Av. dr. Cosmin Vasile: „Eu nu socotesc că muncesc fiind avocat, eu socotesc că fac ceea ce-mi place”

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Nicolae Cîrstea: Suntem împreună cu dl. Cosmin Vasile, managing partner la Zamfirescu Racoți & Partners. Bine v-am găsit!

Cosmin Vasile: Bine ați venit și mă bucur de oportunitatea de a putea dialoga, auzindu-ne și alții.

Nicolae Cîrstea: Cosmin, avem această întâlnire în urma unei știri care a făcut înconjurul internetului, în special în spațiul virtual a fost viralizată o știre privind acordarea unei despăgubiri foarte importante, practic cea mai mare sumă care s-a acordat vreodată într-un litigiu având o parte română. Despre ce este vorba?

Cosmin Vasile: Prima precizare ar fi că cred – și din informațiile pe care le-am verificat, într-adevăr e cea mai mare sumă care a fost vreodată acordată într-un arbitraj implicând o parte română. Dacă cineva scoate proba contrară, vreun litigiu mai vechi, nu putem decât să corijăm. Dar din câte știu eu, așa este. E vorba de o dispută implicând Societatea de Administrare a Participațiunilor în Energie, o firmă de stat aflată sub controlul Ministerului Energiei și, pe de altă parte, două societăți din grupul ENEL, cele care în baza contractului de privatizare din 2007 au devenit acționarii majoritari ai fostei societăți Electrica Muntenia Sud, de distribuție de energie electrică. Disputa este născută din contractul de privatizare și o să explic în ce constă această dispută sau care este explicația…

Nicolae Cîrstea: Și un istoric, poate, al acestui litigiu.

Cosmin Vasile: Încerc, cât de scurt cu putință. Statul român a decis, la momentul privatizării, că va vinde doar pachetul majoritar, nu integral participația care, de altfel, era inițial de 100%. S-a vândut pachetul majoritar și, în ceea ce privește restul participațiilor statului, s-au prevăzut diverse formule, în diferitele contracte de privatizare, de a se realiza transferul în favoarea aceluiași acționar majoritar. În acest caz în discuție, prin opțiunea PUT, statul român și, să spunem, privatizatorul, acționarul majoritar, au agreat că exercitarea opțiunii PUT, lăsată la latitudinea statului român, naște obligația acționarului majoritar de a achiziționa și acel pachet de acțiuni. Deci este prestabilirea unui mecanism obligatoriu – dacă statul român își exercita acțiunea – de a vinde și acest pachet de acțiuni în discuție. Desigur, tot prin contractul de privatizare s-a stabilit și prețul. Această dispută a însemnat, de fapt, analiza validității opțiunii respective, care a fost exercitată în 2012 de statul român, și stabilirea prețului, care a fost adevărata esență a disputei.

Nicolae Cîrstea: Periodic apar în mass-media știri privind ZRP – tu sau alți colegi din firma de avocatură –, diverse succese care sunt repurtate. Ce înseamnă un asemenea litigiu? Ce înseamnă un asemenea proces? Ce echipă trebuie să ai, cât de bine pregătită trebuie să fie pregătită echipa din spatele unui asemenea succes?

Cosmin Vasile: Aș răspunde din câteva perspective. În primul rând, ce presupune gestionarea unui arbitraj internațional de acest tip este diferit de un litigiu în fața instanțelor române, în sensul că – nu cred că greșesc – și cel mai simplu arbitraj internațional – simplu însemnând probleme de drept și de fapt pe care le ridică – este, în general, din perspectiva volumului de muncă, mai complicat decât unele din cele mai complicate litigii. E vorba de o altă abordare și e vorba de o cu totul altă filosofie a gestionării arbitrajului în comparație cu litigiile obișnuite.

În ce ne privește este una din direcțiile de dezvoltare pe care am insistat cel mai mult în ultimii zece ani și care a dus la niște rezultate chiar peste așteptările mele, rezultate pozitive. În concret, acest dosar a presupus, pe partea noastră, de legal, munca a patru avocați – e vorba de Alina Tugearu, Cosmin Cojocaru, Violeta Saranciuc și de mine – și, pe de altă parte, era obligatoriu într-o dispută ca asta să existe o expertiză financiar-contabilă, o natură mixtă și, în orice caz, mai complexă decât o simplă expertiză contabilă. Toate aceste servicii au fost realizate de către colegii noștri de la TPA Horvath, o firmă de consultanță – Cristina Petrescu și Bogdan Acatrinei –, doi care au făcut tot ceea ce era de făcut pe această parte financiară. Folosesc doar termenul financiar, simplificând cumva convențional domeniul respectiv.

