Asigurarea RCA obligatorie. Cuantumul daunelor morale. Dovada cheltuielilor materiale. Recurs (NCC, NCPC)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 1038/2017

NCC: art. 971 alin. (1), art. 975 alin. (2) și art. 1126, art. 1351 și urm.; NCPC: art. 488, art. 496; Ordinul nr. 14/2011: art. 49; Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule: art. 49 pct. 2 lit. c); Legea nr. 136/1995: art. 50 și 54

Prin memoriul de recurs, pârâta a criticat cuantumul daunelor morale acordate reclamanților, apreciind că valoarea acestora este prea mare și că nu respectă jurisprudența în materie.

Înalta Curte constată că stabilirea cuantumului daunelor morale se face prin aplicarea principiilor de drept, cum ar fi cel al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei și cel al proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, în speța de față și prin raportare la rezoluția menționată mai sus.

Înalta Curte reține, ca și instanța de apel, că în materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară și literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanțelor de judecată.

Deși stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.

Totodată, instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei.

Principiul ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanțele naționale sunt obligate să îl aplice este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiași jurisprudențe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

Suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i ușura ori compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.

Despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși destinația ei – aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție – concrete ale cauzei (intensitatea și durata suferințelor psihice încercate de terța persoană păgubită, determinate de gravitatea pierderii suferite în contextul situației sale concrete – legătura de rudenie cu victima accidentului, relațiile afective cu aceasta, suportul material asigurat în timpul vieții de victima accidentului și altele asemenea), deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogățire a victimei.

Pentru a-și păstra caracterul de „satisfacție echitabilă”, daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit și consecințele acestuia. Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensații a suferințelor pe care le-au îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure terțele persoane păgubite.

În speță, la stabilirea întinderii despăgubirilor morale acordate, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de apel s-a raportat la consecințele suportate de reclamanți, ca urmare a accidentului rutier suferit la data de 14 decembrie 2014, în care a pierit soțul și, respectiv, tatăl acestora.

De asemenea, instanța de apel a avut în vedere și jurisprudența în materie, cu respectarea art. 49 din Ordinul nr. 14/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, luând în considerare circumstanțele cauzei.

Pârâta a mai criticat acordarea cheltuielilor efectuate în dosarul penal către reclamanta B., deși nu se încadrează în categoria celor prevăzute de lege.

Potrivit art. 49 pct. 2 lit. c) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, „La stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane se au în vedere următoarele: (…) 2. în caz de deces: (…) c) veniturile nete nerealizate și alte eventuale cheltuieli rezultate în perioada de la data producerii accidentului și până la data decesului, prevăzute la pct. 1, dacă acestea au fost cauzate de producerea accidentului”.

Înalta Curte constată că este corectă aprecierea instanței de apel, în sensul că regulile de individualizare și dovedire a daunelor instituite prin Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule sunt aplicabile exclusiv în procedura de stabilire pe cale amiabilă a despăgubirilor, fără a viza situația în care despăgubirile sunt acordate prin hotărâre judecătorească, când întinderea prejudiciului urmează a se stabili potrivit dispozițiilor de drept comun.

De altfel, această concluzie rezultă atât din interpretarea teleologică și sistematică a prevederilor art. 50 și 54 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările din România, a prevederilor art. 43 din Ordinul nr. 5/2010, cât și din împrejurarea că potrivit prevederilor art. 1351 și următoarele C. civ., asiguratul este ținut la repararea integrală a prejudiciului cauzat victimei.

Or, în cauză, cheltuielile efectuate în dosarul penal constituie un prejudiciu cauzat reclamantei prin fapta delictuală săvârșită de asiguratul pârâtei, pentru care, așa cum s-a arătat mai sus, aceasta din urmă este chemată să răspundă integral. Cum cheltuielile privesc cauza pendinte, întrucât latura civilă nu a putut fi soluționată în dosarul penal, Înalta Curte va îndepărta critica pârâtei pe acest aspect, reținând totodată că natura juridică a respectivelor cheltuieli este de daune materiale, fiind efectuate în legătură cu accidentul survenit.

Așadar, Înalta Curte constată că în mod legal curtea de apel a menținut soluția acordării cheltuielilor efectuate de reclamantă în dosarul penal, având ca obiect uciderea din culpă a defunctului G.

Printr-o altă critică, pârâta a susținut că reclamantei nu i se cuvenea contravaloarea autoturismului, întrucât nu a depus la dosar certificatul de moștenitor de pe urma defunctului G.

Înalta Curte constată că nici această critică nu poate fi primită.

Așa cum a reținut și curtea de apel, în cauză sunt incidente prevederile art. 971 alin. (1), art. 975 alin. (2) și art. 1126 C. civ., care stipulează că soția supraviețuitoare și descendenții defunctului sunt singurii moștenitori legali și sezinari ai defunctului, înlăturând de la moștenire orice alți succesibili.

Față de aceste aspecte, corect s-a apreciat că nu se impune depunerea certificatului de moștenitor la dosar, întrucât cererea de despăgubiri a fost formulată în comun de toți acești moștenitori.

În fine, pârâta a mai susținut și că reclamanta nu a făcut dovada cheltuielilor materiale pe care le-a primit prin hotărârea instanței de apel.

Înalta Curte constată că aceasta este o critică de netemeinicie a deciziei recurate, fiindcă se referă la dovezile administrate, și care nu poate fi analizată în calea extraordinară de atac a recursului, în actuala configurație a art. 488 C. proc. civ.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că hotărârea recurată nu este susceptibilă de criticile formulate și că recursul declarat de pârâtă este nefondat, urmând a fi respins ca atare, potrivit dispozițiilor art. 496 alin. (1)C. proc. civ.

Sursa informației: www.scj.ro.