Ana noastră

19 iul. 2019
Vizualizari: 2070
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Mi-am spus deseori că suntem un popor iubit de Dumnezeu. Atât de iubit că, deși mai mereu ne risipim idealurile firești (nicidecum înalte), supraviețuim focului. Renaștem. Nu învățăm din nicio lecție, ce ne însângerează adânc trupul, că libertatea după care tânjim, care ne scoate când și când eroic în stradă, se risipește imediat dacă nu rămânem uniți.

Ar fi atât de simplu dacă am lua aminte. Stângaci, precum suntem, renunțăm într-o clipă la tot.

Ne eliberăm cu sacrificii, visăm frumos o clipă și sfârșim prin a ne căuta alți stăpâni. Poate vor fi mai buni, mai înțelepți… ne mințim frumos. Cine știe…

Ne e frică de noi. Asta cred că este, frica de noi…

În astfel de momente, Dumnezeu ne trimite câte o Ană. Suavă. Să ne vindece. Rănile, sufletele, temerile. Cu blândețe. Să aibă milă de noi.

Să ne oblojească destinul.

Nu este o întâmplare. Anele curg în istoria noastră.

Nu le enumăr. Sunt prea multe. Pe unele le știm din cărți, din viață: Ana lui Manole, Regina Ana…

Indiferent de unde vine, Ana-i plămădită din suferința noastră.

Doar ea ne poate înțelege.

Ana se sacrifică, are curaj să spună ce noi simțim, dar ascundem cât mai adânc, de teamă, Ana înalță baricade, urcă steaguri. Ana bucură inimi, cucerește oamenii. Cât dor ne era de liniștea ta, Ana…

Ana zâmbește. Ne recunoaște.

E Ana noastră. Nu am fi noi, fără Ana!

Pachet: Codul administrativ comentat. Explicatii, jurisprudenta, doctrina. Volumul I si Volumul II

Ana arde încet pentru noi. E un boț de dumnezeire ce ni se arată doar pentru a ne lumina drumul.

Îmi zic încă o dată – E Ana noastră!

Nu am fi noi fără Ana!

O merităm sau nu, Ana rămâne cu noi. Pentru a ne veghea. Precum luna.

Bun venit, Ana Blandiana!

Legal Point: Vă apreciez enorm, stimată doamnă, pentru viziunea pe care o aveți despre viață, despre literatură. Dar astăzi o să trecem dincolo de poetul Ana Blandiana și o să vorbim despre câteva crâmpeie din viața omului Ana Blandiana. M-aș duce cu gândul în urmă cu ani de zile, undeva în America, când colindați țara de-a lungul și de-a latul cu acel Greyhound și când, într-o dimineață, pe zăpadă, au apărut, pe un deal, cuvintele „te iubesc”, în așa fel încât toată lumea spunea aceste cuvinte, deși nu știau ce înseamnă. Povestiți-ne puțin cum a fost atunci. 

Ana Blandiana: În general natura, în America, este la o scară infinit mai mare. Eram în Middle West, o câmpie cu râuri, cu păduri, ca la noi, dar totul era mult mai impozant decât la noi. Acea ninsoare de care mă întrebați a fost o săptămână de ninsoare, a nins neîncetat 5 sau 6 zile, zi și noapte, pur și simplu transformând câmpia într-un aluat care creștea fără încetare. Iar atunci când s-a oprit, în sfârșit, și când mi-a venit ideea să cobor și să înaintez prin zăpada care îmi ajungea mai sus de brâu, lăsând urme sub forma cuvintelor „te iubesc”, a fost efectiv ca un gest inițiatic. Iar apoi totul a înghețat și, timp de săptămâni de zile, acel „te iubesc” – textul la care vă referiți – devenise un fel de formulă magică. Toată lumea, după ce aflase ce înseamnă în românește, se saluta cu „te iubesc”.

Legal Point: Superb, absolut superb. Din perioada gri a comunismului, care a fost una dintre cele mai frumoase clipe care v-a rămas în suflet?

Ana Blandiana: Mi-am petrecut tinerețea în comunism, iar ca tânăr ai foarte multe clipe frumoase care n-au legătură cu sistemul. Poate să fie oricâtă suferință în jur, tu poți să fii fericit că ninge, spre exemplu. Pot să spun, de exemplu, că era în perioada cea mai rea, în care n-aveam voie să public, n-aveam voie să intru la facultate, în schimb făcusem munții Făgăraș, făcusem aproape alpinism, în sensul că urcasem împreună cu doi sau trei prieteni și străbătusem tot lanțul munților și, după aceea… Traversasem de la Curtea de Argeș la Mănăstirea Sâmbăta. Totul era o asemenea descoperire a lumii, încât tot ce ținea de politică, de suferință, de nedreptate rămăsese în urmă. Tinerețea își conține fericirea chiar fără sau chiar în pofida a ceea ce se întâmplă în jur.