Nicolae Cîrstea: Care ar fi frumusețea arbitrajului, dar și greutatea și toate lucrurile care sunt în spatele unui arbitraj?

Cosmin Vasile: Există o vorbă celebră în materie de arbitraj, și anume: International arbitration is not arbitration. Este atât de adevărată, încât nici nu-ți dai seama, când o întâlnești prima oară, dacă e la început de drum, că lucrurile așa stau. Între gestionarea unei dispute în fața instanței române sau chiar a unei dispute de arbitraj domestic intern la curțile de arbitraj din România și arbitrajul internațional este o atât de mare diferență, încât cineva ar putea, analizând ce au în comun și ce au diferit, să spună că sunt chestiuni diferite la modul absolut, ducând concluzia la extrem.

În afara tipurilor de probleme, Dreptul român, dacă se aplică, e același și într-o dispută internă, și în una internațională. Dar să faci dovada Dreptului român în fața unor arbitri străini, să-i convingi că interpretarea și aplicarea corectă sunt într-un sens și nu în altul este, de multiple ori, mai dificil decât în fața unui judecător sau arbitru român, care este prezumat prin ipoteze a cunoaște legea română.

Pe de altă parte, regulile internaționale sunt specifice arbitrajului internațional. Există o serie întreagă de constante general acceptate în anumite tipuri de arbitraj – mă refer, să spunem, la un arbitraj ICC și la regulile de administrare a dovezilor, la cele privind conflictul de interese al arbitrilor etc. – care sunt, să spunem, niște constante pe care ți le însușești și în care navighezi ca un cunoscător, după care există o multitudine sau o infinitate de aspecte particulare care țin de experiența fiecărui avocat, de experiența fiecărui arbitru, și care fac ca fiecare arbitraj internațional să fie unic. Nu există două proceduri, fie și între aceleași părți și aceiași avocați. Simplul fapt că se ridică o altă problemă de drept și sunt alți arbitri face într-un fel, măcar într-un detaliu, ca două proceduri de arbitraj internațional să fie diferite.

Nicolae Cîrstea: Faci parte din generația 2001 a facultății de Drept – sau facem parte – și aș vrea să te întreb: Știu că la momentul  respectiv opțiunea ta a fost direct pentru avocatură; ai făcut parte din acei 21 de colegi fericiți care în acel an de tristă amintire, 2001, au reușit să intre în profesia de avocat. Ce a reprezentat pentru tine până acum evoluția în această profesie? Ai avut un parcurs extrem de frumos și ești unul dintre numele, deja, avocaturii românești.

Cosmin Vasile: Nu știu dacă sunt unul dintre numele avocaturii românești; știu că nu se putea, dacă aș da timpul înapoi sau dacă aș putea controla, dând timpul înapoi, ce putea să însemne cariera de avocat pentru mine, nu aș schimba absolut nimic din ceea ce am trăit. În momentul respectiv, când am terminat facultatea amândoi, eu știam că vreau să fac avocatură și că vreau să devin litigator – aia fiind, în orice caz, în lipsa unor informații adecvate, singura opțiune pentru mine. Nici măcar nu luam în calcul avocat de consultanță, nesocotind complet opțiunea. Iar examenul pe care l-ai pomenit, cu rezultatul acela memorabil prin severitatea lui, a fost șansa de care aveam nevoie. Ții bine minte că la momentul respectiv circulau niște legende, în care dacă ascultai și întrebai în stânga și în dreapta, singura concluzie era că dacă ai de la 10.000 de euro în sus, ai șansa să devii stagiarul cuiva și să poți să practici ca avocat. În contextul acelui examen nu s-a pus o asemenea problemă; dimpotrivă, angajatorii, firmele de avocatură, practic au alergat să recruteze pe respectivii. Și, în contextul ăsta, practic nu eu l-am ales pe Călin Zamfirescu, ci el m-a ales pe mine. Și mai departe vine drumul acela despre care spun că n-aș schimba absolut nimic. Eu știam că vreau să fac ceva fără să știu în concret ce e și cu ce se mănâncă și am nimerit într-o firmă, sau lângă Călin Zamfirescu, care făcea numai litigii și care mi-a oferit exact ce aveam nevoie, de la îndrumare personală și directă în ce mă privește, până la un mediu adecvat în care un avocat se poate dezvolta, de la prima zi de avocatură, după aceea trecând de stagiu și ajungând până la maturitate profesională – ca să folosesc un termen solemn.

Nicolae Cîrstea: Discutăm de o poziție de managing partner în prezent. Ce presupune o asemenea poziție într-o firmă importantă de avocatură?

Cosmin Vasile: Pentru mine numai bătăi de cap și partea neplăcută a profesiei. Există – și e o realitate pe care nimeni n-o poate nega – manageri care numai asta fac și care prin ceea ce aduc, ca stil de conducere, ca inovație etc., influențează cursul firmei de avocatură respective. În ce mă privește, a trebuit să accept poziția asta. Spre deosebire de avocatură, care este în primul rând o plăcere pentru mine și în al doilea rând sau deloc o corvoadă, mie nu îmi place și nu doresc să fiu manager, prin urmare, ceea ce fac eu este ceea ce-i obligatoriu să existe pentru ca o firmă de dimensiunea asta să funcționeze. O parte administrativă – de la coordonarea staff-ului, până la angajări, până la a stabili bugete de diverse feluri –, dar o fac, și o spun – deși nu este bine să o spui – fără ca asta să-mi provoace vreo satisfacție așa cum îmi provoacă avocatura. Deci, când vreodată se fac dezbateri pe tema managementului firmelor de avocatură, eu cu siguranță voi lipsi.

Nicolae Cîrstea: Am vorbit despre arbitraj și avocatură. Care este frumusețea avocaturii?

Cosmin Vasile: Cred că fiecare om are anumite domenii în care este bun sau este mai bun, sau în care poate să maximizeze potențialul inteligenței, ambiției, cunoștințelor. În situația în care un om care are chemare pentru Drept, facultatea de Drept pe care o urmează din varii motive, este făcut pentru a fi avocat sau pentru a fi un anume tip de avocat – că una este să fii avocat de consultanță, să fii obligat să faci litigii și invers; astea sunt cazuri tragice. Când un asemenea om ajunge să practice avocatura, adică acel tip de activitate pentru care este construit, se găsește în situația fericită de a nu avea serviciu, de a nu merge la muncă, ci de a trăi făcând ceea ce-i place. În ce mă privește, genul ăsta de relație o am cu avocatura. Eu nu socotesc că muncesc fiind avocat; eu socotesc că fac ceea ce-mi place și îmi place ceea ce fac. Nu vreau să mă gândesc ce se întâmplă dacă într-o bună zi îmi schimb gustul. Până una-alta suntem în acest punct.

Pe de altă parte – și dintr-o altă perspectivă – avocatura reprezintă, pentru tinerii care termină astăzi facultatea de Drept, pentru cei care o practică, una dintre cele mai onorabile meserii care pot fi practicate în România sau pretutindeni. Din punct de vedere financiar, pentru mulți avocați care merită rezultatele respective, avocatura reprezintă un domeniu – privit larg și abstract – mai bine plătit, poate chiar într-un mod nedrept – decât multe alte domenii, pentru tinerii absolvenți de facultate de Drept.

Și nu știu dacă ar mai fi de spus ceva, cred că e de ajuns să însumăm aceste trei perspective, toate fericite, pentru a spune că avocatura este o profesie, o ocupație minunată pentru cei care sunt făcuți să fie avocați.

Nicolae Cîrstea: Care sunt calitățile pe care le cauți în stagiarii de la Zamfirescu Racoți & Partners? Ce-ți dorești să dezvolți, ca managing partner, în interiorul lor pentru a reuși să faceți o echipă extraordinară și ei înșiși să fie buni avocați?

Cosmin Vasile: Primul și cel mai important element necesar a fi bifat este știința de carte. Niciodată cel care – chiar și dacă are 22-23 de ani – nu știe carte la un anumit nivel, nu poate să devină membru al societății noastre. Condiția asta nu este negociabilă, nu există niciun fel de compromis care să poată să fie făcut. Pe de altă parte, în interviu – care nu poate să fie decât sumar, nu poți să petreci ore, zile sau săptămâni cu cel pe care urmează să-l angajezi – căutăm – că nu e vorba doar de mine, e vorba și de ceilalți parteneri care participă la procedura de recrutare – să vedem chemarea reală spre avocatură, dorința de a face lucrul ăsta, litigii și nu altceva. Cred că, fără a putea explica științific de ce ne iese sau ne pricepem, lucrurile așa stau, în condițiile în care, într-o proporție cred că de peste 95% oamenii pe care-i recrutăm – fie stagiari, când intră în profesie, fie avocați cu o vechime mai mare sau mai mică – rămân ani buni în firma noastră. Deci episoadele în care am vrut și am stabilit că recrutăm pe X și X se dovedește într-un miss-fit cu organizația noastră sunt de numărat pe degetele unei singure mâini în ultimii 15 ani.

Nicolae Cîrstea: Pentru că vorbeai de acești 15 ani, iată, au trecut chiar 16, suntem în al 17-lea an de când am terminat facultatea, care este cea mai mare satisfacție profesională pe care ai avut-o în avocatură?

Cosmin Vasile: Cea mai mare satisfacție pentru mine e acea satisfacție continuă că eu nu simt că muncesc. Și realmente lucrurile așa stau. Și asta nu este o chestie care să aibă un vârf într-o zi sau în alta, ci e o stare de spirit pe care o ai în permanență și care sper să mă țină cât timp doresc să muncesc. Când mă voi pensiona nu e bine să mă mai țină.

Revenind la satisfacție punctuală, este artificial să disting între diverse dosare câștigate – că despre asta vorbim, eu nu am alte proiecte sau repere; n-am privatizat și nu voi privatiza pe nimeni, e vorba de dosare câștigate –, n-aș vrea să intru și să dau un exemplu. Nu vreau să spun că acest dosar, care ajunge să fie mediatizat viral, este cel mai mare succes, pentru că nu este. Pentru că în afara acelei sume mari, care-l face să fie celebru și să stârnească interesul, ca tip de probleme de Drept și ca provocări reale pentru avocat, nu este acesta cea mai mare provocare pe care am întâlnit-o.

Dar, ca să dau așa, un exemplu, și mut discuția apoi într-o altă parte, mai degrabă ca provocare, țin minte că în anul 2004 sau 2005 m-am ocupat – și cred că a fost singurul caz de genul ăsta – de o adopție. Doi oameni – soț și soție de c.c.a. 40 de ani – voiau să înfieze un copil de care se ocupaseră de când avea două luni și la momentul respectiv avea spre trei ani (doi ani și ceva). Deci, în orice caz, era genul de relație care se naște între părinte și copilul lui natural după doi ani. Era o hotărâre de primă instanță – sper să nu mă înșel, detaliile nu sunt foarte clare – defavorabilă și un reprezentant al Ministerului Public care se opunea categoric acestei adopții, inclusiv în calea de atac respectivă sau ce era, pentru niște considerente și nejustificate, și de neînțeles pentru oamenii respectivi. La termenul la care am fost, după ce am pus eu concluziile, procurorul de ședință, care era altul, într-un fel scuzându-se față de situație, a zis: „Nu pot decât să fiu de acord, trebuie să se admită această cerere”. Și s-a schimbat acea opoziție care era în legătură cu reprezentantul Ministerului Public, și nu principală, iată. Cererea s-a admis și oamenii au rezolvat problema respectivă. Când am ieșit din sala de judecată – era aici, unde e și acum tribunalul – oamenii respectivi, amândoi, au sărit literalmente pe mine să mă pupe și să-mi mulțumească. Și astăzi am vie amintirea respectivă.

Și ce spuneam că e în legătură cu această satisfacție – ea este tipică unui alt tip de avocatură decât avocatura de business. Poate Dreptului penal, unde așa ceva se poate întâmpla și genul de relație avocat-client esențialmente personală și genul de satisfacție a clientului se naște în fiecare zi sau ori de câte ori rezultatul este favorabil, inclusiv, să spunem, avocatului care se ocupă cu pricini de Dreptul familiei, dar nu avocaturii de business.

👍Vezi și: Cea mai mare sumă obținută într-un arbitraj internațional implicând o parte română