ., spre exemplu intervenirea principiului publicității materiale prevăzut de art. 901 C. civ. sau al dobândirii bunului prin posesia de bună-credință în baza art. 937 C. civ.^[23].

De asemenea, terțului ar trebui să îi fie recunoscută calea unei acțiuni în constatare^[24], în sensul constatării inexistenței unui drept al fostului reclamant ca urmare a înlăturării opozabilității față de el a efectelor hotărârii inițiale, similar cu modul în care îi este permis unui debitor să ceară constatarea intervenirii prescripției, interesul fiind acela de a clarifica o situație potențial litigioasă care ar plana asupra sa. Un exemplu ar fi o acțiune formulată de adevăratul proprietar, dar care nu a pierdut posesia bunului și prin urmare nu are la dispoziție calea unei acțiuni în realizare, acțiune având ca obiect constatarea inexistenței dreptului de proprietate, intentată în contradictoriu cu o persoană care a obținut recunoașterea intervenirii uzucapiunii într-un proces anterior, dar cu o altă persoană decât adevăratul proprietar. Premisa de la care se pornește în această acțiune în constatare este îndeplinirea condițiilor uzucapiunii, tocmai ca urmare a opozabilității hotărârii inițiale. Cu toate acestea, argumentele persoanei care este terț față de hotărârea inițială, dar reclamant în acțiunea în constatare, se pot circumscrie neîndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru a interveni uzucapiunea, aducând elemente de fapt sau de drept noi care să conducă la această concluzie.

O altă ipoteză în care un terț ar fi interesat de înlăturarea opozabilității dreptului material la acțiune de a cere executarea silită ar fi situația în care este creditor^[25] al unui debitor, iar alt creditor dorește să urmărească bunurile aceluiași debitor. Înlăturând opozabilitatea față de el a dreptului material la acțiune de a cere executarea silită rezultat dintr-o hotărâre judecătorească a celuilalt creditor, creditorul nostru ar putea să se îndestuleze prioritar din patrimoniul debitorului, urmând ca celălalt creditor să se îndestuleze ulterior^[26], atâta timp cât debitorul este ținut în continuare de efectele hotărârii inițiale, singurul lucru înlăturat fiind opozabilitatea față de celălalt creditor.

Persoanele care se vor găsi în poziția de a avea interesul să înlăture opozabilitatea efectelor hotărârii judecătorești vor fi^[27], de cele mai multe ori, fie creditorul uneia dintre părțile din litigiul inițial, fie deținătorul actual al bunului, dar fără a fi succesor al vreuneia dintre părțile cauzei inițiale. În această din urmă situație, un exemplu ar fi o cerere în revendicare față de posesorul actual în care reclamantul invocă opozabilitatea hotărârii de admitere a unei cereri în revendicare câștigate tot de reclamant împotriva fostului posesor. Între cei doi posesori nu a intervenit vreun titlu, ci pur și simplu o preluare de fapt a posesiei. În această situație, opozabilitatea primei hotărâri va scuti reclamantul din cauza actuală de proba dreptului său de proprietate, operând prezumția complexă conferită de opozabilitate, însă posesorul actual va putea invoca elemente de fapt și de drept noi care să conducă la concluzia că reclamantul nu are dreptul de proprietate recunoscut prin vechea hotărâre, aspect care va duce la respingerea cererii față de actualul posesor, terț față de hotărârea inițială. În această situație, înlăturarea opozabilității duce la înlăturarea realizării dreptului subiectiv dedus judecății, adică inclusiv la înlăturarea recunoașterii dreptului de proprietate, nu doar la înlăturarea părții din dispozitiv corespunzătoare obligării pârâtului de a lăsa bunul în liniștită posesie.

Încă un exemplu poate fi imaginat în cazul în care se pronunță o hotărâre judecătorească de anulare a unui contract de vânzare, dar în contradictoriu doar cu vânzătorul. În această situație, cumpărătorul, care este încă posesor al bunului, poate introduce o acțiune în constatarea dreptului său de proprietate, urmând înlăturarea opozabilității hotărârii judecătorești de anulare a titlului său. Plecând de la premisa că sunt îndeplinite condițiile pentru a fi dispusă nulitatea contractului, cumpărătorul, terț față de hotărârea inițială, va încerca să răstoarne această prezumție prin invocarea unor elemente noi, care nu au fost avute în vedere de instanța care a pronunțat prima hotărâre.

Un alt exemplu ar fi o acțiune în rectificare introdusă de promitentul-cumpărător împotriva dobânditorului cu titlu gratuit al imobilului, după ce promitentul-cumpărător a obținut în contradictoriu cu autorul dobânditorului cu titlu gratuit anularea contractului de vânzare încheiat între promitentul-vânzător și acesta, anulare care s-a pronunțat pentru încălcarea clauzei de inalienabilitate. În procesul actual, dobânditorul cu titlu gratuit ar putea opune faptul că promisiunea de vânzare nu a fost înscrisă în cartea funciară, deci clauza de inalienabilitate subînțeleasă nu îi era opozabilă autorului său, iar promitentul-cumpărător, deși avea dreptul subiectiv de creanță corelativ obligației promitentului-vânzător de a consimți la vânzare, acest drept subiectiv nu putea fi valorificat și prin forma dreptului material la acțiunea în anularea contractului de vânzare subsecvent.

În final, am putea găsi încă un exemplu de înlăturare a opozabilității efectelor hotărârii judecătorești dacă ar fi vorba de o cerere în executare silită substanțială în natură intentată de creditorul cesionar împotriva debitorului cedat, în care creditorul cesionar invocă opozabilitatea hotărârii judecătorești prin care a obținut obligarea cedentului la predarea înscrisului constatator al creanței, opozabilitate pe care o invocă în sensul dovedirii contractului de cesiune de creanță. În această situație, debitorul poate opune neîndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 1578 C. civ. cu consecința înlăturării opozabilității față de el a dreptului de creanță al cesionarului.

IV. Concluzie

Pentru a aborda problema înlăturării opozabilității efectelor unei hotărâri judecătorești, primul pas în cadrul analizei este identificarea efectelor juridice pe care respectiva hotărâre le-a produs. Ulterior, trebuie să avem în vedere faptul că înlăturarea opozabilității efectelor substanțiale va trebui privită întotdeauna din perspectiva înlăturării opozabilității efectului imediat, deci a statuării instanței asupra conținutului dreptului subiectiv sau a situației juridice. Un alt aspect important este faptul că legiuitorul, prin formula „dovadă contrară”, nu a dorit să instituie o nouă modalitate de înlăturare a opozabilității unor drepturi subiective sau situații juridice în situațiile în care opozabilitatea acestora are un regim derogatoriu, ci doar a dorit să nuanțeze diferența față de autoritatea de lucru judecat. Prin urmare, motivele pentru înlăturarea opozabilității sunt în continuare fie cele de drept comun, fie cele speciale atunci când este cazul, însă incidența acestor motive poate fi dovedită de terț prin invocarea atât a unor elemente de fapt, cât și a unor elemente de drept noi.

---