Legal Point: De ce ați fost interzisă? 

Ana Blandiana: Am fost interzisă de trei ori. Prima oară a fost după ce publicasem prima poezie în revista Tribuna din Cluj – eram încă elevă. De la Oradea, unde locuiam și unde eram elevă și de unde tata fusese arestat (tata era un preot foarte cunoscut și foarte iubit în Oradea; ăsta era și motivul pentru care fusese arestat, era o personalitate care influența), s-a trimis la toate publicațiile din țară un text, o circulară în care se spunea că sub pseudonimul Ana Blandiana se ascunde fiica preotului Gheorghe Coman, condamnat ca dușman al poporului, și se recomanda să nu mai fiu publicată. Toate astea le-am aflat abia după ’89. Ceea ce am știut atunci a fost doar că revista Tribuna, unde abia debutasem, nu mai poate să mă publice. Și a durat 4 ani. Deci 4 ani în care am terminat liceul, n-am putut să intru la facultate. Tot ceea ce vă povestesc este relatat mult mai bine într-o carte a mea, care se numește ​„Fals tratat de manipulare​” și care este un eseu despre manipulare, ilustrat cu întâmplări din viața mea. Asta a fost prima interdicție.

Cea de-a doua a fost după ani de zile, în ’85, când am publicat în revista Amfiteatru, care era revista Asociației Studenților, 4 poezii care au devenit samizdat – este singurul samizdat românesc –, imediat au început să fie copiate de mână, mai ales că a izbucnit din prima clipă un scandal, au fost dați afară cei care le-au publicat, ceea ce n-a făcut decât să întețească transcrierea lor.

Cea de-a treia dată a fost în 1988, când am publicat în cea de-a treia carte a mea pentru copii, în care era personaj principal Motanul Arpagic, dar de data asta exista un poem care povestea cum i s-a urcat la cap celebritatea motanului, după care se făcuseră desene animate și cântece. Iar felul în care se purta era o parodie la Ceaușescu, pe care eram absolut convinsă că n-o să observe nimeni, cum, de altfel, n-a observat-o cenzura. Doar oamenii au observat.

Legal Point: Cum ați întâmpinat evenimentele din ’89? Aveam 15 ani când s-a întâmplat asta. Mi se părea că va fi, într-adevăr, o Românie pe care o merităm, în sfârșit libertate, în sfârșit totul va fi bine. Era atât de multă fericire pe stradă, încât îți venea să te îmbrățișezi cu oricine​. 

Ana Blandiana: Chiar o făceai uneori.

Legal Point: Ați fost convinsă că se va schimba ceva substanțial? Aveați viziunea aceasta, că lucrurile vor merge altfel? 

Ana Blandiana: Am fost la fel de exaltată ca toată lumea, timp de câteva zile, din păcate, puține. Încă din prima zi, din 22, când s-a anunțat Consiliul Frontului, și avea ca prim nume Doina Cornea și al doilea nume al meu, am fost mirată. Nu mă întrebase nimeni dacă vreau să fiu, dar evident nu-mi trecuse prin cap să refuz, pentru că totul era ca o lumină care te supăra, eventual, prin prea marea intensitate – îți venea să închizi ochii. Doar că, în scurt timp, am început să fiu confuză, în sensul că n-am reușit să aflu ce înseamnă faptul că din jumate în jumate de oră se transmite lista Consiliului Frontului. Pentru că eu nu reușeam să aflu unde se află Consiliul Frontului. Și când, în sfârșit, în 27 m-a căutat un om de serviciu de la Uniunea Scriitorilor – pentru că telefoanele nu mergeau – ca să-mi spună că la ora 6 după-masă este prima ședință în actualul sediu al Guvernului, lucrurile s-au agravat, în sensul că am fost anunțată – toate aceste lucruri sunt scrise mai în amănunt și mai bine în cartea mea – că am fost propusă ca vicepreședinte al Consiliului Frontului. Și am refuzat. Dacă acum stau să mă gândesc bine, prima mișcare a fost din bun-simț. Adică era ceva care chiar nu se potrivea cu mine. Ideea că eu am o funcție… Și acum am rămas cu această incompatibilitate între persoana mea, care se simte mai bine să fie numai ea însăși, să nu trebuiască să fie limitată de reguli date de altcineva. Am spus: „Nu!”. Ei bine, următoarea jumătate de oră, în care – în frunte cu domnul Iliescu – toți au încercat să mă convingă să accept, a fost pentru mine o școală politică în care am învățat cât tot restul vieții mele la un loc. Atunci am înțeles că trebuie să fiu acolo ca să fiu pusă în vitrină. Ion Iliescu a spus la un moment dat o frază – am citat-o de multe ori: „Nu ai dreptul să refuzi. Avem nevoie de cineva foarte iubit”. A fost exact ceea ce nu trebuia să spună ca să mă convingă. Atunci am înțeles și atunci m-am încăpățânat. În cele din urmă, în mod evident, n-au putut trece peste lipsa mea de acord. Și după aceea am demisionat. Am mai participat încă la trei ședințe, în care a fost tot mai clară incompatibilitatea dintre ceea ce visam eu și ceea ce părea să fie acolo. Și s-a căscat o prăpastie între cele două realități.

De fapt, la Revoluție au existat două categorii de oameni: Cei care au strigat „Jos Ceaușescu”; clar, toată lumea a strigat „Jos Ceaușescu”, dar unii au strigat și „Jos comunismul”, în timp ce alții nu. Și, încet-încet, cele două categorii s-au depărtat. Unii au ajuns la putere, ceilalți au ajuns în Piața Universității, au venit minerii împotriva lor. Și acum, obligați de Tribunalul de la Strasbourg, se petrec, în sfârșit, după 26 de ani, cele două procese care vor elucida păcatele fondatoare ale societății noastre. Pentru că, până la urmă, despre asta este vorba: despre faptul că n-am înaintat – și nu puteam înainta – cum ar fi trebuit să înaintăm, pentru că totul era construit pe două crime: crima inventării teroriștilor și crima chemării minerilor.

Legal Point: Deja m-am întristat, când mi-am adus aminte, din ceea ce spuneți dumneavoastră, de momentele acelea de degringoladă, de manipulări, de situații sensibile. Dar ați avut puterea să demisionați. Ăsta e un lucru mare, când toată lumea te vrea, să ai puterea să spui: „Nu vreau să fiu păpușă în vitrină pentru voi!”

Ana Blandiana: Am uitat să spun – sau am spus – că îmi propuseseră să fiu vicepreședinte, ceea ce era cu adevărat o formă de manipulare. Și asta mi-a atras atenția. Și într-un fel am avut noroc. Cel mai mare noroc al meu a fost, într-un fel, că, înainte să înceapă ședința, a venit la mine Silviu Brucan, pe care nu-l cunoșteam, și mi-a spus într-un fel extrem de jignitor „tu” – așa cum știam că vorbesc activiștii de partid cu restul oamenilor și cum se întâmpla să vorbească și cu mine –, ca și când mi-ar fi dat o dispoziție. A spus: „Vezi cum te porți, că avem de gând să îți pregătim ceva foarte important (sau așa ceva)”. Eu am spus: „Cu mine vorbiți? Ar trebui să-mi spuneți cum vă numiți”. Nu mai țin minte exact, dar mi-a răspuns ceva de genul: „Nu mai face pe grozava, sunt Silviu Brucan”. Ei bine, pentru mine, Silviu Brucan nu era un personaj pozitiv. Nu știam nici pe departe ceea ce știu acum, după ce de 20 de ani lucrez la Memorialul Sighet, despre el. Dar știam că era cel care scrisese scrisoarea celor șase, care, dincolo de faptul că i se opuneau lui Ceaușescu, conținea fraza șocantă față de care Ceaușescu însuși nu era mai rău. Fraza era – o citez exact –, vorbind despre faptul că fuseseră mutați în Dămăroaia și fuseseră reprimați după ce scriseseră scrisoarea: „Nu pentru asta am creat noi Securitatea”. Faptul că în ’88 cineva se lăuda că a creat Securitatea mi se părea ceva absolut de neînchipuit. Adică pentru mine era clar că orice cetățean al României știe că Securitatea este ceva care te înspăimântă. Ideea că te lauzi că tu ai creat-o dovedea că ei se opuneau lui Ceaușescu dinspre mai rău, nu dinspre mai bine.

Deci ăsta era în capul meu Silviu Brucan. Și în clipa în care a început ședința și am intrat, iar Ion Iliescu m-a propus în mod solemn, eu eram deja apărată, prevenită.

Legal Point: Momente foarte grele pentru România în acele clipe. Știți, mie mi se pare că una dintre cele mai triste expresii este: „Ar fi putut fi!”. 

Ana Blandiana: Și mai trist este: „N-a fost să fie!”.

Legal Point: Să trecem la lucruri puțin mai frumoase. Care este volumul de versuri pe care-l iubiți cel mai mult? 

Ana Blandiana: Asta este o întrebare… Cred că, într-un fel, ​„Octombrie, noiembrie, decembrie​” – este singurul meu volum de dragoste. În același timp, în ultima perioadă am un volum care a avut un destin atât de senzațional, încât aproape mă întreb dacă este al meu sau umblă de capul lui prin lume. În ceva mai puțin de un an de la apariție, „Patria mea A4” a apărut în cinci limbi – română, engleză, italiană, catalană, poloneză – și acum e în curs de apariție în germană și bulgară. Deci un destin cu adevărat extraordinar. Cel puțin în Anglia, după aceea și în America, s-a scris despre el într-un mod extraordinar, cum nu se scrisese despre mine în România, deși nu pot să mă plâng că în România nu s-a scris bine despre mine în general, de-a lungul anilor.

Deci vreau să zic că e greu de spus care-i copilul pe care-l iubești mai mult. După cum copiii nu știu să spună pe cine iubesc mai mult – pe tata sau pe mama.

Dar vreau să vă spun că, dacă întrebarea dumneavoastră nu ar fi fost despre un volum de poezie, ci în general despre un volum, aș fi răspuns ​„Proiecte de trecut” – o carte de povestiri fantastice, care a reapărut acum într-o ediție de lux, cu toate povestirile mele fantastice, la Editura Humanitas, și se numește chiar ​„Povestiri fantastice”.

Legal Point: Acest volum despre care spuneați că a fost tradus are legătură cu premiul pe care l-ați primit în Polonia? 

Ana Blandiana: Da.

Legal Point: Despre ce premiu este vorba? 

Ana Blandiana: Este un premiu dat de guvernul polonez. Dar este decernat la Gdańsk, în mod simbolic. Gdańsk este locul Solidarność. Premiul se numește ​„Poetul european al libertății” și este un unul important și valoric, și ca prestigiu. Are o lungă istorie. Cu un an înainte, începe o selecție pe diverse trepte ale diverselor cărți care sunt propuse, până când, în ultimă instanță, rămân în concurs 7 cărți. Efectiv nu se știe până în ultima clipă rezultatul. Fac o paranteză: polonezii sunt un popor extraordinar de mândru, de orgolios chiar, aș zice. Gdańsk a fost un oraș german, hanseatic. După al Doilea Război Mondial, rușii au luat Poloniei o imensă halcă de teritoriu, în schimb le-au dat – ironic, aș zice – Gdańsk-ul, care era o ruină, era istoric un oraș nemțesc. Și polonezii au avut ambiția să refacă acest oraș de secol XV, așa cum a fost atunci, probabil chiar mai frumos. Este ceva uluitor. Ai senzația chiar că te miști în Evul Mediu. În plus, cel puțin pentru mine și pentru soțul meu, a fost foarte impresionantă vizitarea centrului Solidarność, care este un extraordinar centru cultural, un palat care cuprinde biblioteci, săli de conferințe, săli de spectacol ș.a.m.d. Și unde am fost foarte impresionați să descoperim că Memorialul Sighet există mult peste alte realizări din alte țări.

Gala, foarte solemnă, s-a desfășurat într-un teatru elisabetan, ca cel în care a jucat Shakespeare, unde pe scenă stă publicul și se joacă de jur-împrejurul lui, iar totul se desfășura fără să se știe cine e câștigătorul. Am asistat la două ore de spectacol, în care fiecare dintre candidați era prezentat, era făcut câte un film despre el. Veniseră în România și filmaseră în București… Mai mult despre țara lui decât despre el. Și la sfârșit s-a anunțat…

Deci vreau să spun că nicio clipă pe parcursul celor trei zile petrecute acolo n-am avut emoții și nu m-am gândit că eu aș putea lua premiu. Toată această poveste era importantă și impresionantă în sine, încât la sfârșit, când mi-a fost anunțat numele, o secundă nici n-am înțeles, a trebuit să mă tragă cineva de mânecă și să-mi zică: „Trebuie să te duci acolo, că ai luat premiu!”.

Anul acesta mi s-au întâmplat mai multe lucruri senzaționale. Premiul acesta polonez, titlul de ​Doctor honoris causa​ de la Cluj, care este important pentru mine și sentimental, pentru că e universitatea în care am luptat ca o disperată să reușesc să intru ca studentă. Pentru că tata era închis la început, nici nu puteam să dau examen, cădeam la scris, deși știam ș.a.m.d., încât acum, că eram ​Doctor honoris causa al acestei universități, avea mai mare valoare decât dacă aș fi luat la Sorbona, de exemplu.

Un moment important al acestui an a fost discursul meu ținut acolo, care s-a numit „Istoria ca viitor, și care a produs o adevărată furtună mediatică. Adică s-a răspândit, cred, în zeci de mii de exemplare și a fost tradus în foarte multe limbi după aceea. Pentru că era momentul începutului migrației europene și am făcut o analiză a felului în care Europa trebuie să mediteze la propria ei definiție, înainte de a se gândi exclusiv la drepturile omului. Pentru că drepturile omului, ea este cea care le-a definit, ea este cea care le respectă. Dar, în măsura în care ea va fi înfrântă, dispar și drepturile omului, pentru că ceilalți nu le respectă.

Legal Point: Știu că viața dumneavoastră se leagă de două proiecte mari, cel puțin, printre altele – ​Alianța Civică​ și ​Memorialul victimelor comunismului​. Am văzut acest memorial, m-am dus special pentru asta la Sighet. Am ieșit de acolo, vă spun, alt om. Nu mă refer la calitatea audio a unor benzi care se mai pun atunci când intri. Pur și simplu începi să-ți dai seama de realitatea intelectualității românești din timpul comunismului și începi să vezi hidoșenia umană care trăia lângă noi, de care noi nu știam – torționarii, toate lucrurile pe care le-ați pregătit acolo, cu luminile din față… Toate acelea sunt bine-venite pentru o generație care le-au uitat ori n-au știut sau pentru nostalgicii comunismului. Referitor la Alianța Civică, eu am simțit că nu ați fi vrut niciodată să se politizeze această mișcare. Cum este acum alianța? 

Ana Blandiana: Alianța s-ar putea zice că aproape nu mai există. Partidul Alianței a dispărut de mult, iar Alianța a fost victima, pe de o parte, a faptului că a creat un partid, iar, pe de altă parte, paradoxal, este victima succeselor sale. Deci a creat un partid și a realizat o victorie, a adus un președinte – Emil Constantinescu era vicepreședinte al Alianței. Ei bine, Alianța a plătit pentru amândouă; Convenția Democrată, pe care, de altfel, o crease, când a ajuns la putere, a fost dezamăgitoare. Nu fac o comparație cu alții – e clar că n-au fost corupți nici ca cei dinainte, nici ca cei după ei –, dar nu se pricepeau. Erau oameni care nu aveau exercițiul puterii, nu fuseseră niciodată mai mult decât șefi de catedră universitară…

Legal Point: Profesori? 

Ana Blandiana: Exact. Și așa cum am scris de multe ori, nu le-am reproșat faptul că nu au reușit, le-am reproșat faptul că n-au încercat. Pentru că eforturile de a fi aduși la putere pe care noi le-am făcut – pentru că noi aveam impactul public – au fost imense. E adevărat că nu trebuie exagerat, adică, fără perioada Convenției, n-ar fi existat niciodată integrare europeană, pentru că nu se putea o integrare europeană fără rotația la putere, de exemplu. Dar, în același timp, este clar că a fost o dezamăgire. Deci, la această oră, Alianța este un mic grup, nostalgic, care se întâlnește… Eu nu mai sunt în conducerea ei din anul 2000. De altfel, totul s-a schimbat. Dacă vă amintiți – nu știu dacă nu erați prea tânăr – mitingurile Alianței strângeau sute de mii de oameni, erau cifrele date de Poliție. Acum ați văzut, dacă sunt 20.000 de oameni, se consideră că e rupere de nori. Țin minte și acum că nouă cel mai frică ne era de provocări. Și ideea era că, dacă suntem sub 50.000, suntem vulnerabili, dar dacă suntem peste 50.000, n-or să mai îndrăznească. E clar că s-a schimbat în mare măsură epoca. Oamenii au obosit. Atunci era și lumina aceea care venea de la libertatea obținută recent și din care toți voiam să facem ceva; și credeam că se poate face. Și, de fapt, chiar se poate face, pentru că, încet-încet, s-au făcut progrese: integrarea euro-atlantică – e clar că am făcut pași înainte. Dar nimic nu e perfect.

