C-704/18, Kolev şi alţii. Realizarea unei noi trimiteri preliminare, restituirea cauzei la parchet, obligaţia procurorului de a se asigura că procedura se desfăşoară într-un termen rezonabil, interesele financiare ale Uniunii şi pertinenţa pentru România

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

III. Notă

Decizia rezumată este importantă pentru practicienii de la nivel național dintr-o dublă perspectivă.

În primul rând, hotărârea – și mai ales situația de fapt ce a dat naștere la apariția ei – ne arată faptul că respectarea drepturilor fundamentale conferite suspecților/învinuiților/inculpaților, așa cum sunt ele garantate la nivelul autonom al Uniunii Europene, reprezintă o cerință ce trebuie garantată cu prioritate, impunându-se uneori să se realizeze nu numai o trimitere preliminară, ci chiar mai multe, și aceasta mai ales atunci când există riscul ca o instanță superioară de la nivel național să fi aplicat eronat cele statuate de Curtea de Justiție în prima trimitere preliminară.

În al doilea rând, prin această hotărâre, Curtea de Justiție afirmă – pentru prima dată – faptul că nu numai instanțele naționale trebuie să garanteze cele interpretate de ea cu privire la anumite drepturi fundamentale într-o hotărâre anterioară în materie penală, ci și Ministerul Public, prin intermediul procurorilor:

„41. În ceea ce privește modalitățile procedurii menționate, la punctul 98 din hotărârea amintită, Curtea arată cel mult că este de competența instanței naționale să asigure un just echilibru între, pe de o parte, respectarea dreptului la apărare și, pe de altă parte, necesitatea de a garanta efectivitatea urmăririi și a sancționării infracțiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, precum și cea de a se asigura că procedura se desfășoară într-un termen rezonabil.

42. Trebuie arătat că o obligație similară revine de asemenea, în mod necesar, Ministerului Public, în cursul fazei preliminare a procedurii penale.”

Ca atare, în cele ce urmează dorim (3.1.) să redăm câteva exemple în care s-a considerat că este necesar să se mai realizeze o nouă trimitere preliminară cu privire, în esență, la aceeași situație, pentru ca apoi (3.2.) să reliefăm obligațiile pe care dreptul Uniunii le-ar impune în chiar sarcina procurorilor, și deci nu doar în sarcina instanțelor de judecată în numele garantării efective a drepturilor conferite în mod direct de dreptul Uniunii. Concluziile vor fi scurte (3.3.).

3.1. Situațiile în care a fost sau este necesar să se mai realizeze încă o trimitere preliminară

În ceea ce privește necesitatea adresării unei noi trimiteri preliminare, după ce Curtea s-a pronunțat pe fond cu privire la prima trimitere preliminară^[3], punctăm următoarele exemple non-exhaustive:

Primo, în cauza Consorzio Italian Management e Catania Multiservizi, instanța supremă de contencios administrativ din Italia arată că, în apel, se pun anumite probleme de drept ce nu ar fi fost lămurite de Curtea de Justiție în cadrul primei trimiteri preliminare:

„Prin memoriul din 28 octombrie 2018, apelanții solicită instanței de trimitere să adreseze Curții de Justiție noi întrebări preliminare, unele dintre acestea fiind preluate de instanța menționată anterior.

În esență, apelanții susțin că hotărârea Curții de Justiție (C-152/17, 19 aprilie 2018) nu exprimă o poziție cu privire la aspectul dacă (…).”^[4]

Secundo, în Budejovicky Budvar (II), Curtea de Justiție arată că „astfel cum ar demonstra-o desfășurarea procedurii ulterior pronunțării Hotărârii Budejovicky Budvar, ar exista incertitudini cu privire la interpretarea acestei hotărâri” iar astfel „instanța de trimitere apreciază că se impune o nouă cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare”^[5]. Totodată, avocatul general arată că „prezenta cerere de interpretare a unei decizii anterioare a fost formulată ca urmare a diferenței de opinie care subzistă în această privință între două instanțe austriece între care există un raport ierarhic. [E] posibil ca Handelsgericht Wien să fi sesizat Curtea în speranța ca aceasta să îi dea dreptate sau, cel puțin, ca aceasta să pună capăt disensiunilor latente existente între instanțele naționale”^[6].

Tertio, în Placanica ne-am aflat în situația în care Curtea se pronunțase anterior, în Gambelli^[7], cu privire la o normă de drept penal care din cauza criminalizării unor anumite fapte era considerată a reprezenta o restricție nepermisă în calea unei libertăți economice fundamentale. În Gambelli, Curtea de Justiție stabilise niște criterii prin prisma cărora ar fi trebuit să se analizeze proporționalitatea respectivei criminalizări din perspectiva legalității sale prin raportare la dreptul Uniunii incident. Deoarece instanța de trimitere a considerat că instanța supremă din Italia ar fi aplicat eronat respectivele criterii^[8], aceasta a sesizat Curtea, dar într-o altă cauză ce avea totuși un obiect identic, și anume trimiterea în judecată penală a unor persoane, și astfel instanța de la Luxembourg a stabilit singură că dreptul Uniunii se opune instituirii unei sancțiuni penale în respectivele condiții:

„71. Se impune, în consecință, să se constate că articolele 43 CE și 49 CE trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale, precum aceea în discuție în acțiunile principale, care impune o sancțiune penală unor persoane precum inculpații din acțiunile principale pentru faptul de a fi exercitat o activitate organizată de colectare a pariurilor în lipsa unei concesiuni sau a unei autorizații a poliției impuse de legislația națională, atunci când aceste persoane nu au putut obține respectivele concesiuni sau autorizații ca urmare a refuzului acestui stat membru, care încalcă dreptul comunitar, de a li le acorda.”^[9]

Un al patrulea exemplu este acela în care am avut mai întâi Hotărârea Taricco, unde Marea Cameră a Curții de Justiție a stabilit că – în anumite condiții – o instanță națională are obligația de a lăsa inaplicabile dispozițiile dintr-un cod penal național („regula Taricco”). Deoarece regula Taricco nu a părut a fi în conformitate cu principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, Curtea Constituțională a Italiei a fost sesizată de Curtea de Casație și astfel a adresat, în cadrul controlului de constituționalitate, o trimitere Curții de Justiție solicitând lămuriri cu privire la cele statuate în Hotărârea Taricco din moment ce s-a considerat că această hotărâre Taricco „nu precizează suficient elementele pe care instanța națională trebuie să le ia în considerare pentru a stabili «numărul considerabil de cazuri» de care este legată aplicarea regulii care rezultă din această hotărâre și nu stabilește, așadar, nicio limită pentru puterea discreționară a instanțelor”^[10].

Înainte de a trece mai departe, mai menționăm și faptul că judecătorul de la Luxembourg a arătat, tot în contextul procedurii penale derulate la nivel național, că simpla existență a unei trimiteri preliminare pendinte pe rolul Curții de Justiție nu impune ca instanța de trimitere să nu poată elibera din arest preventiv persoana respectivă atât timp cât cauza se află pe rolul Curții de Justiție:

„41. În ceea ce privește (…) posibilitatea ca, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, să se pronunțe asupra unei cereri de liberare formulate pe perioada examinării de către Curte a cererii de decizie preliminară, trebuie să se precizeze de la bun început că nimic nu împiedică instanța de trimitere să dispună liberarea persoanei suspectate sau acuzate, în special dacă elementele de probă aflate la dispoziția sa sunt în acest sens.”^[11]

Altfel spus, realizarea unei trimiteri preliminare de către o instanță competentă să judece o măsură de arest preventiv nu poate reprezenta – în sine – un temei sau motiv pentru a reține inculpatul în arest preventiv pe toata perioada necesară Curții de Justiție să răspundă la întrebările adresate. Mai mult chiar, necesitatea de a judeca în regim de urgență o astfel de măsură nu reprezintă un motiv temeinic de a refuza adresarea unei trimiteri preliminare:

„Articolul 267 TFUE și articolul 47 al doilea paragraf din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale, astfel cum este interpretată de jurisprudență, care are drept consecință că instanța națională este ținută să se pronunțe cu privire la legalitatea unei decizii de arestare preventivă fără a avea posibilitatea de a formula o cerere de decizie preliminară în fața Curții sau de a aștepta răspunsul acesteia” (s.n. – M. M.-B.)^[12].

3.2. Obligațiile impuse procurorilor și competența autonomă aferentă astfel conferită

În Kolev și alții, instanța de trimitere a dorit să afle de la Curtea de Justiție dacă prin ordinul pe care instanța de apel i l-a dat în temeiul normelor de procedură penală naționale, instanța de trimitere ar fi de facto obligată să nu asigure efectul deplin al interpretării date de Curte dreptului Uniunii în trimiterea preliminară anterioară Kolev.

În răspuns, Curtea de Justiție a subliniat că, într-adevăr, principiul efectivității îi conferă instanței de trimitere posibilitatea de a ignora ordinul instanței de apel de a retrimite cauza la procuror, și aceasta indiferent de ce ar stabili normele de procedură penală națională, dar doar dacă se demonstrează că executarea acelui ordin ar face imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii. Cu toate acestea, tot instanța de la Luxembourg a arătat că nimic nu permite să se concluzioneze în acest sens, din moment ce procesul penal nu urma să fie în mod automat închis definitiv, și din moment ce chiar Curtea doar ce stabilise că dreptul Uniunii impune în sarcina procurorilor obligația de a asigura, în etapa urmării penale:

–  atât atingerea unui just echilibru între, pe de o parte, respectarea dreptului la apărare și, pe de altă parte, necesitatea de a garanta efectivitatea urmăririi și a sancționării infracțiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii;

– cât și faptul că procedura se desfășoară într-un termen rezonabil.

Astfel, dacă până la această hotărâre aveam jurisprudența iterativă prin care se preciza că o instanță are obligația de a garanta efectul deplin al interpretării date de Curte într-o trimitere preliminară anterioară^[13] și aceasta indiferent de ce ar spune normele de procedură națională, de acum înainte avem expres menționat că această obligație există, în mod necesar, și în sarcina procurorilor.

Totodată, dacă prin această hotărâre se poate înțelege că principiul efectivității conferă în mod direct competența procurorilor ca în numele necesității respectării termenului rezonabil aceștia să închidă o investigație ce privesc fapte penale ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, și aceasta indiferent de ce ar stabili normele de procedură penală națională, considerăm că aceasta nu înseamnă că obligația de a conferi efect deplin celor stabilite de Curte pe calea unei trimiteri preliminare nu s-ar aplica în sarcina organelor de urmărire penală și cu privire la alte drepturi decât acela de a fi investigat și judecat într-un termen rezonabil. Exempli gratia, considerăm că în România, un procuror va avea competența, apelând direct la paragraful 42 din Hotărârea Kolev, să dea eficiență deplină articolului 50 din Carta DFUE cu privire la ne bis in idem, așa cum acesta a fost interpretat în diferitele hotărâri ale Curții de Justiție, și astfel să pună capăt unei investigații penale acolo unde ar constata că orice continuare a acesteia reprezintă o punere în practică iluzorie a efectului deplin al celor statuate de Curte cu privire la ne bis in idem^[14].

De asemenea, considerăm că această obligație impusă și procurorilor de a garanta efectul deplin al unei decizii preliminare a Curții de Justiție există numai când în cauză sunt incidente decizii preliminare ce privesc drepturi conferite în mod direct de dreptul Uniunii suspecților sau inculpaților vizați, din moment ce Curtea afirmă această obligație în contextul aplicării principiului efectivității, principiu ce privește drepturi individuale conferite în mod direct de dreptul Uniunii, și deci nu și obligații.

3.3. Concluzii

Prin evidențierea acestei noi hotărâri a Curții de Justiție, din februarie 2020, am dorit să arătăm că nu este deloc exclus ca în cadrul unui proces penal să avem nu una, ci chiar două trimiteri preliminare.

Acest aspect, prin raportare la România, l-am considerat necesar a fi cunoscut mai ales pentru că, în prezent, se află mai multe cauze pe rolul Curții de Justiție sosite de la Înalta Curte de Casație și Justiție ce vizează necesitatea respectării unor decizii ale Curții Constituționale a României^[15]. Va exista astfel posibilitatea ca – după ce Înalta Curte va primi răspunsul de la Curtea de Justiție – să mai fie necesar să se realizeze încă o trimitere preliminară mai ales în eventualitatea în care primul răspuns conferit de Curte va fi unul în detrimentul situației inculpaților, fiind mai ales necesar să se întrebe dacă o atare agravare ar fi în conformitate cu articolul 47 din Carta DFUE și cu principiul statului de drept^[16].

De altfel, și după cum reiese inclusiv din această ultimă hotărâre Kolev și alții, protecția intereselor financiare ale Uniunii nu impune o obligație absolută și prioritară în sarcina autorităților naționale, fiind necesar, în același timp, să se asigure respectarea deplină a drepturilor individuale conferite în mod direct de dreptul Uniunii celor acuzați de săvârșirea de fapte ce aduc atingere acestor interese financiare.

In fine, considerăm că, în urma acestei hotărâri a Curții de Justiție, și până la modificarea expresă ce ar trebui să fie realizată de către legiuitorul român, articolul 8 din Codul de procedură penală capătă de facto următorul conținut:

„Caracterul echitabil și termenul rezonabil al procesului penal

Organele judiciare au obligația de a desfășura urmărirea penală și judecata cu respectarea garanțiilor procesuale și a drepturilor părților și ale subiecților procesuali, astfel încât să fie constatate la timp și în mod complet faptele care constituie infracțiuni, nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit legii, într-un termen rezonabil.

În cadrul urmării penale, procurorul are obligația să asigure un just echilibru între, pe de o parte, respectarea dreptului la apărare și, pe de altă parte, necesitatea de a garanta efectivitatea urmăririi și a sancționării infracțiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, precum și cea de a se asigura că procedura se desfășoară într-un termen rezonabil. Nerespectarea termenului rezonabil în cadrul urmării penale reprezintă o cauză care împiedică exercitarea acțiunii penale în anchetele ce privesc atingeri aduse intereselor financiare ale Uniunii”.