Câteva aspecte despre opozabilitatea hotărârilor judecătorești

15 iul. 2021
Articol UJ Premium
4.796 views
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Introducere

Hotărârea judecătorească, prin faptul că este generatoare de efecte juridice, trebuie să urmeze toate principiile specifice efectelor juridice din dreptul civil. De altfel, deși utilizăm de cele mai multe ori noțiunile de „relativitatea și opozabilitatea efectelor”, în contextul actelor juridice, aplicarea acestor principii, în ceea ce privește actele juridice, este doar o particularizare. Este important să observăm că punctul focal este reprezentat de efectele juridice, indiferent de izvorul acestora[1]. Prin urmare, art. 435 C. proc. civ. nu face decât să prezinte o altă particularizare a modului în care efectele juridice afectează realitatea, în primul rând atât cea materială, cât și cea juridică[2], și în al doilea rând atât cea dintre părți, cât și cea față de terți, calificați astfel având în vedere raportul juridic în cauză. De această dată, este vorba de realitatea din cazul hotărârii judecătorești, așa cum art. 1280 și art. 1281 C. civ. prezintă aceleași principii în cazul efectelor actelor juridice.

Așadar, acum că am stabilit faptul că principiul relativității și principiul opozabilității efectelor juridice se aplică și în cazul hotărârilor judecătorești, trebuie să determinăm care sunt aceste efecte juridice[3] vizate de respectivele principii. Într-o primă fază, vom analiza pe scurt modul în care trebuie să ne raportăm la efectele substanțiale ale hotărârilor judecătorești (I), urmând ca apoi să ne concentrăm pe modul în care principiul opozabilității interacționează cu aceste efecte (II).

I. Efectele substanțiale ale hotărârilor judecătorești

Pentru a înțelege mai bine efectele substanțiale ale hotărârilor judecătorești, acestea pot fi catalogate în două categorii, un efect general, care este de esența oricărei hotărâri, și un efect special, care este doar de natura hotărârii, putând fi prezent sau putând lipsi.

Efectul general este chiar protecția (valorificarea) dreptului subiectiv sau situației juridice supuse judecății, care poate fi mediată sau imediată. Modul în care reclamantul dorește această protecție este obiectivat în forma dreptului material la acțiune pe care acesta o alege dintre remediile permise de lege pentru protejarea dreptului subiectiv sau a situației juridice. De exemplu, în cazul unui drept de creanță, dreptul material la acțiune poate lua, prin altele, formele specifice executării silite substanțiale în natură sau prin echivalent. Așadar, în momentul în care instanța va admite cererea reclamantului, hotărârea judecătorească este o etapă către protecția dreptului supus judecății.

Așa cum am amintit la începutul paragrafului anterior, în unele situații, această primă etapă este suficientă pentru protecția dreptului subiectiv supus judecății, fiind vorba de efectul substanțial imediat al hotărârii judecătorești. Printre situațiile în care se manifestă acest efect ar fi următoarele acțiuni în realizare: cea în declararea nulității, în declararea rezoluțiunii, în pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare. În cazul acestor hotărâri, protecția dreptului nu presupune o modificare a realității materiale[4], astfel încât să necesite intervenția executorului judecătoresc în următoarea fază a procesului civil, cea a executării silite, ci este nevoie doar de o modificare a realității intelectuale, care poate opera[5] imediat după ce hotărârea rămâne definitivă.

De asemenea, hotărârile judecătorești corespondente acțiunilor în constatare au și ele un efect substanțial imediat, deoarece protecția dreptului subiectiv sau a situației juridice se realizează fără a fi necesară intervenția ulterioară a executorului judecătoresc. În acest caz, protecția juridică se realizează tocmai prin statuarea de către instanță asupra existenței unui drept subiectiv sau a unei situații juridice sub un anumit conținut, iar protecția se concretizează prin conferirea relativității, dar mai ales și a opozabilității față de terți, asupra acestei statuări[6].

Pe de altă parte, regula în cazul drepturilor subiective este că protecția acestora presupune în mod necesar modificarea realității materiale, deci presupune și intervenția executorului judecătoresc. Astfel, în cazul hotărârilor de admitere a acțiunilor în realizare specifice unor astfel de drepturi, vorbim și de un efect substanțial mediat[7], fiind necesară o nouă fază a procesului pentru realizarea deplină a dreptului. Așadar, un efect pe plan substanțial la momentul pronunțării hotărârii judecătorești din faza de judecată este nașterea unei noi forme a dreptului material la acțiune specific dreptului subiectiv dedus judecății, având ca obiect executarea silită[8].

