Caracterul de prevenție al ordinului de protecție

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Ordinul de protecție este reglementat prin dispozițiile Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței domestice, reprezentând o măsură juridică specifică, aflată la îndemâna victimei pentru a se pune la adăpost de conduita violentă a agresorului, cu întrunirea, în esență, a anumitor condiții: violența domestică poate fi verbală, psihologică, fizică, sexuală, economică, socială sau spirituală; violența să fie manifestată în mediul familial sau domestic ori între soți sau foști soți, precum și între actuali sau foști parteneri, indiferent dacă agresorul locuiește sau a locuit împreună cu victima, art. 5 din lege definind noțiunea de „membru de familie”.

Ordinul de protecție reglementat de Legea nr. 217/2003 poate fi unul provizoriu (se emite de către polițiștii care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, constată că există un risc iminent ca viața, integritatea fizică ori libertatea unei persoane să fie pusă în pericol printr-un act de violență domestică, în scopul diminuării acestui risc) ori cel reglementat de art. 23 și urm. din actul normativ menționat, acesta din urmă fiind emis de instanță la cererea persoanei a cărei viață, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă în pericol printr-un act de violență din partea unui membru al familiei, în scopul înlăturării stării de pericol dispunându-se, cu caracter provizoriu, una ori mai multe dintre următoarele măsuri – obligații sau interdicții menționate în art. 23 alin. (1) din Legea nr. 217/2003.

Deși, în esență, rațiunea emiterii ordinului de protectie ar putea fi calificată drept aceeași, se observă că legiuitorul a operat, totuși, cu terminologii distincte, ceea ce este și normal, având în vedere, pe de o parte, durata pentru care poate fi emis fiecare ordin și, pe de altă parte, urgența adoptării măsurii, în raport de ordinul solicitat și emis: ordinul de protecție provizoriu se emite pentru înlăturarea unui risc iminent, iar ordinul de protecție solicitat instanței se emite pentru înlăturarea stării de pericol, atunci când viața și integritatea persoanei este amenințată.

Pentru instituirea ordinului de protecție nu este absolut necesar ca victima să dovedească caracterul actual al agresiunilor la care a fost supusă (indiferent care sunt acestea – verbale, fizice, psihologice, etc.), ci caracterul rezonabil și concret al pericolului în care se află, atât timp cât, fie se regăsește în preajma agresorului, fie acesta o poate accesa în diferite modalități (în mediul familial, la locul de muncă, telefonic, prin intermediari sau persoane interpuse, prin mijloace de comunicare la distanță etc.), în scopul de a o intimida ori supune unor violențe (fizice, de limbaj, psihologice etc.).

A respinge o cerere având drept obiect emiterea unui ordin de protecție, pentru simplul motiv că agresiunea nu ar fi una de dată recentă, apreciem că ar echivala unui raționament rigid și formalist.

S-ar nesocoti, astfel, în primul rând, un principiu fundamental al instituției ordinului de protecție, și anume caracterul preventiv al măsurilor ce se solicită a fi luate, interdicțiilor și obligațiilor care pot fi dispuse pe această cale, fie la cererea personală a victimei, fie la cererea procurorului.

De altfel, însăși denumirea legii impune această concluzie întrucât Legea nr. 217/2003 a fost edictată tocmai pentru prevenirea și combaterea violenței domestice.

Apoi, în cuprinsul concret al textelor legale, se face vorbire, în mod expres, despre prevenirea violenței domestice ca parte integrantă din politica de ocrotire și de sprijinire a familiei, reprezentând o problemă de sănătate publică.

La fel, actul normativ în discuție enumeră și definește autoritățile competente în prevenirea violenței domestice, precum și atribuțiile concrete ale acestora, respectiv măsurile adoptate ori care este necesar a fi luate, nu numai în vederea combaterii acestei forme de violență, dar și în direcția prevenirii sale.

Cu toate acestea, în cuprinsul articolelor de lege care reglementează emiterea ordinului de protecție, legiuitorul nu a mai operat cu atâta precizie și concizie în formularea termenilor referitori la violența domestică, respectiv nu există o sintagmă clară și fără echivoc privind emiterea ordinului de protecție în scopul de „a preveni”, ci în scopul fie de a înlătura un risc iminent, fie pentru a înlătura o stare de pericol.

Este adevărat că „starea de pericol” nu presupune eminamente o lezare efectiv produsă asupra integrității sau vieții victimei, ci inclusiv probabilitatea rezonabilă ca un astfel de rezultat negativ să se înregistreze în viitor, în raport de împrejurările cauzei, de conduita concretă a agresorului ori de profilul său psihologic.

În acest mod, prin adoptarea măsurilor, interdicțiilor și obligațiilor impuse prin ordinul de protecție, se asigură victimei o garanție, este adevărat, temporară, pentru o durată de cel mult 6 luni de zile, a protejării sale în fața unor eventuale viitoare conduite agresive.

Ordinul de protecție, potrivit legii care îl reglementează, este necesar a avea inclusiv un rol de prevenție, respectiv, scopul acestuia este necesar a se circumscrie necesității de a fi evitate situații vătămătoare pentru persoana agresată (indiferent de forma agresiunii – fizică, psihică etc.).

Emiterea unui ordin de protecție trebuie să aibă un puternic scop preventiv, respectiv să evite posibile altercații între părțile unui conflict, care ar putea avea consecințe nefaste, cu rezultate ireversibile în ceea ce privește vătămarea valorilor sociale protejate: viața, integritatea și libertatea persoanei.

Ca atare, nu ar putea fi primite motivări ale hotărârilor judecătorești referitoare la un eventual caracter nefondat al emiterii unui ordin de protecție pentru simplul motiv că nu există un pericol actual, motivat de lipsa promptitudinii în formularea cererii, ulterior agresiunii la care a fost supusă victima, în măsura în care aceasta dovedește o conduită antisocială anterioară, ori un profil psihologic specific agresorului care să formeze convingerea instanței că ar putea degenera oricând în acțiuni violente.

Este real faptul că intervalul de timp care se scurge de la agresiune și până la formularea cererii de emitere a ordinului de protecție (fie că este unul provizoriu, ori cererea se adresează direct instanței de judecată) prezintă relevanță juridică și faptică, dar numai în măsura în care nu există indicii rezonabile ori alte date sau probe din care să rezulte fie un comportament violent, fie un profil psihologic de natură să nască suspiciunea rezonabilă a producerii iminente a unei agresiuni.

Cu alte cuvinte, în raport de aceste circumstanțe obiective, probabilitatea ca rezultatul dăunător pentru victimă să se producă este una însemnată, iar autoritățile naționale este necesar a interveni în timp util și proporțional pericolului în care se regăsește partea vătămată și care solicită ocrotire din partea statului.

Ori de câte ori din materialul probator rezultă profilul „agresorului tipic”, este de datoria autorităților să intervină prompt și eficient pentru a conferi victimei un cadru securizator și protecție, în condițiile legii, astfel încât să nu fie expusă unor agresiuni a căror producere se preconizează a se realiza.

Așadar, nu prezintă niciun fel de relevanță cât de recente ar fi violențele (fizice, psihologice etc.) reclamate de către victimă, în măsura în care sunt, bineînțeles, și reale, ci exclusiv pericolul real, concret și actual care planează asupra acesteia.

Ca atare, pentru emiterea ordinului de protecție solicitat, partea care se adresează organelor judiciare trebuie să fie supusă riscului de a fi agresată, risc ce poate consta fie într-o amenintare contemporană demersului său, adică imediată sau de actualitate, fie să se afle sub incidența sau în pericolul unei probabilități ridicate, mai mult ca sigur că se va produce, de a fi supusă unor agresiuni (verbale, fizice, psihologice etc.), care vor avea un impact negativ, vătămător, fie asupra integrității sale, fizice ori psihice, fie asupra libertății sale, indiferent de natura ei (libertate de mișcare, libertate de gândire, libertate religioasă etc.).

În aceste condiții, emiterea ordinului de protecție solicitat are rolul esențial de a înlătura această stare de pericol (actual sau iminent), reprezentând o măsură juridică adecvată de înlăturare, de limitare sau de prevenire a sa.

În caz contrar, este evident că protecția victimei ar deveni una teoretică și iluzorie, consacrată de niște prevederi legislative nepuse corespunzător în practică întrucât persoana agresată nu ar mai beneficia de o măsură securizatoare concretă, fermă și reală, garanțiile instituite de lege transformându-se într-o protecție exclusiv formală, fără niciun fel de corespondent în viața reală.