Legal Point: Mai visați la o carieră politică? 

Ana Blandiana: N-am visat niciodată.

Legal Point: Reformulez întrebarea: Dacă vreun partid v-ar pune întrebarea aceasta, ați merge alături de el?

Ana Blandiana: Nu. Cel mai greu în viața mea mi-a fost în perioada de după victoria în alegeri din ’96, care ni s-a datorat și pentru care am răspuns. După ce totul a trecut, am avut grijă nici măcar să nu fac cunoștință cu oameni politici. Ideea că îi cunoșteam pe toți, că toată lumea știa că-i cunosc, toată lumea venea la mine reproșându-mi ceva sau cerându-mi ceva. Și eu întruna răspundeam: „Credeți că mi-am dat 10 ani din viață ca să pun pile? Mi-am dat să nu se mai poată pune pile”. Dar oricum era foarte greu. Am făcut efortul, de care sunt foarte mândră, de a face mulți pași înapoi de pe scena publică, de a mă reîntoarce la destinul meu literar, care a continuat ascendent. Și, cum să spun, acum sunt un spectator – sigur, care are sentimentele lui de o parte sau de alta. Dar nu mai mult. Pur și simplu consider că mi-am făcut datoria, că am dat mai mult de 10 ani din viață la propriu. Adică mergeam la Alianță la 8 dimineața și veneam la 12 noaptea. Și acolo era ca în Gara de Nord. Zeci de oameni veneau, intrau, se întâmpla ceva… A fost o viață foarte agitată și foarte grea și tot timpul pe pagina întâi a ziarelor. N-aș mai repeta, dar nici n-aș putea spune că, dacă totul s-ar relua, m-aș purta altfel.

Legal Point: În legătură cu Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, plănuiți ceva deosebit? O dezvoltare, o reeditare a acestui memorial și în alte zone? Sau aveți un proiect special în legătură cu acesta? 

Ana Blandiana: Memorialul este, la ora asta, o instituție internațională recunoscută în toată lumea. Asta e și foarte greu, pentru că suntem din ce în ce mai cunoscuți, vine din ce în ce mai multă lume. Vara este mai multă lume. Începând din mai până la începutul lui octombrie și apoi în timpul sărbătorilor de iarnă, e foarte multă lume. Ei bine, în vara asta erau în permanență cozi de zeci de oameni în stradă. Stăteau la coadă jumătate de oră-o oră până reușeau să intre înăuntru. Era ceva ce n-am visat niciodată. Niciodată n-am crezut că impactul a ceea ce făceam va fi atât de mare.

Deci proiectele Memorialului sunt nu să facă pui, ci să facă acțiune. Sunt expoziții care sunt itinerante în țară și în străinătate, e un întreg program editorial, cu sute de cărți editate. De exemplu, la anul, când se împlinesc 100 de ani de la Revoluția din Octombrie, sper că vom face rost de bani ca să organizăm o mare conferință internațională. Nici măcar nu este ideea noastră, ci ne-au scris din mai multe părți de lume istorici, spunând: „Voi trebuie să faceți asta. Ce v-ați gândit să faceți? Cum marcăm momentul?”. Și va fi o conferință care se va ține la Sighet, unde vor veni mulți istorici din toată lumea, specialiști în istoria comunismului, și care se va numi ​100 de ani de represiune​, pe ideea că Revoluția din Octombrie a conținut represiunea împotriva societății din prima clipă. Nu mai vorbesc de guvernul provizoriu, care a fost democratic și dat deoparte, ci vorbesc despre marinarii din Kronstadt, care au fost exterminați și transformați în eroi ai Revoluției. Deci a fost o mică răscoală pe un vas, împotriva Revoluției. Și a fost înăbușită în sânge, după care a fost anunțată de sens invers… A fost prima extraordinară manipulare, care a continuat cu un destin efectiv extraordinar al manipulărilor, o știință a manipulărilor.

Legal Point: Mulțumim foarte mult pentru timpul pe care ni l-ați acordat astăzi. Vă dorim tot ce poate fi mai frumos.


Ana noastră was last modified: iulie 12th, 2019 by Ana Blandiana

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Ana Blandiana

Ana Blandiana

Este scriitoare.
A mai scris: