C-704/18, Kolev şi alţii. Realizarea unei noi trimiteri preliminare, restituirea cauzei la parchet, obligaţia procurorului de a se asigura că procedura se desfăşoară într-un termen rezonabil, interesele financiare ale Uniunii şi pertinenţa pentru România

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

I. Situația de fapt

Începând cu anul 2012, opt persoane din Bulgaria au fost acuzate de săvârșirea a diverse infracțiuni în calitate de agenți ai vămilor bulgare.

Deoarece Tribunalul Penal Specializat din Bulgaria a considerat că actele de acuzare nu fuseseră adoptate de organul competent, cauza a fost trimisă spre reexaminare procurorului competent pentru ca acesta să întocmească noi acte de acuzare în privința acestor opt persoane.

Deoarece noile acte întârziau să apară, procedura fiind întreruptă și termenele acordate fiind prelungite de mai multe ori, în anul 2014, persoanele acuzate au apelat la un mecanism din Codul de procedură penală (articolele 368 și 369) care le dădea dreptul să solicite, dacă urmărirea penală a depășit doi ani, ca instanța să dispună ca procurorul să stabilească fie încetarea urmării penale, fie trimiterea în judecată a cauzei. Instanța a dispus astfel, dar, după ce procurorul a întocmit iar rechizitoriul pentru trimiterea în judecată, aceeași instanță a constatat – și ea iar – noi neregularități procedurale în detrimentul persoanelor acuzate și a trimis încă o dată cauza spre reexaminare procurorului.

Printr-o ordonanță din 22 mai 2015, aceeași instanță a constatat că procurorul nu remediase încălcările constatate anterior ale unor norme fundamentale de procedură, dar și că procurorul săvârșise noi încălcări ale acestora. S-a considerat astfel că erau îndeplinite condițiile închiderii procedurii penale și că această închidere survenea de drept pentru persoanele menționate. Cu toate acestea, instanța, în loc să constate închiderea procedurii penale, a decis doar să închidă faza jurisdicțională și să trimită deci din nou cauza spre reexaminare procurorului, pentru ca acesta să remedieze viciile de formă referitoare, pe de o parte, la informarea persoanelor acuzate cu privire la acuzare și, pe de altă parte, la acordarea accesului la materialele cauzei.

Persoanele puse sub acuzare au introdus apel împotriva acestei ordonanțe, iar instanța de apel a considerat, prin ordonanța din 11 octombrie 2015, că instanța ar fi trebuit să efectueze închiderea procedurii penale, și ca atare a trimis cauza iar la aceasta. Instanța însă a ales, prin ordonanța din 11 noiembrie 2015, să sesizeze Curtea de Justiție cu o primă cerere de decizie preliminară care a condus la pronunțarea Hotărârii Kolev^[1].

În Hotărârea Kolev din 2018, Curtea de Justiție a statuat că:

– „articolul 325 alin. (1) TFUE se opune unei reglementări naționale care instituie o procedură de închidere a procedurii penale precum cea prevăzută la articolele 368 și 369 din Codul de procedură penală, în măsura în care reglementarea menționată se aplică în proceduri deschise în cazuri privind o fraudă gravă sau o altă activitate ilegală gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene în materie vamală”;

– „[îi]revine instanței naționale sarcina de a conferi efect deplin articolului 325 alineatul (1) TFUE, lăsând neaplicată, dacă este necesar, reglementarea menționată, asigurând în același timp respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor acuzate, precizând (…) că aceste drepturi cuprind dreptul acestor persoane la un proces într-un termen rezonabil”;

– „în ipoteza în care ar fi posibile mai multe măsuri pentru a pune în aplicare obligațiile care decurg din articolul 325 alineatul (1) TFUE, ar reveni instanței de trimitere sarcina de a stabili care dintre măsurile respective trebuie să fie aplicată”;

– „în ceea ce privește respectarea dreptului persoanelor acuzate la un proces într-un termen rezonabil, (…) este de asemenea de competența instanței de trimitere să stabilească măsurile care trebuie luate pentru a garanta respectarea acestui drept, ținând seama de ansamblul căilor procedurale oferite de dreptul său național, luat în considerare în ansamblul său și interpretat în lumina dreptului Uniunii” iar „în ipoteza în care ar fi posibile mai multe soluții pentru a asigura efectul deplin al obligațiilor care decurg din articolul 325 alineatul (1) TFUE, ar reveni instanței menționate sarcina de a le alege pe cele care, printre aceste diferite soluții, permit garantarea în speță a dreptului fundamental în discuție”;

– „articolul 6 alineatul (3) [din Directiva 2012/13] nu se opune ca informații detaliate cu privire la acuzare să fie comunicate apărării după depunerea în instanță a rechizitoriului de sesizare a instanței, dar înainte de începerea de către aceasta a examinării pe fond a acuzării și de deschiderea dezbaterilor în fața sa sau chiar după deschiderea acestor dezbateri, dar înainte de faza deliberării, atunci când informațiile astfel comunicate fac obiectul unor modificări ulterioare, cu condiția ca instanța să ia toate măsurile necesare pentru a garanta respectarea dreptului la apărare și caracterul echitabil al procedurii”;

– „în temeiul articolului 7 alineatul (3) din Directiva 2012/13, revine instanței naționale sarcina de a se asigura că se acordă apărării posibilitatea efectivă de a avea acces la materialele cauzei, un asemenea acces putând, dacă este cazul, să intervină după depunerea în instanță a rechizitoriului de sesizare a instanței, dar înainte de începerea de către aceasta a examinării pe fond a acuzării și de deschiderea dezbaterilor în fața sa sau chiar după deschiderea acestor dezbateri, dar înainte de faza deliberării, atunci când noi elemente de probă sunt depuse la dosar pe parcursul judecății, cu condiția ca instanța să ia toate măsurile necesare pentru a garanta respectarea dreptului la apărare și caracterul echitabil al procedurii”;

După această hotărâre interpretativă a Curții de Justiție, instanța de trimitere susține că a avut probleme cu privire la punerea în aplicare a celor statuate de Curtea de Justiție cu privire la articolele 6 și 7 din Directiva 2012/13 deoarece s-ar confrunta cu o normă de procedură națională care se opune punerii în aplicare a deciziei Curții pentru următoarele motive:

– „în speță, faza jurisdicțională a procedurii penale a fost deja închisă prin ordonanța din 22 mai 2015, adoptată în temeiul articolului 249 din Codul de procedură penală și rămasă între timp definitivă” și „ar fi astfel împiedicată, în temeiul dreptului său național, să îndeplinească orice act ulterior care să îi permită să aplice în cauza principală interpretarea Directivei 2012/13 reținută de Curte”; iar

– deși „prin ordonanța din 14 septembrie 2018, instanța de trimitere a decis să înlăture dispoziția națională care nu permite modificarea unei decizii de închidere a fazei jurisdicționale adoptate în temeiul articolului 249 din Codul de procedură penală”, „două dintre persoanele acuzate au declarat apel împotriva acestei ordonanțe, care a fost anulată de instanța sesizată pentru motivul, pe de o parte, că Hotărârea Kolev nu s-ar aplica în ceea ce privește faza jurisdicțională deja închisă și, pe de altă parte, că Curtea nu s-ar fi pronunțat cu privire la conformitatea articolului 249 din Codul de procedură penală cu articolul 325 TFUE”, și astfel „instanța de apel a trimis cauza spre rejudecare instanței de trimitere, impunându-i să închidă faza jurisdicțională și să trimită cauza spre reexaminare procurorului” (s.n. – M.M.-B.).

Ca atare, instanța de trimitere consideră că din moment ce o atare dispoziție a instanței de apel reprezintă pentru ea „o interdicție explicită de a aplica punctul 2 din dispozitivul Hotărârii Kolev”, dar și pentru că are îndoieli față de modul în care a ales instanța de apel să interpreteze Hotărârea Kolev, va suspenda judecarea cauzei și va adresa Curții următoarea întrebare:

„Articolul 267 TFUE trebuie interpretat în sensul că permite unei instanțe naționale să înlăture aplicarea unei hotărâri pronunțate cu titlu preliminar în cadrul cauzei principale în care a fost pronunțată această hotărâre, invocând împrejurări de fapt care au fost luate în considerare de Curte atunci când a statuat cu titlu preliminar?”

II. Hotărârea CJUE

Cu titlu introductiv, Curtea va reformula întrebarea adresată, arătând că instanța de trimitere dorește să afle, în esență, dacă „având în vedere interpretarea articolului 6 alineatul (3) și a articolului 7 alineatul (3) din Directiva 2012/13 reținută de Curte la punctul 2 din dispozitivul Hotărârii Kolev, articolul 267 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unei norme de drept național care obligă instanța de trimitere să se conformeze unui ordin care îi este adresat de o instanță superioară de a trimite cauza principală spre reexaminare procurorului, ca urmare a închiderii fazei jurisdicționale a procedurii penale, în vederea remedierii neregularităților procedurale săvârșite în faza preliminară a acestei proceduri” (paragr. 36).

De asemenea, Curtea va reitera faptul că „articolul 267 TFUE impune unei instanțe de trimitere să asigure efectul deplin al interpretării date de Curte dreptului Uniunii în hotărârea pronunțată cu titlu preliminar” (paragr. 37).

Urmează apoi prima parte în care Curtea va arăta ce a precizat, și mai ales ce nu a precizat, în a sa hotărâre anterioară de interpretare a celor două drepturi procedurale, anume dreptul la informare cu privire la acuzare și dreptul de acces la materialele cauzei:

Primo, în Kolev, Curtea de Justiție a indicat „momentul la care trebuie să se asigure beneficiul drepturilor procedurale consacrate la articolul 6 alineatul (3) și la articolul 7 alineatul (3) din Directiva 2012/13, și anume, în principiu, cel târziu înainte de începerea de către instanța penală a examinării pe fond a acuzării și de deschiderea dezbaterilor în fața sa” (paragr. 39).

Secundo, în Kolev, Curtea de Justiție nu a precizat „nici autoritatea națională însărcinată să se asigure că persoanele acuzate beneficiază de drepturile în discuție, nici procedura care trebuie urmată în acest scop” (paragr. 40)

Tertio, deși este adevărat că instanța de la Luxembourg a arătat în Kolev că „este de competența instanței naționale să asigure un just echilibru între, pe de o parte, respectarea dreptului la apărare și, pe de altă parte, necesitatea de a garanta efectivitatea urmăririi și a sancționării infracțiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, precum și cea de a se asigura că procedura se desfășoară într-un termen rezonabil”, „trebuie arătat că o obligație similară revine de asemenea, în mod necesar, Ministerului Public, în cursul fazei preliminare a procedurii penale” (paragrafele 41 și 42).

Quarto, în Kolev, Curtea a indicat cum „caracterul rezonabil al duratei procedurii nu poate fi stabilit prin referire la o limită maximă precisă, determinată în mod abstract, ci trebuie apreciat de la caz la caz, în funcție de circumstanțele proprii fiecărei cauze, precum importanța și complexitatea litigiului sau comportamentul autorităților competente și al părților, numărul de persoane acuzate, precum și durata și gravitatea faptelor care le sunt reproșate acestor persoane, complexitatea litigiului sau o conduită dilatorie a apărării care poate fi reținută pentru a justifica un termen care este, la prima vedere, prea lung” (paragr. 43).

Quinto, Curtea subliniază că în Kolev, „Curtea nu a ținut nicidecum seama de faptul că faza jurisdicțională a procedurii penale din cauza principală fusese închisă de instanța menționată prin ordonanța din 22 mai 2015, adoptată în temeiul articolului 249 din Codul de procedură penală” din moment ce „însăși instanța de trimitere a avut în vedere, în decizia sa de trimitere, posibilitatea de a deschide faza jurisdicțională a procedurii, în pofida adoptării ordonanței sale din 22 mai 2015” și astfel „Curtea nu a examinat deloc și cu atât mai puțin nu a înlăturat ca fiind contrară dreptului Uniunii interpretarea articolului 249 din Codul de procedură penală dată de instanța de apel” (paragr. 46).

Sexto, în Kolev, „Curtea nu a prevăzut (…) modalități concrete de punere în aplicare a punctului 2 din dispozitivul hotărârii menționate în cadrul procedurii principale.” (paragr. 47).

După aceste interpretări cu privire la cum trebuie înțeleasă a sa hotărâre anterioară Kolev din 2018, Curtea oferă răspunsul, în februarie 2020, la întrebarea adresată și reformulată, examinând dacă articolul 249 din Codul de procedură penală din Bulgaria, precum a fost interpretat de instanța superioară instanței de trimitere, „poate împiedica autoritățile judiciare naționale, după cum își exprimă instanța de trimitere preocuparea, să îndeplinească orice act ulterior care permite aplicarea interpretării care figurează la punctul 2 respectiv” (paragr. 47)

Sub acest aspect specific, și preliminar, Curtea punctează că alegerea modalităților de punere în aplicare a punctului 2 din hotărârea Kolev intră sub incidența autonomiei procedurale a statelor membre. Astfel, „revine ordinii juridice interne a fiecărui stat membru sarcina de a stabili modalitățile menționate, însă cu condiția ca normele naționale să nu fie mai puțin favorabile decât cele care se aplică unor situații similare supuse dreptului intern (principiul echivalenței) și să nu facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii (principiul efectivității)” (paragr. 49).

Ca atare, Curtea va examina dacă trimiterea cauzei spre reexaminare procurorului poate aduce atingere principiului echivalenței și principiului efectivității:

Primo, Curtea arată „referitor la principiul echivalenței, că din cererea de decizie preliminară nu reiese nicidecum că ordinul adresat de instanța de apel instanței de trimitere ar încălca principiul menționat” (paragr. 51).

Secundo, în ceea ce privește principiul efectivității, se arată că, în primul rând, „dreptul Uniunii nu se opune ca o instanță de trimitere să fie obligată să urmeze indicațiile unei instanțe superioare cu privire la interpretarea dreptului procedural național în vederea punerii în aplicare a unei hotărâri pronunțate cu titlu preliminar, în condițiile în care indicațiile menționate nu aduc atingere în special efectivității dreptului Uniunii, astfel cum a fost interpretat de Curte în acea hotărâre”[2] (paragr. 52).

Tertio, și „cu condiția ca protecția efectivă a drepturilor individuale derivate din dreptul Uniunii să fie garantată”, Curtea arată că „nu îi revine acesteia sarcina de a se implica în soluționarea problemelor de competență care pot apărea în domeniul organizării judiciare naționale ca efect al calificării anumitor situații juridice întemeiate pe dreptul Uniunii” (paragr. 52).^[2]