Acest lucru înseamnă că, atunci când instanța „obligă” pârâtul, spre exemplu, la executarea în natură a obligației corelative dreptului supus judecății, nu este vorba de nașterea unei noi obligații a pârâtului față de reclamant, distinctă de obligația inițială, ci îi deschide calea reclamantului la următoarea etapă în protecția dreptului său, faza executării silite, și doar la finalului acestei faze se poate considera că dreptul său a fost protejat în întregime. Din acest motiv, în aceste situații, protejarea dreptului subiectiv dedus judecății este mediată în cazul hotărârii de admitere din faza judecății, și nu doar imediată[9].

Efectul special este cel pe care îl regăsim atunci când protecția dreptului supus judecății presupune ea însăși un efect substanțial distinct de cel al protejării dreptului, iar această protecție este doar izvorul acestui nou efect substanțial. Categoria hotărârilor judecătorești constitutive de drepturi sunt cele care prezintă de cele mai multe ori un efect substanțial special.

Un exemplu pentru a ilustra acest concept este cel al acțiunii în partaj potrivit reglementării Codului civil. În această situație, dreptul subiectiv supus judecății este dreptul de proprietate comună al părților din litigiu, iar modul specific prin care se solicită protejarea acestui drept este dreptul material la acțiune sub forma acțiunii în partaj[10].

Ca urmare a soluționării cererii, instanța va decide care dintre foștii titulari ai dreptului de proprietate comună va avea drept de proprietate deplină, dar pentru ca acest efect substanțial să se producă, hotărârea judecătorească va fi izvorul unei obligații de a da având ca obiect transferul cotei părți din dreptul de proprietate comună de către cei cărora nu le va fi atribuit dreptul de proprietate deplină[11], obligație ce se execută imediat similar cu modul în care se execută obligația de a da care se naște la momentul încheierii unui act juridic translativ de drepturi reale[12]. Astfel, realizarea dreptului supus judecății în acțiunea de partaj presupune în mod esențial prezența unui alt efect substanțial, transferul cotelor părți către cel care va avea dreptul de proprietate deplină[13], iar acest transfer are ca izvor tocmai hotărârea judecătorească[14].


* Articolul a fost publicat în revista Themis nr. 2/2020 a Institutului Național al Magistraturii.

[1] Spre exemplu, și în cazul efectelor juridice care au ca izvor un fapt juridic stricto sensu prevăzut de lege, relativitatea și opozabilitatea explică modul în care drepturile și obligațiile rezultate ca urmare a producerii acestor efecte juridice se manifestă în relațiile sociale și cum ar trebui să se raporteze la acestea diferite persoane, fie ele părți la raportul juridic sau terți față de acesta. Aceeași concluzie este valabilă și în cazurile în care hotărârea judecătorească sau actul juridic reprezintă izvoarele efectelor juridice.

Pachet: Codul administrativ comentat. Explicatii, jurisprudenta, doctrina. Volumul I si Volumul II

[2] Realitatea materială este cea în planul căreia se găsesc bunurile, având o existență concretă, în timp ce realitatea juridică este cea în planul căreia se găsesc drepturile, având doar o existență intelectuală în care se reflectă elementele planului realității materiale.

[3] În acest caz, nu este vorba de efectele procesuale ale hotărârii judecătorești, cele prezentate la art. 429-432 și art. 434 C. proc. civ., ci despre efectele substanțiale ale acesteia.

[4] Ne referim la situația în care cererile în declararea nulității sau rezoluțiunii nu sunt dublate de capătul de cerere privind repunerea părților în situația anterioară, ipoteză în care acest capăt de cerere ar presupune și o modificare a realității materiale pentru a da o deplină protecție dreptului pe care reclamantul îl valorifică în instanță.

[5] Referitor la controversa dacă art. 468 alin. (5) C. proc. civ. se aplică și în cazul efectelor substanțiale ale hotărârii sau, în cazul acestor efecte, ele s-ar produce imediat, dar ar fi supuse unei condiții rezolutorii având ca obiect admiterea căii de atac, opinăm că suspendarea are ca obiect tocmai efectele substanțiale ale hotărârii judecătorești. Astfel, după cum vom vedea, efectul substanțial mediat al hotărârilor judecătorești, care este și cel mai întâlnit, presupune deschiderea unei noi posibile forme a dreptului material la acțiune specific dreptului subiectiv supus judecății, și anume posibilitatea de a cere executarea silită. Or, prin efectul suspensiv al apelului, este suspendată această formă a dreptului material la acțiune. Deci, dacă în cazul efectelor substanțiale mediate aceasta este concluzia, nu vedem vreun motiv pentru care concluzia să fie diferită în cazul efectelor substanțiale imediate, acestea producându-se doar la momentul la care hotărârea este executorie. Cu toate acestea, ele sunt supuse unei condiții rezolutorii având ca obiect desființarea hotărârii în calea de atac extraordinară.

[6] Un exemplu ar fi o cerere în constatare introdusă de constructorul de bună-credință în contradictoriu cu proprietarul pe terenul căruia a construit. În această situație, statuarea instanței asupra existenței unui potențial drept de creanță în condițiile constructorului de bună-credință, în baza art. 581 C. civ., în cazul în care proprietarul va opta pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra lucrării îi conferă acestui constructor avantajele opozabilității față de terți a acestui eventual drept de creanță, opozabilitate pe care nu o putea opune anterior într-un mod facil.

[7] În cazul acestor hotărâri, efectul substanțial mediat este unul suplimentar efectului substanțial imediat, care este prezent și în această situație. Explicația este faptul că orice acțiune în realizare presupune și un pas de constatare a dreptului subiectiv supus judecății sub conținutul solicitat de reclamant.

[8] În acest mod poate fi explicată instituția prescripției dreptului de a cere executarea silită și trimiterea din art. 711 C. proc. civ., trimitere care consacră calificarea de drept material la acțiune al dreptului de a cere executarea silită, pentru că nu face mențiunea că prevederile din materia prescripției se vor aplica prin asemănare, ci trimiterea specifică doar faptul că, în afara derogărilor exprese din cuprinsul art. 706-710 C. proc. civ., se va aplica dreptul comun în materie.

Prin urmare, în cazul actelor juridice unde legea prevede că suntem în prezența unui titlu executoriu, dreptul care are ca izvor actul juridic respectiv are deja această formă a dreptului material la acțiune, cea de a cere executarea silită, pentru a-și proteja respectivul drept subiectiv. De altfel, putem afirma că este vorba de o caracteristică a dreptului subiectiv atunci când vorbim de caracterul executoriu, tocmai prin faptul că respectivul drept subiectiv conține un drept material care poate lua o formă suplimentară, pe care alte drepturi subiective nu o pot conferi anterior pronunțării unei hotărâri judecătorești. Deși formula utilizată este cea de „titlu executoriu”, concluzia este că nu suntem în prezența unei caracteristici a titlului, a înscrisului, ci a unei caracteristici a dreptului subiectiv. Construind pe această din urmă afirmație, se poate chiar concluziona că efectul executoriu de care vorbește art. 433 C. proc. civ. nu este un efect procesual al hotărârii, ci este unul substanțial, pentru că afectează structura dreptului subiectiv dedus judecății tocmai prin nașterea unei noi forme a dreptului material la acțiune. În sens contrar, conform căruia caracterul executoriu al hotărârii judecătorești este un efect procesual, a se vedea G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ed. 5, Ed. Hamangiu, București, 2020, p. 636.

[9] În literatura de specialitate, fenomenul a fost descris în următorul mod: „drepturile capătă o nouă dimensiune prin confirmarea lor în urma unei judecăți”. În acest sens, a se vedea A. Nicolae, Relativitatea si opozabilitatea efectelor hotărârii judecătorești, Ed. Universul Juridic, București, 2008, p. 104.

[10] Pentru o opinie ușor diferită, în sensul în care dreptul de a cere partajul are natura unui drept potestativ, a se vedea V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, ed. 3, Ed. H. Beck, București, 2017, p. 298.

[11] Desigur, este avută în vedere ipoteza în care aceasta este modalitatea de realizare a partajului, și nu se va recurge la vânzarea bunului urmată de distribuirea prețului, situație în care nu va mai avea loc acest efect substanțial secundar sub forma transferului cotei părți.

[12] Astfel este explicată și soluția legislativă din art. 680 alin. (1) teza finală C. civ., care stabilește că dreptul de proprietate deplină va avea ca dată de început data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, soluție diferită de cea prevăzută sub imperiul Codului civil 1864, unde era recunoscut dobândirea cu caracter retroactiv a dreptului de proprietate deplină

[13] În același sens, conform căruia partajul presupune un transfer de drepturi între coproprietari, a se vedea V. Stoica, op. cit., p. 303.

[14] Mai exact, obligația de a da este cea care își are izvorul în hotărârea judecătorească, nu transferul, obligația de a da fiind exact mecanismul prin care operează orice efect translativ, care nu este un „efect” juridic în adevăratul sens al cuvântului, ci mai degrabă o categorie de efecte juridice, la fel ca și „efectul” constitutiv și „efectul” extinctiv, și acestea fiind categorii de efect juridice. Sensul strict al noțiunii de efect juridic este cel de „naștere, modificare sau stingere a drepturilor subiective sau a obligațiilor civile”. Pentru acest sens, a se vedea G. Beleiu, Drept civil, 2007, nr. 36, p. 192, apud M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală, vol. 2, Teoria drepturilor subiective civile, Ed. Solomon, București, 2018, p. 473.

Câteva aspecte despre opozabilitatea hotărârilor judecătorești was last modified: iulie 14th, 2021 by Alexandru Buligai-Vrânceanu

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice