Alexandru Ioan Cuza și cezarismul democratic

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Statutul desvoltător al Convenției de la Paris din 1858 a făcut, în ultimii 32 de ani, obiectul a numeroase analize aparținând, cu precădere, juriștilor și istoricilor. Deși, la nivelul întregii domnii a lui Alexandru Ioan Cuza, Convenția de la Paris din august 1858 a avut o greutate juridică mult mai mare ca act juridic fundamental ce a stat la baza organizării interne a statelor românești/statului românesc în epocă, Statutul desvoltător a primit o atenție specială din partea specialiștilor. Acest lucru s-a datorat, fără îndoială, semnificațiilor pe care acest act constituțional le-a dobândit în contextul realizării agendei naționale românești în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Astfel, Statutul desvoltător a fost apreciat ca o expresie a demnității naționale, o manifestare de autonomie față de puterea suzerană, o concretizare a voinței naționale în materie de construcție constituțională, un pas ferm pe drumul modernității românești^[1]. Această abordare, devenită și rămasă canonică încă din perioada istoriografiei epocii comuniste, explică evoluțiile constituțional-politice din perioada anilor 1859–1866 în termenii luptei dintre nou și vechi, dintre modernitate și rămășițele „vechiului regim”, dintre demersurile reformatoare ale domnitorului Cuza și conservatorismul retrograd al politicienilor ce au controlat majoritatea parlamentară în perioada 1859–1864. Pe acest fond, lovitura de stat din 2/14 mai 1864 a fost transformată într-un veritabil „moment constituțional”, într-un adevărat punct de cotitură spre progres. Conduita politică a domnitorului a fost evaluată în același registru: după ce s-a străduit, cu răbdare, să-și încadreze activitatea în limitele regimului parlamentar consacrat de Convenția de la Paris, Cuza a fost obligat să forțeze o modificare în sens autoritar a Constituției^[2]. Statutul desvoltător a fost, prin urmare, rezultatul unei nevoi imperioase de a înlocui haosul politic cauzat de regimul parlamentar cu ordinea instaurată de regimul autoritar domnesc. Chiar dacă s-a remarcat un regres democratic după lovitura de stat, acesta a fost subsumat finalităților reformatoare ale domniei lui Cuza^[3]. Domnia constituțională legitimă a fost, astfel, urmată de o domnie autoritară legitimă^[4].

În aceste condiții, necesitatea de a crea, consolida și moderniza statul național unitar român și societatea românească a explicat și a așezat într-un con de umbră faptul că toate acestea s-au realizat cu prețul unui eșec major al reformei și modernizării constituțional-politice ce era discutată și așteptată de câteva decenii.

Treptat, începând îndeosebi cu anul revoluționar 1848, elitele politice românești au fost tot mai interesate de modernizarea constituțională a Principatelor Române în baza principiilor, valorilor și instituțiilor constituționalismului liberal. Mai presus de toate, acestea reprezentau soluția constituțional-politică ideală pentru a răspunde celei mai provocatoare probleme a evoluțiilor politice din deceniile anterioare: limitarea puterii domnești. După experiența domniilor despotice fanariote și a celor absolutiste regulamentare, Constituția, suveranitatea națională/populară, drepturile și libertățile omului și cetățeanului, regimul reprezentativ, separația puterilor în stat, întâietatea legislativului față de executiv, responsabilitatea guvernamentală, independența justiției etc. deveneau reperele principiale și instituționale ale reformei constituțional-politice românești. Pentru elitele politice românești, regimul parlamentar a devenit, cu ușoare nuanțe ce făceau diferența între constituționalismul liberal și cel conservator, cadrul instituțional-juridic și politic modern adecvat atât pentru a păstra locul central al monarhului în arhitectura constituțională românească, cât și pentru a încorseta puterile constituționale ale acestuia. În aceste condiții, generația politică românească a anilor 1850–1860 se pronunța pentru reglementarea clară și expresă a atribuțiilor domnești prin Constituție, pentru principiul iresponsabilității și inviolabilității monarhului, pentru scoaterea, pe cât posibil, a domnului din politica guvernamentală, pentru un guvern răspunzător politic solidar în fața Parlamentului pentru agenda sa guvernamentală, pentru recrutarea miniștrilor din mijlocul majorității parlamentare. Dezbaterile parlamentare din perioada anilor 1859–1864 au scos în evidență atașamentul profund, precum și existența unor cunoștințe solide atât în ceea ce privește regimul parlamentar dualist, cât și cel monist, sub influența lecturilor din constituționaliștii englezi, din literatura constituțional-politică belgiană, precum și din „doctrinarii” francezi ai anilor 1830–1840. În aceste condiții, agenda națională (nașterea statului național unitar român și modernizarea societății românești) și agenda constituțional-politică bazată pe constituționalismul liberal au devenit cele două fațete ale aceleiași monede: statul național unitar român nu putea fi construit decât pe pilonii constituționalismului liberal, iar acesta din urmă nu putea fi afirmat decât în cadrul statului național unitar.

Toate acestea impun o abordare mult mai nuanțată a evoluțiilor constituțional-politice din întreaga perioadă a domniei lui Alexandru Ioan Cuza, în special a celor ce au urmat loviturii de stat din mai 1864. Statutul desvoltător al Convenției de la Paris a însemnat, fără îndoială, o manifestare de autonomie statală, un fundament instituțional necesar pentru lansarea masivă a mult-doritului proces de modernizare social-statală. Acest act constituțional a reprezentat însă și momentul denunțării oficiale a constituționalismului liberal, în general, și a regimului parlamentar, în special, acreditând ideea că modernizarea statului și societății românești se poate face doar pe fundamentele unei ordini constituțional-politice autoritariste. Or, oricâtă satisfacție ar aduce pentru agenda națională și în ciuda numeroaselor reforme realizate după lovitura de stat, momentul 2/14 mai 1864 trebuie înțeles din punctul de vedere al evoluțiilor politice, raportat la așteptările și doleanțele constituționale ale elitelor politice românești din perioada postpașoptistă, și ca un important regres în materie de reformă constituțional-politică^[5]. În acest scop, nu se pune problema vreunei abordări anacronice, menite să proiecteze în epoca domniei lui Cuza reperele contemporane în materie de democrație liberală, e vorba pur și simplu de a evalua corect, complet și  complex evoluțiile în plan constituțional-politic ținând cont de conținutul instituțional  și de etosul actelor constituționale ale anilor 1858–1866, de natura regimului politic atât înainte, cât și după lovitura de stat, de strategiile politice ale domniei și de poziționările ideatice ale elitelor politice. Mai presus de toate, este nevoie de un reper analitic util care să ne permită să înțelegem corect trăsăturile instituțional-juridice și profilul politic al Statutului desvoltător al Convenției de la Paris. Prin urmare, activitatea politică a lui Al. I. Cuza trebuie abordată în strânsă legătură cu regimul politic ce i-a fost model și care i-a furnizat coordonatele comportamentale și instituționale: regimul cezaric al împăratului francez Napoleon al III-lea. În esență, vom încerca să demonstrăm că, departe de a elimina regimul parlamentar ce ar fi fost instituit de Convenția de la Paris, Statutul desvoltător a înăbușit încercările juste ale elitelor politice de a consacra constituționalismul liberal, prin oficializarea unui regim politic cezaric (dictatorial) pe care Cuza a urmărit să-l instaureze gradual încă de la debutul domniei sale.

1. Contextul instituțional-politic

Elaborarea, acordarea și plebiscitarea Statutului desvoltător al Convenției de la Paris, pe fondul loviturii de stat din 2/14 mai 1864, au fost precedate și determinate de evoluții aparte în planul arhitecturii constituționale a României și de acumularea unor tensiuni majore pe scena politică românească.

Nașterea statului național unitar român (de iure), în decembrie 1861,  și desăvârșirea unirii depline a celor două principate (de facto), în ianuarie 1862, păreau a crea premisele unor evoluții benefice în planul politicii externe și interne românești. În plan extern, diplomația românească a reușit să impună unirea principatelor pe agenda diplomatică a marilor puteri și să afirme identitatea  statală a României, iar în plan intern a avut loc o reașezare a organizării instituțional-constituționale care anunța o mai bună funcționare a organelor statului. Astfel, nu  doar se elimina oficial sistemul paralel de organe centrale care făcuse extrem  de dificilă activitatea guvernamentală și parlamentară, dar era scoasă din jocul constituțional-politic și Comisia centrală de la Focșani. Îndeosebi, componența și competențele constituționale ale acesteia din urmă complicaseră neașteptat procesul de edictare a legilor de interes general, fapt reflectat de producția legislativă extrem de modestă din perioada anilor 1859–1861^[6]. Prin urmare, se permitea stabilirea unei agende guvernamentale unice, extinse la nivelul întregii țări, și se simplifica în mod considerabil procesul legislativ.

Avantajele obținute pe plan instituțional-constituțional au fost anulate însă de perpetuarea echilibrului constituțional-politic delicat între domn și guvern, pe de o parte, și Parlament, pe de altă parte, așa cum a fost el stabilit prin Convenția de la Paris. Deși suspendarea activității^[7] și, ulterior, desființarea expresă a Comisiei Centrale în februarie 1862 au consolidat rolul Adunării în cadrul procedurii legislative, având dreptul să determine conținutul intelectual final al proiectelor de lege, transformarea acestora în legi depindea în continuare de voința domnului. În aceste condiții, tensiunile interinstituționale anterioare anului 1862, reflectate în dificultatea cooperării fructuoase între executiv și legislativ, au continuat și după ianuarie 1862.

Prevederile sistemului electoral reglementat de anexa Convenției de la Paris au continuat să dubleze blocajul instituțional-constituțional cu unul politic. Constanta alegere și realegere în Adunare a reprezentanților elitelor conservatoare a consolidat în permanență majoritatea antiguvernamentală din Parlament. Utilizarea rară a prerogativei domnești de a dizolva Parlamentul, ezitarea structurilor administrative locale de a interveni în procesul electoral, precum și imposibilitatea de a modifica sistemul electoral existent au împiedicat înlăturarea tensiunilor permanente dintre executiv și legislativ.

Conflictul dintre Cuza și Adunare nu se pune doar în termeni de reformism modernizator (domnesc) și conservatorism retrograd (parlamentar). El a izbucnit și a fost întreținut și de intensele controverse legate de fundamentele principiale și instituționale ale noii ordini constituționale stabilite de Convenția de la Paris. Astfel se explică conflictul politic din ce în ce mai tensionat dintre domn și susținătorii săi, pe de o parte, și așa-numita „monstruoasă coaliție”, pe de altă parte. Miza acestor controverse nu a reprezentat-o, așa cum mulți autori au considerat în mod eronat, încălcarea de către domnitor a principiilor, instituțiilor și mecanismelor regimului parlamentar^[8] ce ar fi fost consacrat de Convenția de la Paris, ci de o lectură în cheie pro-parlamentaristă a textului convențional aparținând unei bune părți a elitelor politice conservatoare și liberale^[9].

Așa cum am demonstrat în altă parte^[10], Convenția a fost departe de a reglementa instituțiile și mecanismele constituționale care, la mijlocul secolului al XIX-lea, formau suportul juridic necesar dezvoltării pe cale cutumiară a regimului parlamentar. De fapt, Marile Puteri europene nu fuseseră interesate de consacrarea unui regim parlamentar în Convenția de la Paris și ar fi fost, până la urmă, curios s-o facă, în condițiile în care doar Marea Britanie avea un astfel de regim politic la momentul respectiv, pe când toate celelalte (Franța, Turcia, Austria, Prusia, Rusia, Sardinia) aveau regimuri politice mai mult sau mai puțin autocratice. Miza centrală a negocierilor de la Paris și, totodată, mărul discordiei a fost reprezentat de unificarea totală sau parțială a celor două principate și, în final, reglementarea unor limite și mecanisme care, pe de o parte, să permită unificarea lor parțială pe diverse paliere tematice și, pe de altă parte, să garanteze că unirea deplină nu va avea loc. Așa se explică arhitectura instituțională extrem de stufoasă (doi domni, două consilii de miniștri, două parlamente unicamerale), procedura legislativă extrem de greoaie, aproape imposibil de pus în practică în ceea ce privește legile de interes general, precum și prezența Comisiei centrale de la Focșani dotată cu atribuții de control de constituționalitate a priori. Așa cum rezultă din negocierile diplomatice din perioada anilor 1856–1858, precum și din procesele-verbale ale negocierilor de la Paris din primăvara și vara lui 1858, problema locului și rolului domnului, a întregului sistem de guvernare al principatelor, a fost cumva subsidiară. Până la urmă, Convenția a conservat în textul său o serie din prevederile Regulamentelor Organice care, împreună cu prevederi preluate din Constituția franceză de la 1852 a celui de-al Doilea Imperiu Francez și alături de câteva inovații inedite, au consacrat cadrul principial și instituțional al unei constituții autoritare^[11]. În aceste condiții, orice acuze aduse de elitele politice și majoritățile parlamentare conservatoare lui Cuza privind încălcarea prevederilor constituționale nu au reprezentat altceva decât o proiecție ideatică asupra textului convențional unde acestea doreau să vadă principiile și mecanismele regimului parlamentar^[12]. Aceste aspecte aruncă o cu totul altă lumină asupra activității politice a domnitorului până la lovitura de stat și așază Statutul desvoltător într-o cu totul altă logică politic-constituțională.

2. Agenda autoritaristă a lui Alexandru Ioan Cuza

Din punctul nostru de vedere, este eronat a vorbi despre agenda autoritaristă a lui Cuza doar începând cu anul 1863, când intențiile domnitorului de a instaura un regim autocratic au devenit evidente, și despre „domnie autoritară”, „domnie personală” sau „guvernământ personal” doar după momentul loviturii de stat din 2/14 mai 1864. Cu certitudine, întreaga activitate politică a lui Cuza poate fi încadrată în parametrii unui autoritarism domnesc^[13]. În perioada 1859–1864, acest autoritarism nu a încălcat prevederile Convenției, care, în perspectiva elitelor politice opozante, ar fi consacrat un regim parlamentar, ci a fost nimic mai mult sau mai puțin decât o activitate politică în limitele unei constituții autoritare.

Convenția de la Paris nu consacra, implicit, principiul „domnul domnește dar nu guvernează”, nu-l obliga pe domn să-și aleagă miniștrii din sânul majorității parlamentare și nici nu reglementa principiul răspunderii politice solidare a Guvernului în fața Parlamentului, cu consecința directă a acestuia: demiterea Guvernului ca urmare a unui vot de blam. Dimpotrivă, în lipsa principiului iresponsabilității/ inviolabilității monarhului și în virtutea articolului 4 [Puterea executivă va fi exercitată de Hospodar], domnului îi revenea guvernarea efectivă, alături de miniștrii săi, pe care îi putea recruta și demite după bunul său plac. Măsura în care domnul urma să se implice efectiv în conturarea și aplicarea agendei guvernamentale, precum și măsura în care Consiliul de miniștri urma să devină un organism autonom, un guvern în adevăratul sens al cuvântului, depindeau de voința domnului. Acesta avea drept de inițiativă în materia legilor speciale și drept de propunere în materia legilor generale (din ianuarie 1862, domnului i-a revenit dreptul deplin și unic de inițiativă legislativă), avea dreptul de a numi în toate funcțiile de administrație publică, precum și dreptul de a face regulamentele necesare pentru aplicarea legilor. Mai presus de toate, el avea dreptul de sancțiune, cu alte cuvinte niciun proiect de lege votat în Adunare nu putea să devină lege fără acordul domnului. Dreptul (unic) de inițiativă legislativă și dreptul de sancțiune l-au consacrat pe domn, în condițiile în care controlul de constituționalitate exercitat de Comisia Centrală avea ca finalitate observarea limitelor unificării legislative a celor două principate, ca stăpânul absolut al procesului legislativ. În aceste condiții, este eronat a interpreta anumite prevederi ale Convenției ca anunțând un regim parlamentar: obligația miniștrilor de a contrasemna actele domnului, declanșarea răspunderii juridice a miniștrilor de către Adunare, cumularea mandatului de parlamentar cu cel de ministru sunt aspecte care nu sunt specifice doar regimului parlamentar, ci s-au regăsit, de exemplu, și în Charta franceză de la 1814 ce consacra un constituționalism monarhic (bazat pe suveranitatea monarhică de drept divin)^[14].

Este greu de descoperit în spatele acestei arhitecturi constituționale spiritul constituționalismului liberal, în ciuda faptului că unele din elementele sale de bază erau prezente. Întreaga Convenție era mai curând o arhitectură constituțională menită să creeze un cadru instituțional cât de cât funcțional care să permită guvernarea principatelor unite de către domni puternici, decât un act normativ fundamental scris care să limiteze puterea politică (inclusiv a domnului) în favoarea afirmării și garantării drepturilor și libertăților cetățeanului și instaurării guvernământului reprezentativ. Separația puterilor în stat era prezentă atât prin limbajul constituțional utilizat („puterile publice”, „puterea executivă”, „puterea legiuitoare”, „puterea judecătorească”), cât și prin tehnica de reglementare constituțională modernă (se specifică distinct sfera de competență a fiecărei puteri a statului), dar suntem departe de orice echilibru și colaborare a puterilor ce stătea la baza regimului parlamentar dualist sau monist. Lipsa de inițiativă legislativă a Adunării, cuplată cu dreptul domnului de a dizolva Adunarea reflectă, cu deosebire, în acest cadru instituțional, un dezechilibru vizibil al puterilor în favoarea domnului. Faptul că acesta concentra în mâinile sale o putere politică remarcabilă^[15], într-o ordine constituțională ce avea la bază suveranitatea națională, dădea consistență substanței autoritariste a Convenției. Prezența unui mic pachet de drepturi și libertăți cetățenești nu știrbește deloc acest calificativ. Consacrarea limitată și marginală a acestora confirmă ideea că Marile Puteri nu au avut intenția de a da naștere unui regim politic democratic-liberal în Principatele Unite.

Este adevărat, pe de altă parte, că textul Convenției nu împiedica sub nicio formă dezvoltarea cutumiară a unui regim parlamentar în Principatele Unite/România. Un singur obstacol major stătea în calea acestei evoluții: voința domnului. Cuza era cel care trebuia să accepte ca prerogativele sale constituționale să fie interpretate într-un sens pro-parlamentarist în practica politic-constituțională, cu alte cuvinte el trebuia să accepte să i se reducă puterile considerabile acordate prin Convenție și să fie exponențial sporite puterile Adunării. Acest din urmă aspect era încurajat de competențele constituționale ce reveneau Adunării în procesul legislativ și care încurajau cumva realizarea unui compromis politic între domn și Parlament. În interpretarea pe care noi o dăm evenimentelor politice din perioada 1859–1864, Cuza a acceptat să aplice unele elemente ale regimului parlamentar, așa cum arăta în scrisoarea adresată lui Costache Negri în iunie 1863^[16], dar fără a fi interesat să dea naștere unui regim parlamentar propriu-zis. Cu alte cuvinte, activitatea sa politică s-a menținut la latitudinea autoritarismului inerent Convenției de la Paris. Astfel, el a acceptat, uneori, demiterea guvernelor în urma votului de blam dat de Adunare, precum și intens-uzitatul instrument al interpelării miniștrilor (nereglementat expres în Convenție). Pe de altă parte, a refuzat, cu foarte mici excepții, să recruteze primul-ministru și miniștrii din rândurile majorității parlamentare^[17]. Aplicat de unul singur, ca finalitate în sine, procesul demiterii Guvernului prin vot de blam de către Parlament, cu alte cuvinte asumarea unei răspunderi politice solidare a Guvernului în fața Parlamentului, nu putea asigura prezența regimului parlamentar. Pe lângă totalitatea mecanismelor constituționale sau cutumiare ce îl constituie, regimul parlamentar avea la bază și atunci realizarea unei congruențe politice între Parlament și Guvern (în cazul parlamentarismului monist) sau între monarh, Guvern și Parlament (în cazul parlamentarismului dualist), ceea ce în perioada anilor 1859–1864 nu s-a întâmplat. Domnitorul nu a avut interesul să existe guverne care să exprime doar coloratura politică și politicile majorității parlamentare și nici nu a avut interesul sau nu a putut să construiască uzual guverne care să reflecte stabilirea unui consens între domn, Guvern și Parlament. Cuza a avut în permanență agenda sa proprie de reforme pe care a impus-o agendei guvernamentale în pofida viziunilor constant diferite ale Adunării în materie de politică internă. În aceste condiții, atunci când anunța oficial, în 1859 și ianuarie 1863, că va prelua personal conducerea activității guvernamentale el nu făcea altceva decât să dea curs unei prevederi constituționale dintr-o Constituție ce-i permitea să-și asume un rol central în politica internă a țării. Autoritarismul său nu se manifesta împotriva Constituției, ci în virtutea Constituției, orice evaluare a activității politice a domnului în termeni de neconstituționalitate nefiind altceva decât rezultatului unei recepții în cheie parlamentaristă a textului Convenției de către opoziție.

În acest context, începând cu ianuarie 1863 și culminând cu lovitura de stat din mai 1864, agenda autoritaristă a lui Cuza s-a intensificat. Nu a fost, prin urmare, vorba despre nașterea unei agende autoritariste în urma eșecului regimului parlamentar, ci de dorința de a duce autoritarismul inerent Convenției la un nivel care să-i permită să-și impună fără piedici agenda de reforme. Acest lucru se putea realiza doar prin modificarea prevederilor convenționale. Acest demers s-a schițat încă de la debuturile domniei sale și a devenit tot mai clar pe măsură ce conflictele dintre executiv și Parlament s-au acutizat. Problema centrală a nemulțumirilor domnitorului o reprezentau modul în care era recrutată Adunarea, precum și competențele constituționale ale acesteia. În condițiile în care sistemul de vot cenzitar impus de Convenție aducea pe băncile Parlamentului aceeași majoritate conservatoare, iar Adunarea avea dreptul să dezbată și să deceleze conținutul intelectual al legilor (inclusiv în materie bugetară), exercitarea de către domn a dreptului de a recruta membrii Guvernului, a dreptului de a dizolva Parlamentul și a dreptului de a nu sancționa proiectele de lege votate de acesta din urmă nu avea niciun efect pozitiv în materie de reformă. Reforme s-au făcut în cazurile rare în care a existat un compromis politic între domn, Guvern și Parlament, multe altele rămânând în fază de proiect. Finalitatea reglementării Comisiei centrale de la Focșani de către Marile Puteri, procesul legislativ extrem de complicat în materie de legi comune, modul defectuos în care aceasta a funcționat, predominanța conservatorilor^[18] și, mai ales, durata sa scurtă de funcționare^[19] nu au permis domnului să-l transforme într-un instrument de luptă împotriva Parlamentului, după modelul patentat de Napoleon al III-lea în ceea ce privește activitatea Consiliului de stat francez. Ca urmare, deși raporturile dintre puterile statului erau puternic dezechilibrate în favoarea domnului, atribuțiile de contra-putere^[20] acordate Adunării deveneau un puternic obstacol în calea agendei de reforme a lui Cuza^[21]. Domnitorul avea la îndemână ori posibilitatea de a sancționa proiectele de lege dezbătute și votate de Adunare, chiar dacă nu era de acord cu ele, ori posibilitatea de a nu le sancționa. Asta în cazul fericit în care Adunarea a luat în discuție proiectele de lege guvernamentale.

În consecință, agenda autoritaristă a domnului s-a concentrat, gradual, pe două aspecte: pe de o parte, să schimbe sistemul electoral și să permită unui număr mai mare de votanți, provenind din păturile sociale favorabile domnului, să recruteze deputații, în speranța obținerii unor majorități proguvernamentale; pe de altă parte, să consolideze puterile domnești astfel încât să nu mai existe piedici procedural-legislative în calea reformelor.

Modificarea sistemului electoral a apărut pe agenda diplomatică a domnului încă din 19 aprilie/1 mai 1860, când, printr-un memoriu comunicat Porții și reprezentanților la Constantinopol ai Marilor Puteri, solicita revizuirea din temelii a anexei electorale a Convenției. Subiectul revenea în forță în contextul celebrei crize guvernamentale din primăvara lui 1863, când primul-ministru N. Crețulescu solicita modificarea sistemului electoral prin extinderea dreptului de vot, și era adus în atenția cercurilor diplomatice de la Istanbul prin intermediul instrucțiunilor din iunie 1863 date lui C. Negri. Ideea centrală a propunerii era de a anihila ponderea electorală a latifundiarilor conservatori atât prin comasarea colegiilor electorale, cât și prin facilitarea accesului țărănimii, dar fără a introduce votul universal.

Mult mai interesante și mai importante au fost însă proiecțiile și propunerile referitoare la demersul de consolidare a puterii domnești. Acestea s-au manifestat încă din primele luni de domnie, în funcție de circumstanțele politice interne și externe și de obiectivele avute în vedere. Astfel, într-o scrisoare trimisă lui Napoleon al III-lea la data de 17/29 mai 1859, dictatura era prezentată de Cuza ca soluția cea mai utilă pentru realizarea unirii depline a celor două principate^[22]. D. Bolintineanu menționează primăvara anului 1860 ca dată a apariției ideii loviturii de stat, în urma căderii guvernului muntean al lui Ion Ghica^[23]. După un an de zile de la tragica moarte a primului-ministru B. Catargiu (iunie 1862), Cuza era din nou tentat de puterea dictatorială (temporară) pe care, din precauție, o refuzase atunci. După ce în 14/26 mai 1863 primul-ministru N. Crețulescu solicita, într-un raport guvernamental, domnului să instituie o dictatură prin dizolvarea Adunării și înlocuirea acesteia cu un Consiliu de stat obedient, Cuza filtra și transpunea aceste propuneri pe plan diplomatic. În scrisoarea adresată în iunie 1863 lui C. Negri se făcea distincția între o revizuire pe termen lung a Convenției și una pe termen scurt (5 ani), excepțională, menită să permită executivului să realizeze marile reforme, inclusiv definitiva reformă constituțională^[24]. Avansarea ideii unui tip de dictatură-magistratură de tip roman ilustra atât respingerea regimului parlamentar, cât și intenția de a anula, de facto, instituția Parlamentului. Suspendarea Adunării elective și înlocuirea ei provizorie cu un Consiliu administrativ numit și controlat de domn reprezentau pentru Cuza cadrul instituțional ideal al modernizării. Acest aspect rezulta și din faptul că orice modificare a sistemului electoral în sensul lărgirii bazei electorale a Adunării era subordonată demersului de instituire a „dictaturii”. Reforma electorală nu viza, așa cum vom încerca să demonstrăm în continuare, aplicarea principiului democratic, ci controlul deplin asupra politicii interne a țării. Cuza era probabil sincer când spunea că nu dorește „exercitarea puterii absolute”, așa cum îi explica lui Negri, dar era, cu siguranță, vorba despre o concentrare extraordinară de putere politică în mâinile unei singure persoane.

3. Proiectul de Constituție din 1863

Demersul oficial de modificare a prevederilor Convenției de la Paris a avut la bază ideea conform căreia consolidarea unirii celor două principate pe toate planurile și reformele mult așteptate se puteau realiza doar într-un cadru constituțional-politic adecvat. Descriind instabilitatea opiniilor și afilierilor politice ale membrilor majorității parlamentare și condamnând egoismul și aviditatea de putere a liderilor conservatori și radical-liberali, Cuza scotea în evidență slăbiciunile și neadecvarea parlamentarismului în varianta sa românească la importanța și măreția momentului respectiv. Dar Cuza nu părea a fi încântat nici de modele occidentale performante de parlamentarism modern. Acceptarea de către domnitor a suveranității naționale și guvernământului reprezentativ, implicit a rolului reprezentativ al parlamentului, se manifesta până în momentul în care se realiza „împotriva oricărei logici o comparație absolută cu sistemul constituțional al Marii Britanii”^[25]. Se manifesta aici o distanțare fermă de modelul parlamentarist englez și se intra în logica discursului cezaric ce îl determinase și pe Napoleon al III-lea să condamne regimul parlamentar ca o „utopie străină, de import englez”^[26].

Mai mult însă decât disconfortul produs de vehicularea standardelor britanice ale regimului parlamentar monist, unde cabinetul era emanat doar de Parlament și răspundea politic solidar doar în fața acestuia, din scrisoarea trimisă lui Negri în iunie 1863 rezultă o frustrare a lui Cuza vis-à-vis de problema legitimității politice. Deși avea o legitimitate constituțională, în virtutea prevederilor Convenției de la Paris, Adunarea, teoretic reprezentanta supremă a voinței națiunii, avea pentru domnitor o legitimitate politică redusă. Concret vorbind, cetățenii activi ai lui Cuza nu erau aceiași cu cetățenii activi (cu dreptul de a vota și a fi aleși) ai Convenției. Până a se pune însă problema nașterii unui parlament cu adevărat legitim din punct de vedere politic, Cuza remarca legitimitatea politică uriașă de care se bucura propria sa persoană. Prin urmare, propunerile sale de reformă constituțională nu au vizat reforma sistemului electoral în vederea creșterii legitimității politice a Adunării și creării premiselor constituționale și umane necesare lansării unui regim parlamentar funcțional, ci au urmărit edificarea unei arhitecturi constituționale care să permită celui care se bucura de cea mai mare legitimitate politică să facă reformele așteptate de cei care i-o recunoșteau, i.e. marea masă a țărănimii. Generic vorbind, modernizarea nu trebuia făcută într-un cadru constituțional greoi, ineficient, în virtutea atașamentului ideologic față de principii, valori, instituții și mecanisme constituționale liberale, de sorginte vest-europeană, al unor elite politice românești incapabile să le aclimatizeze și să le pună corect în aplicare, ci într-unul potrivit realităților socio-politice și a mentalităților țării.

Cu alte cuvinte, nu trebuiau căutate cele mai bune politici de modernizare care să se adapteze unui cadru constituțional dat, ci trebuia găsit cadrul constituțional care să susțină cele mai bune politici de modernizare, care aparțineau, evident, domnului. Exprimarea constituțională a legitimității politice considerabile a lui Cuza trebuia să țină însă cont și de contextul diplomatic european care dădea semnale negative privind modul în care domnitorul intenționa să realizeze reforma constituțională. Așa se explică de ce, renunțând, în final, la ideea instaurării unei dictaturi-magistratură și edictarea unui text constituțional complet nou, s-a demarat procesul de consolidare a autorității domnești față de Parlament printr-o simplă modificare a textului convențional.

Proiectul de constituție redactat „în grabă”, în iulie 1863, de secretarul personal Baligot de Beyne^[27], era, prin urmare, un compromis între dorința domnitorului Cuza de a capta integral puterea politică, fie chiar și pentru scurt timp, și perspectiva cancelariilor europene care acceptau necesitatea revizuirii Convenției, dar nu erau încântate de perspectiva instaurării unei dictaturi printr-o lovitură de stat^[28]. Urgența diplomatică a redactării proiectului de constituție, originea franceză a secretarului lui Cuza, admirația lui Cuza pentru Napoleon al III-lea și sprijinul diplomatic pe care acesta din urmă îl acorda României, faptul că sistemul constituțional francez al celui de-al Doilea Imperiu venea perfect în întâmpinarea scopurilor lui Cuza, precum și faptul că prevederile Convenției de la Paris cuprindeau numeroase instituții de origine franceză, toate acestea pot explica de ce proiectul de constituție de la 1863 a fost o imitație aproape fidelă a Constituției franceze de la 1852^[29]. Fiind nevoit să renunțe la planurile inițiale de a introduce o dictatură temporară și, prin urmare, obligat să conserve instituția Adunării elective, proiectul atingea totuși cele două obiective complementare ale domnitorului: pe de o parte, să consolideze autoritatea domnească (3.1) și, pe de altă parte, să anihileze orice opoziție a Adunării, mai ales cu ajutorul unui sistem electoral nou (3.2).

3.1. Un domn atotputernic

Dacă mai exista vreun dubiu asupra intențiilor lui Cuza, art. 1 al proiectului statua limpede: „Ocârmuirea Principatelor aparține domnitorului”. Preluată din art. 2 al Constituției franceze de la 1852, această prevedere avea o cu totul altă rezonanță în contextul intensei competiții pentru controlul agendei guvernamentale și legislative între domn și Adunare și era menită să respingă cu claritate regimul parlamentar. Domnul se profila ca decidentul suprem al politicilor interne și externe, secondat de miniștri numiți după bunul său plac (art. 2), care nu puteau cumula mandatul de ministru cu cel de deputat (art. 49), care nu răspundeau politic solidar în fața Parlamentului (art. 6) și care puteau fi responsabilizați juridic doar de către Senat. Prin urmare, se regăseau toate prerogativele domnești reglementate în Convenție (cu modificările din 1861), cărora li se adăugau altele ce reflectau pe deplin locul central și rolul esențial al „șefului statului”: comanda armata, numea în funcțiile publice, avea singur inițiativa legilor, avea drept de sancțiune și promulgare, putere regulamentară (pregătea toate regulamentele necesare executării legilor) (art. 4); numea cea mai mare parte a membrilor Senatului (art. 9), precum și prim-vicepreședintele acestuia (art. 11); convoca, amâna și prelungea ședințele Senatului și avea dreptul să stabilească durata sesiunilor acestuia (art. 10); convoca, amâna, prelungea și putea dizolva Adunarea electivă (art. 38); numea președintele Adunării (art. 41); numea membrii Comitetului de legislațiune ce trebuia să devină în viitor Consiliul de stat (art. 56); numea președintele acestui organ (art. 57); putea să emită decrete-lege (art. 67).

3.2. O Adunare obedientă

Pentru ca domnul să fie cu adevărat ocârmuitorul statului, trebuia să aibă complet la dispoziția sa procesul legislativ. Soluția, preluată din modelul francez, consta în reglementarea unui parlament bicameral, compus dintr-un Senat și o Adunare electivă cu o autonomie organizatorică foarte redusă și cu un rol controlat în procesul de edictare a legilor. Astfel, membrii Senatului erau recrutați de domn; regulamentele interne ale celor două organe erau întocmite de către Guvern; durata sesiunii Senatului era lăsată la latitudinea domnului; Adunarea nu mai avea dreptul să primească petiții, iar dreptul de interpelare a miniștrilor era serios îngrădit. Deoarece nu putuse fi suspendată sau desființată temporar, Adunarea electivă era „domesticită” atât prin modul de recrutare, cât și prin competențele sale. Deputații urmau să fie aleși de către un singur mare colegiu electoral în baza unui vot în două trepte, iar votul cenzitar primar, combinat cu un cens de avere foarte scăzut în cazul alegătorilor direcți, garanta schimbarea radicală a componenței politice și sociale a Adunării. Până la urmă, aici era miza reală a reformei constituționale, în condițiile în care Adunarea își conserva, în ciuda lipsei inițiativei legislative, dreptul de a stabili conținutul intelectual al proiectelor de lege. Deși Consiliul de stat avea rolul de a „cenzura” amendamentele Adunării, el nu o putea obliga pe aceasta să legifereze într-un anume sens. La rândul său, Senatul, deși primea un rol „ponderator” prin dreptul său de a exercita un control de constituționalitate a priori a proiectelor de lege adoptate de Adunare și sancționate de domn, nu putea decât să se opună promulgării legilor neconstituționale. Până la urmă, toată agenda de reforme a domnului depindea de măsura în care Adunarea era dispusă să colaboreze sau nu. Tocmai de aceea, prin imprevizibilitatea sa, sistemul electoral propus era, ca și în cazul modelului francez^[30], extrem de riscant în lipsa unor potențiale demersuri guvernamentale de controlare a alegerilor.

4. Statutul desvoltător al Convenției de la Paris

Mult-așteptata revizuire a Convenției de la Paris, în scopul tranșării blocajelor constituționale și politice dintre domn și Parlament, nu s-a făcut cu respectarea principiilor de drept internațional ce ar fi trebuit aplicate având în vedere statutul internațional al României. Constituția impusă Principatelor Unite prin intermediul unui tratat internațional trebuia modificată cu acordul Marilor Puteri semnatare^[31]. Convenția de la Paris din august 1858 nu recunoștea instituțiilor statale românești niciun drept de a modifica sau chiar de a propune modificarea Constituției. La începutul anului 1864 era în vigoare Convenția de la Paris cu modificarea temporară acceptată prin Firmanul pentru organizarea administrativă a Principatelor Unite Moldova și Valahia din 24 noiembrie/7 decembrie 1861. Acesta recunoștea, e adevărat, dreptul României de a propune introducerea instituției Senatului în Convenție, dar orice revizuire a textului constituțional se putea face doar cu încuviințarea Înaltei Porți. Nu întâmplător, având în vedere toate aceste aspecte, puterile semnatare ale Convenției, în special Poarta, făceau demersuri diplomatice, în toamna lui 1863, pentru a discuta proiectele lui Cuza de revizuire constituțională^[32].

Lovitura de stat de la 2/14 mai 1864 și acordarea Statutului desvoltător fără a mai aștepta organizarea unei conferințe a Marilor Puteri au avut, pe lângă impactul major în ceea ce privește imaginea internă și consolidarea puterii personale a lui Cuza, și o simbolistică aparte în plan statal. Pe de o parte, în lipsa alegerii directe a domnului de către toți cetățenii cu drept de vot, plebiscitatea Statutului desvoltător stabilea o relație privilegiată între popor și Cuza și-i conferea acestuia din urmă o legitimitate politică extraordinară. Pe de altă parte, primul act constituțional emanat din voința românilor a fost o certă și foarte vizibilă manifestare de autonomie internă. Acest aspect nu ar trebui să lase loc unor incertitudini cu privire la natura juridică a Statutului desvoltător. Acesta din urmă nu poate fi considerat o Constituție^[33] în sensul unui act juridic fundamental emanat de o adunare constituantă ce exprimă voința suverană a unui popor liber. În lipsa independenței de stat, orice manifestare de suveranitate națională în plan extern și orice demers constituant în plan intern erau interzise. Prin urmare, ceea ce a oferit legitimitate actului lui Cuza a fost Actul adițional la Convenția din 19 august 1858 anexat la Protocolul din Constantinopol din 16/28 iunie 1864. Acesta revizuia textul Convenției, ale cărei prevederi ce nu fuseseră modificate prin Actul adițional rămâneau în vigoare. Tocmai de aceea, Statutul desvoltător nu a fost nicio nouă Constituție impusă de Marile Puteri Europene. Având în vedere toate aceste aspecte, se poate spune că ordinea constituțională în România era reglementată la acel moment de un grup de trei acte constituționale ce formau un „bloc de constituționalitate”^[34]: Regulamentele Organice cu prevederile lor de natură constituțională ce nu fuseseră modificate prin Convenția de la Paris din 1858, Convenția de la Paris cu prevederile sale ce nu fuseseră modificate prin Actul adițional din iunie 1864 și Statutul desvoltător al Convenției de la Paris.

Având în vedere tulburările și presiunile politice interne și externe, nu e de mirare că Statutul desvoltător promulgat la data de 3/15 iulie 1864 împreună cu „modificările sale îndeplinitoare” ce puneau în practică observațiile Marilor puteri urmărea să tempereze elanul suveranist al proiectului din 1863 rămânând, totodată, un text constituțional profund autoritarist. Pentru a-l încadra în textul Convenției de la Paris, a cărui modificare se dorea a fi, Statutul relua limbajul formal ce lăsa impresia existenței unei separații a puterilor în stat și evita orice reglementare menită să profileze excesiv domnia în raport cu Parlamentul. Astfel, se specifica expres că nicio lege nu putea fi supusă sancțiunii domnului înainte de a fi votată de Adunarea electivă și Senat. Mult mai scurt decât proiectul redactat de Baligot de Beyne, Statutul menținea subordonarea Parlamentului față de puterea executivă. Marea sa calitate dar, în același timp, și marele său defect era faptul că Statutul aborda niște aspecte legate de procesul legislativ pe care proiectul din 1863, precum și modelul său francez de la 1852, nu le clarificau. Astfel, procesul legislativ începea cu inițiativa legislativă a domnului, continua cu pregătirea proiectului de lege de către Consiliul de stat, cu dezbaterea și votul în Adunare, exercitarea de către Corpul ponderator a unui control de constituționalitate urmată de sancționarea proiectului final de către domn și promulgarea. Erau introduse însă și prevederi procedurale care, pe de o parte, ridicau un semn de întrebare cu privire la eficacitatea și înțelegerea semnificațiilor controlului de constituționalitate și care, pe de altă parte, acordau încă Adunării un rol foarte important în stabilirea conținutului intelectual final al proiectului de lege. Astfel, un proiect de lege votat în Adunare și amendat (pe chestiuni de constituționalitate) de Corpul ponderator mergea spre sancționarea domnului doar dacă Adunarea era de acord cu amendamentele acestuia. Cu alte cuvinte, Adunarea urma să fie de acord sau nu cu chestiunile de neconstituționalitate detectate în proiectul votat de ea și remediate prin amendamentele Corpului ponderator. Chiar dacă Statutul nu introducea un bicameralism propriu-zis, el transforma controlul de constituționalitate într-un fel de negociere politică între Adunare și Senat care, până la urmă, putea să conducă la blocarea și amânarea reformelor. Situația semăna foarte mult cu ceea ce se întâmpla sub Convenția de la Paris unde Adunarea se manifesta, prin excelență, ca o contra-putere. Diferența consta în faptul că Senatul și Consiliul de stat, ce preluau competențele fostei Comisii centrale de la Focșani, realizau un control mult mai eficient, în interesul domnului, al activității Adunării. Soluția eliminării blocajelor rezida tot în lărgirea bazei electorale a Adunării, ceea ce s-a și reglementat, și în speranța alegerii unei majorități proguvernamentale. Cu toate acestea, instrumentul constituțional cel mai eficient și care a dat pe deplin măsura autoritarismului domnesc a fost dreptul domnului de a emite decrete-lege în cazul luării unor măsuri de urgență în perioada în care Parlamentul nu era în sesiune.

Toate acestea demonstrează faptul că, departe a exista o diferență de natură între Convenția de la Paris, ce ar fi consacrat regimul parlamentar, și Statutul desvoltător, ce ar fi consacrat regimul autoritar domnesc, între cele două acte constituționale a existat cel mult o diferență de grad. O constituție autoritară în esența sa, permițând un comportament autoritar al domnului, Convenția de la Paris a fost modificată printr-un act adițional care a sporit gradul de autoritarism.

5. Al. I. Cuza, un exponent al cezarismului european al secolului al XIX-lea

Raportat strict la finalitatea consolidării unirii și modernizării socioeconomice, administrative și juridice a tânărului stat național român, modul în care Cuza a rezolvat blocajele constituțional-politice a fost cât se poate de benefic. În prezența unor puteri sporite ale executivului și a unui parlament obedient, cea mai mare parte a reformelor s-a realizat în perioada anilor 1864–1865. Mai mult, aceste reforme s-au făcut într-un cadru legal, cu respectarea unor competențe și atribuții constituționale specifice. Cu alte cuvinte, Cuza a avut, după mai 1864, o domnie constituțională.

Problema de fond este însă una mult mai complexă și vizează cadrul constituțional-politic general în care Cuza a făcut aceste reforme, în contrapondere cu cel în care majoritatea membrilor elitei politice românești ar fi dorit ca acestea să se realizeze. Acesta din urmă fusese trasat încă de la 1848, în programele și proiectele generației de revoluționari moldoveni și munteni din rândul cărora Cuza a făcut parte, fusese discutat și reconfirmat în dezbaterile Adunării ad-hoc a Moldovei din 1857, în dezbaterile constituționale ale Comisiei centrale de la 1859 (cu anumite limite), precum și în dezbaterile Adunărilor/Adunării în perioada 1859–1864. În toate acestea nu se profila un dezechilibru între executiv și legislativ, unde un domn dotat cu puteri foarte mari se impunea în detrimentul unui parlament lipsit de puteri constituționale relevante. La 1857, separația puterilor în stat bazată pe un echilibru între domn și parlament reprezenta o garanție fermă a libertății cetățenești^[35], iar pentru membrii Adunărilor/Adunării convenționale regimul parlamentar (dualist și chiar monist) reprezenta cadrul constituțional politic firesc al construirii statalității românești. Modernizarea socioeconomică și juridică nu se putea face în afara unei modernizări constituțional-politice reale, în spiritul liberal-democrației. Chiar dacă aceasta din urmă era înțeleasă în limitele inerente ale secolului al XIX-lea, cu puternice accente conservatoare, și era captivă agendei elitei politice românești, în bună măsură formată din puternici proprietari de pământ care de abia renunțaseră la titlurile boierești, ea reprezenta modelul asumat de reformă constituțional-politică în virtutea puternicelor influențe venite din partea constituționalismului francez (în special pașoptist) și belgian.

Cu siguranță, chiar dacă a crezut vreodată în virtuțile constituționalismului liberal, Cuza a ales pentru soluționarea crizei constituțional-politice din timpul domniei sale modelul autoritarist al celui de-al Doilea Imperiu Francez. Regimul parlamentar, fie dualist, fie monist, presupunea o reducere mai mult sau mai puțin drastică a prerogativelor și influenței politice domnești în favoarea Parlamentului. Or, Cuza nu era de acord cu agenda politică prea conservatoare a conservatorilor și nici cu agenda politică prea liberală a liberalilor radicali conduși de C. A. Rosetti și I. C. Brătianu. Fie că s-a dedicat complet altruist binelui țării și maselor țărănești dezavantajate, fie că a avut orgoliul de a-și impune neapărat propria agendă de reforme, el a găsit o soluție constituțională care să-i permită controlul procesului de reformă. Acest lucru a însemnat însă blocarea procesului de reformă constituțional-politică dorit de elitele politice românești, care avea în centrul atenției limitarea puterilor domnești. Acest din urmă aspect era unul legitim raportat la istoria constituțional-politică recentă a românilor și unul firesc raportat la tendințele de reformă liberale europene, unde afirmarea suveranității naționale și a guvernământului reprezentativ a determinat treptat scoaterea monarhilor din sfera guvernării.

Pe termen scurt, agenda autoritaristă a lui Cuza nu a avut efecte negative grave. Chiar dacă a fost acuzat că dorea să întemeieze o dinastie, Cuza și-a manifestat dispoziția de a abdica și a abdicat, într-un final, fără a mai face demersuri de recuperare a puterii. Deși nu și-a adăugat și titlul celui care a lansat prima reformă constituțională din interior a românilor pe baze liberale, el a contribuit indirect la relansarea cu intensitate a constituționalismului liberal în România. Domnia sa autoritară a fost prea scurtă pentru a schimba mentalități politice și pentru a perpetua absolutismul domnesc de tip regulamentar, iar aversiunea față de „tirania” sa a dat naștere Constituției de la 1866 și a consolidat atașamentul elitelor politice față de regimul parlamentar. Asta nu înseamnă totuși mai puțin că Statutul desvoltător și soluția constituțional-politică a lui Cuza nu ar trebui să facă obiectul unei analize constituțional-politice mai profunde cu privire la necesitatea, natura, valențele și impactul regimului politic instaurat.

Anul 1858 a fost momentul în care propunerile de reformă constituțională ale elitelor românești, mediate de reprezentanții Marilor Puteri prin intermediul textului Convenției de la Paris, au permis trecerea de la monarhia de drept divin la domnia electivă bazată pe principiul suveranității naționale (interne). Îmbinarea oficială dintre acest din urmă principiu și guvernământul reprezentativ bazat, e adevărat, pe un sistem de vot cenzitar extrem de restrictiv se realiza în momentul în care Principatelor Unite li se permitea să lanseze cel mai mare proces de reformă și modernizare în plan intern posibil în condițiile geopolitice existente. Elitele politice românești sperau la mai mult în planul realizării agendei naționale, iar alegerea lui Alexandru Ioan Cuza a fost un pas uriaș înainte. Acest eveniment a reprezentat însă și momentul apariției unui actor politic redutabil care, în virtutea locului și rolului constituțional pe care l-a avut, a reușit să confiște atât puterea politică, precum și agenda de reforme. Departe de a deveni un fel de monarh constituțional lipsit de competențe în materie de guvernare, Cuza a devenit reformatorul prin excelență, în condițiile în care elitele politice opozante nu au avut nici experiența și nici susținerea necesare pentru a lansa și consolida un regim parlamentar funcțional.

Cuza nu a fost un tiran sau un despot^[36], dar a fost, cu siguranță, un autocrat modern. Este îmbucurător faptul că istoriografia românească și străină a început să ridice problema naturii regimului politic al lui Cuza și să discute deschis autoritarismul său manifestat, cu precădere, după criza politică din ianuarie 1863^[37]. Conceptul de dictatură a apărut inevitabil în discuție, cu atât mai mult cu cât a fost vehiculat intens de către membrii „monstruoasei coaliții”^[38]. Tendința unor istorici este de a refuza lui Cuza statutul unui dictator și de a reduce acuzațiile opozanților săi la o simplă retorică politică partizană^[39]. Din punctul de vedere al științelor politice și juridice analiza conceptelor de dictator și dictatură este complexă și nu este scopul acestui studiu să facă incursiuni în această problematică. Trebuie precizat însă un aspect: așa cum autocratul Cuza nu poate fi comparat cu autocrații trecutului, precum tiranii, despoții, monarhii absoluți, tot așa el nu poate fi comparat cu autocrații secolului următor, precum dictatorii totalitari^[40]. Reperul analitic al domniei sale se găsește chiar la nivelul epocii, în regimul politic lansat de cel pe care Cuza l-a admirat profund: împăratul Napoleon al III-lea. Nu e vorba aici doar de relația politică și umană strânsă între cei doi, ci și de un regim politic francez ce se contura ca un model la nivelul unei părți a Europei și care a pus, de fapt, bazele dictaturilor secolului al XX-lea^[41]. Faptul că domnitorul Cuza a ajuns din ambiție altruistă sau de nevoie^[42] un autocrat dintr-un liberal moderat e aici mai puțin important atâta timp cât și-a asumat o agendă autoritaristă cu toate manifestările și consecințele ei specifice^[43]. De asemenea, faptul că nu a avut interesul, voința, posibilitatea, timpul și nici sănătatea necesare pentru a acapara pe termen lung puterea politică după mai 1864 nu diminuează caracterul puternic autocratic al scurtei sale domnii. Ceea ce contează și merită explorat e faptul că a fost, prin ideile și acțiunile sale politice, exponentul cezarismului european al secolului al XIX-lea^[44].

Așa cum corect preciza un doctrinar francez, cezarismul nu e o doctrină politică, este o practică (politică), un mod de a guverna bazat pe carisma unui lider, este „semnul unui temperament, a unei înclinații de spirit, a sentimentului unui destin”^[45]. Este vorba deci de acțiune politică de moment, de asumarea unui rol politic proeminent în funcție de circumstanțe politice specifice. Fie că ne convine sau nu, este vorba despre o personalizare remarcabilă a puterii politice care are în spate decizia șefului statului. Este vorba, în timp, de „pragmatism (politic), realism și cinism” ce tind să perpetueze o legătură specială între autocrat și popor ce se poate rupe de îndată ce aura carismei dispare și/sau liderul nu mai e capabil să livreze reformele mult așteptate. Cuza a fost un domn care a sesizat necesitatea sau oportunitatea, a asumat și pus în practică un asemenea mod de a guverna. Interesul său pentru acest tip de dictatură^[46] a secolului al XIX-lea a fost reflectat, totodată, în demersurile insistente de a-i da contururile instituțional-constituționale specifice.

Pentru a identifica particularitățile instituționale ale acestui regim politic este util să amintim definiția lui Theodor Mommsen despre cezarismul modern (democratic), prin directă raportare la regimul lui Napoleon al III-lea, definiție care este încă perfect valabilă astăzi:

„Cezarismul (…) este autocrație cu aparența instituțiilor liberale. El nu este despotism, care declară poporul și toate bunurile lui materiale și intelectuale proprietatea sa necondiționată de care poate să dispună după bunul său plac; el nu este absolutism, care permite statului să fie guvernat în conformitate cu legea, dar plasează puterea legislativă și pe cea executivă în mod unic și ireversibil în mâinile monarhului. Cezarismul recunoaște suveranitatea poporului și o exprimă în completa egalitate a tuturor membrilor statului; el recunoaște instituții cărora li se acordă un cuvânt în materie de legislație și administrație. Dar el transferă plenitudinea necondiționată a puterii Cezarului, căruia poporul și toate instituțiile îi sunt subordonate, de aceea toate trebuie să se încline în fața voinței Cezarului.”^[47]

Este vorba, cu alte cuvinte, despre o arhitectură constituțional-politică ce folosește ingrediente moderne, preluate din zona constituționalismului liberal: suveranitatea populară/națională, cetățenia și egalitatea între cetățeni, dreptul de vot și de a fi votat, alegeri parlamentare regulate, parlament reprezentativ. Ceea ce face însă diferența față de un regim democratic-liberal, precum și față de alte regimuri autocratice (despotism, absolutism, dictatură totalitară) este modul specific în care șeful statului (președinte, monarh) justifică, dobândește, legitimează și exercită puterea politică exorbitantă. Mai înainte de toate, cezarismul secolului al XIX-lea reprezintă o palmă dată trecutului politic al unei societăți, o distanțare față de regimul politic anterior pe care îl depășește, de regulă, printr-o lovitură de stat^[48]. În esență, dobândirea puterii a aplicat un principiu patentat de Napoleon I însuși și conceptualizat de abatele Sieyès: încrederea vine de la bază, în timp ce autoritatea vine de sus^[49]. În operaționalizarea acestui algoritm, tehnica plebiscitului este centrală deoarece autocratul are nevoie de legitimitatea democratică acordată de o masă cât mai largă de cetățeni cu drept de vot. Apelul la plebiscit nu este întâmplător: spre deosebire de referendum, care permite poporului să-și exercite suveranitatea, prin plebiscit același popor încredințează suveranitatea în mâinile șefului statului^[50]. Succesul acestui demers depinde de profilarea excepțională a persoanei șefului statului în imaginarul public, de carisma acestuia, de talentul de a se recomanda drept liderul providențial. Fără aceasta, șeful statului trebuie să devină ori un monarh absolut, ori un monarh constituțional, ori un președinte ales democratic^[51].

În balanță, autocratul concentrează în mâinile sale o putere politică remarcabilă pe care o exercită cu ajutorul organelor executive în baza unor prevederi constituționale, redactate inițial în secret, a căror sursă este propria sa voință^[52]. Prezența unui parlament în acest cadru, ales periodic de către cetățenii cu drept de vot și dotat cu atribuții în materie legislativă, este cât se poate de firească. Cu toate acestea, esențial raportului dintre executiv și legislativ este marginalizarea constituțională și politică a Parlamentului. Prin urmare, separația și distribuția puterilor în stat sunt doar un miraj. Acest regim nu este în esența sa complet antiliberal. O serie de drepturi și libertăți cetățenești pot fi garantate constituțional și respectate în viața constituțional-politică. În ciuda acestui fapt, regimul cezaric nu are rezerve să ia măsuri represive în scopul supraviețuirii sale. Mai presus de toate, cezarul modern a exercitat puterea în scopul de a face reforme, cu prioritate de ordin social și economic, justificate de necesitatea de a susține legitimitatea politică a autocratului^[53].

Cu certitudine, cezarismul lui Cuza nu s-a născut ca un răspuns la haosul politic determinat de mișcările revoluționare cu bogate solicitări de ordin social ale anului 1848, așa cum s-a întâmplat în cazul Franței lui Napoleon al III-lea. Revoluțiile pașoptiste din Moldova și Muntenia primiseră deja un răspuns politic extern la 1849, când Convenția de la Balta Liman eliminase orice potențială viitoare debandadă liberală și evoluție politică pro-parlamentaristă prin instaurarea unui regim constituțional absolutist. Cu toate acestea, problematica socială a pașoptismului românesc a supraviețuit și s-a amplificat în anii următori. În special, problema mizeriei economice a țărănimii și soluția împroprietăririi acesteia a rămas un laitmotiv al demersurilor de modernizare socioeconomică. Ceea ce apropie însă cezarismul românesc de cel francez a fost reacția domnitorului Cuza față de o arhitectură constituțional-politică ce avantaja Parlamentul. Regimul său autocratic s-a născut pe același fond al tendințelor de acaparare a puterii politice de către elite politice interesate, pe de o parte, să-și legitimeze puterea prin intermediul principiilor și mecanismelor constituționale ale parlamentarismului modern și, pe de altă parte, să-și promoveze interesele economice legate, în special, în cazul românesc, de prezervarea marii proprietăți. Nu întâmplător, prin urmare, la fel ca în cazul lui Napoleon al III-lea, discursul politic și întreaga activitate politică a lui Cuza au căutat să ocolească haosul și inutilitatea dezbaterilor parlamentare, egoismul grupărilor și coteriilor politice și să impună un program de reforme dincolo de partizanatul politic. Scopul său a fost anihilarea controlului politic al elitelor conservatoare și, mai apoi, ale celor radical-liberale ce se opuneau tendințelor sale autoritariste. În acest cadru, autoritarismul domnesc incipient s-a amplificat treptat și a evoluat spre latitudinile ideatice, discursive și, în final, instituțional-politice ale cezarismului.

Pentru aceasta, Cuza a avut nevoie de legitimitate democratică și autoritate politică. Deși nu a avut în spate prestigiul uriaș al numelui pe care îl purta și înrudirea cu un personaj providențial, așa cum a fost cazul lui Napoleon al III-lea, legitimitatea sa politică excepțională s-a construit, în spiritul cezarismului, prin relația sa directă cu poporul și popularitatea de care se bucura în rândul țărănimii. Cu toate acestea, Cuza a avut, spre deosebire de Napoleon al III-lea, dificultăți reale, specifice contextului românesc, în a-și impune autoritatea politică și, în final, să-și consolideze regimul autoritar. Ales domn de către Adunările elective din Moldova și Muntenia ca un compromis între unioniști și antiunioniști, între diverșii pretendenți de „os domnesc” la tronurile principatelor, ca o soluție provizorie în așteptarea mult-doritului prinț străin dintr-o dinastie vest-europeană, Cuza se afla într-o situație foarte delicată. Nu și-a permis în primii ani o atitudine politică foarte agresivă față de diversele facțiuni parlamentare și a acceptat să joace, până la o limită, în parametrii politici doriți de acestea. Nu a acceptat instaurarea unui regim parlamentar, dar a fost nevoit să aplice unele din elementele acestuia. Pe de altă parte, își deținea funcția de domn în virtutea unei arhitecturi constituționale impuse din exterior și a cărei respectare era garantată și observată de Marile Puteri europene. Nu era foarte ușor pentru domn să ignore rolul constituțional al Adunării, chiar dacă a încercat să-l minimalizeze. Prin urmare, orice agendă autoritaristă trebuia explicată și acceptată în plan diplomatic. În final, a reușit să-și consolideze autoritarismul domnesc și să recurgă la reforma constituțională prin intermediul unei lovituri de stat pentru că se cumulau două circumstanțe prielnice: în plan intern, legitimitatea sa politică extraordinară și criza politică acutizată i-au permis să înlăture agenda de reforme și pretențiile la parlamentarism ale majorității parlamentare; în plan extern, aceeași criză politică l-a ajutat să-și justifice acțiunile.

În aceste condiții, instaurarea formală a regimului cezaric în mai 1864 s-a făcut prin aplicarea unei strategii politice asemănătoare cu cea pe care o aplicase, la rândul său, Napoleon al III-lea: lovitură de stat – acordarea unei constituții – plebiscitatea constituției. Imposibilitatea de a organiza un plebiscit direct cu privire la persoana lui Cuza, precum în cazul plebiscitului francez din 20–21 decembrie 1851, a fost suplinită de votul popular acordat Statutului desvoltător. Era clar că un vot dat pentru Statut era, implicit, un vot dat pentru domnitor și regimul pe care acesta dorea să-l instituie. Votul popular, dat în premieră unui act constituțional românesc, nu făcea altceva decât să „cimenteze”, ca și în cazul francez, legătura intimă dintre democrație și autoritate^[54]. Ca urmare, după experiența negativă a monarhiilor absolutiste regulamentare, în esența lor profund conservatoare, suveranitatea națională (internă) își găsea expresia instituționalpolitică într-un regim autoritar reformist ce se bucura de o largă susținere populară.

Autoritarismul lui Cuza de după mai 1864 s-a consolidat, fiind susținut de pilonii cezarismului: populism^[55], antiparlamentarism^[56] și anti-partidism^[57]. Legătura directă cu masele și prestigiul său de salvator al celor nevoiași, de „Ales al românilor”^[58] au constituit coloana vertebrală a imaginii și solidității regimului său autoritar. Rolul de reformator în interesul maselor al domnului era central regimului și, de aceea, permanent întreținut. În aceste condiții, orice erodare, interferență sau punere evidentă a legitimității politice a domnului trebuia să fie evitată sau corectată. Așa se poate explica ruperea legăturilor cu M. Kogălniceanu și căderea Guvernului condus de acesta în momentul în care primul-ministru se contura ca un competitor serios pentru grațiile poporului^[59].

Accesul (mai) larg al maselor la vot, o expresie constituțională cheie a populismului cezaric^[60] și laitmotivul discursului reformist al lui Cuza^[61], nu a avut în România miza și anvergura votului universal din Franța, dar a lărgit relativ suportul electoral guvernamental. În ciuda unui aparent progres democratic și a unei aparente consolidări a regimului reprezentativ, lărgirea semnificativă a bazei electorale în contextul social românesc a avut consecințe mai curând negative asupra procesului democratic, inhibând nașterea cetățeanului activ și responsabil civic^[62]. În ceea ce-l privește, regimul reprezentativ nu face parte, strict vorbind, din „genomul” regimului cezaric^[63]. Chiar dacă a avut, până la o limită, intenția sinceră să deschidă dreptul de vot maselor largi, Cuza s-a transformat, din necesitate, într-un gestionar interesat al eșecului democratic. Aplicarea de către binomul Cuza – Kogălniceanu a strategiilor electorale ale lui Napoleon al III-lea – candidaturile oficiale și manipularea administrativă a alegerilor^[64] –, s-a reflectat în obediența acestei instituții față de executiv. Deși urme ale procedurilor și mecanismelor regimului parlamentar au fost vizibile, Adunarea a pierdut mult din statutul de for de dezbatere și de reprezentat al națiunii.

Antiparlamentarismul domnesc s-a accentuat după 1864, mai ales în condițiile în care nu a reușit anterior să desființeze sau să suspende temporar Adunarea. În discursul public al lui Cuza, regimul parlamentar a rămas identificat cu dezordinea politică și statală, cu interesul de clică al politicienilor, cu dezbaterea parlamentară sterilă. Importantele reforme ce trebuiau realizate nu aveau nevoie de anarhia dezbaterilor parlamentare prelungi, contradictorii, împănate cu o retorică avangardistă, dar lipsite de fecunditate, ci de ordinea actului administrativ efectiv. În calitate de voce a poporului, Cuza și-a asumat ferm propria agendă de reforme deasupra și împotriva grupărilor și facțiunilor politice. Elitele politice opozante regimului său au fost în permanență identificate ca sursă a stagnării și egoismului antireformator^[65]. Vocea acestora trebuia anihilată, prin urmare practicile iliberale, mai ales cenzura presei, s-au intensificat exponențial.

6. Concluzii

Toate cele expuse mai sus ne permit să înțelegem într-o perspectivă aparte cauzele și circumstanțele redactării/acordării, natura juridică, natura regimului politic instaurat, precum și impactul real al Statutului desvoltător al Convenției de la Paris asupra evoluției constituționalismului liberal românesc. Statutul a reprezentat încununarea luptei pe care Cuza a dus-o împotriva Adunării și parlamentarismului, ca urmare a refuzului de a face compromisuri cu privire la agenda guvernamentală și convingerii că autocrația reprezenta la momentul respectiv cea mai bună soluție pentru modernizarea României. El a apărut în momentul în care necesitatea stringentă a eliminării blocajelor constituționale s-a îmbinat cu conștientizarea de către Marile Puteri a nevoii imperioase de a se amenda Convenția de la Paris. Sub aspectul naturii juridice, Statutul nu a fost o constituție românească și nici măcar o nouă constituție impusă din exterior. A fost o modificare făcută din inițiativă românească și validată de actorii diplomatici externi a unui act juridic fundamental, Convenția de la Paris, care a rămas în vigoare. Sub aspectul naturii regimului politic lansat, Statutul desvoltător a inaugurat oficial regimul cezaric al lui Cuza. Plebiscitarea Statutului a consolidat legătura intimă dintre democrație și autoritate care a condus la încredințarea suveranității în mâinile „Alesului țării”. Contextul extern, e important de spus și de reținut, l-a împiedicat pe Cuza să lanseze o reformă constituțională dură, sub forma unei dictaturi-magistratură de tip roman, menită să confiște la modul absolut puterea în mâinile domnului. În aceste condiții, Statutul reflectă o formă relativ temperată de dictatură, una asemănătoare cu regimul politic inaugurat de Napoleon al III-lea la 1852. În același timp, Statutul desvoltător nu a marcat o schimbare de natură a regimului politic, ci una de grad. Astfel, nu s-a trecut de la un regim parlamentar la unul autoritar, ci s-a accentuat caracterul autoritar al Convenției de la Paris. El a fost expresia juridică a unui comportament politic domnesc ce s-a manifestat ca autoritar încă din primul an de domnie, ca răspuns la opoziția celor care-i contestau agenda proprie de reforme. Cu toate acestea, regimul cezaric al lui Cuza nu s-a bazat, în mod efectiv, doar pe prevederile Statutului desvoltător. În ciuda senzației multora că Statutul a introdus un cadru constituțional care i-a permis lui Cuza să acționeze fără piedici, noul cadru instituțional nu făcea altceva decât să prezerve dezechilibrul constituțional lansat de Convenție. Interesant e faptul că, în final, Adunării elective, cu tot controlul și ponderea manifestate de Consiliul de stat și Senat, îi revenea același rol incomod de contra-putere. Teoretic, în perioada convocării și funcționării Adunării, aceasta putea să blocheze în continuare proiectele de lege guvernamentale. Cheia succesului regimului cezaric inaugurat de lovitura de stat a stat în altceva. Pe de o parte, în dreptul domnitorului de a emite decrete-lege. Pe de altă parte, în capacitatea administrației domnești de a manipula alegerile pentru Adunare și asigura o majoritate proguvernamentală profitând de noile prevederi electorale, de capacitatea de a controla efectiv deputații, de a reprima, inclusiv prin forța armată, orice opoziție la adresa regimului.

Pentru unii dintre istoricii (dreptului) ce se apleacă asupra domniei lui Al. I. Cuza este delicat să facă o evaluare de ansamblu luând în considerare aceste evoluții în plan constituțional-politic. Este cumva incomod să așezi la baza unora din cei mai importanți pași spre modernizarea societății și statului român un act politic autoritar. Oricâte justificări i s-ar găsi, o lovitură de stat care instaurează o autocrație înseamnă răsturnarea regulilor jocului politic în beneficiul politic al unei singure persoane. Istoricul Lucian Boia recomandă privitul de la distanță, caz în care defectele lui Cuza se estompează și rămân înfăptuirile^[66]. Și, într-adevăr, nu au fost puține. Cu toate acestea, cadrul constituțional, aspirațiile constituțional-politice și conflictele de viziuni politice între principalii actori politici ai epocii nu pot fi și nu trebuie ignorate. Anii 1850–1860 au cunoscut o clarificare și coagulare fără precedent a unor principii, valori și strategii constituțional-politice la nivelul elitelor politice românești menite să modernizeze România, în general, și regimul politic românesc, în special. Dincolo de nuanțele politice liberale sau conservatoare și de limitele lor ideologice, toate acestea vizau limitarea puterii domnești, reducerea rolului domnului în guvernare și recunoașterea rolului esențial pe care trebuia să-l joace Parlamentul în cadrul unui guvernământ reprezentativ funcțional. Soluția autocratic-autoritaristă și cea democratic-liberală se aflau într-un moment decisiv al competiției lor. Regimul cezaric al lui Cuza, venind în prelungirea unor alte regimuri autocratice, s-a autolegitimat pe moment prin succesul său în realizarea reformelor. El trebuie înțeles însă în specificitatea și semnificațiile sale constituțional-politice negative sau pozitive, dincolo de explicațiile care încearcă să-i justifice existența doar în contextul realizării agendei naționale.

Lipsa de experiență parlamentară a elitelor politice liberal-radicale și conservatoare, promovarea unei agende de reforme diferite de a lui Cuza, atitudinea profund antiguvernamentală a luărilor de cuvânt din Adunare și a răspunsurilor la mesajul tronului, numeroasele voturi de blam, interpelările numeroase la adresa miniștrilor, blocarea procesului legislativ și a bugetului de stat, criticile dure la adresa domnitorului și a politicilor acestuia, refuzul dialogului și compromisului politic, toate acestea au fost invocate de Cuza ca justificare a deciziei sale de a da lovitura de stat și a acorda Statutul desvoltător al Convenției de la Paris. Cu toate acestea, în condițiile constituțional-politice date, domnitorul nu a avut dreptate. Deși un text constituțional autoritar, Convenția de la Paris obliga principalii actori constituțional-politici, domnul și Adunarea, la dialog și compromis politic. În caz contrar, blocajul constituțional era inevitabil. Componența Adunării și competența ei de contra-putere conduceau în această direcție. În lipsa compromisului politic, fiecare din cele două organe erau împinse spre asumarea dură a rolului constituțional. În ceea ce-l privește, Cuza ar fi putut să accepte regimul parlamentar propus insistent de opozanții săi și să încerce unificarea agendelor de reformă. De partea sa, Adunarea ar fi putut să accepte, în limite rezonabile, agenda guvernamentală a domnului. Nici unul, nici alta nu au dorit însă să cedeze. Cuza nu a acceptat să joace un rol secundar, în condițiile în care Convenția îi acorda puteri sporite și un rol activ în guvernare, iar persoana sa se bucura de o popularitate certă în rândul maselor. Adunarea nu a acceptat să fie un simplu element formal al procesului legislativ controlat de Guvern, în condițiile în care promova o interpretare parlamentaristă a Constituției. Ca urmare, blocajul constituțional s-a datorat ambelor părți, nu doar Adunării, așa cum, cel mai adesea, s-a susținut.

Indiferent de faptul că a fost sau nu un temperament autoritar, că a avut sau nu ambiții dictatoriale, că a fost sau nu influențat de anturaj, regimul autoritar al lui Cuza s-a născut ca urmare a unei decizii domnești de a personaliza puterea politică. Cezarismul a fost soluția politic-constituțională câștigătoare pe moment ce a deblocat mecanismele politice și a răspuns problemelor socioeconomice și național-statale specifice societății românești, impusă de un domn care a avut la îndemână instrumentele constituționale și diplomatice necesare. Cadrul constituțional autoritar al Convenției de la Paris și puternicul sprijin extern al Franței lui Napoleon al III-lea au favorizat considerabil succesul domnitorului. Ca și în cazul francez, cezarismul a avut succes la masele largi și la o parte a elitelor politice și intelectuale deoarece a înlocuit reclamata debandadă creată de facțiunile politice și dezordinea începutului parlamentarismului modern cu ordinea controlului politic autoritar, a avut capacitatea de a face trecerea de la dezbaterile aride pe probleme constituționale la acte stringente și curente de administrație, a răspuns unor așteptări de reformă, cu prioritate în plan social-economic. El a fost cu siguranță un moment de succes al agendei naționale și un eșec al agendei de modernizare constituțional-politică pe bazele constituționalismului liberal^[67]. În bună măsură, acest eșec nu a fost datorat doar autoritarismului domnesc, ci și nepregătirii societății și clasei politice românești pentru a asuma deplin un asemenea proiect politic. Lupta politică dintre domn și parlament a scos în evidență tulburările și problemele sociale, economice și politice ale României vremii, conflictul acid și, totodată, granița uneori foarte subțire dintre liberalism și conservatorism, imaturitatea politică a clasei politice și deficiența ideologică a grupărilor politice, dificultatea de a aplica riguros principii, instituții și practici constituțional-politice din modelele vest-europene apreciate, urgența reformelor, lipsa de timp și răbdare a unora pentru a aștepta schimbarea mentalităților, locul central al domniei în tradiția constituțională românească cuplată cu o tradiție autoritaristă care cu greu putea fi ținută în frâu.

Comportamentul conflictual al elitelor politice radical-liberale și conservatoare, lipsa interesului pentru consens, obsesia pentru putere a unor lideri politici, lipsa de experiență parlamentară, dezordinea și blocajele politice create, toate acestea nu justifică însă o evaluare a activității constituțional-politice a opoziției guvernamentale doar din perspectiva oportunismului politic. Liberal-democrația cu nuanțe conservatoare și regimul parlamentar afirmate de alianța liberal-conservatoare nu trebuie abordate ca simple instrumente de cucerire a puterii și promovare a intereselor economice egoiste de grup privilegiat. Conflictul dintre domn și opoziție a fost și unul de idei, de viziune politică, de asumare a unor deziderate. „Monstruoasa coaliție” a fost un răspuns politic dat unor circumstanțe politice specifice, dar și, pe de altă parte, prilejul pentru liberali și conservatori deopotrivă de a reafirma principii și valori constituționale aparținând constituționalismului liberal pe care le promovaseră în anii anteriori. La începutul anului 1863 era lansat programul coaliției care solicita „regimul reprezentativ constituțional în tot adevărul și toată sinceritatea sa; ponderea [ponderarea] puterilor statului; regimul parlamentar în înalta sa independență; puterea executivă limitată și circumscrisă în atribuțiile sale constituționale, de unde să rezulte singura garanție reală pentru libertatea tuturor”, redactarea unei constituții „bine definite”. Acestora li se adăuga un pachet semnificativ de reforme socioeconomice ce acoperea, în bună măsură, agenda guvernamentală a lui Cuza. Așa cum corect remarcă V. Stan, nu este clar în ce măsură conservatorii se raliaseră sincer unora din reformele propuse, dar toate acestea „infirmă afirmațiile potrivit cărora «monstruoasa coaliție» ar fi avut drept obiectiv blocarea reformelor, împiedicarea progresului social-economic al tânărului stat național unitar român”^[68]. Din punctul nostru de vedere, opoziția față de agenda autoritaristă a lui Cuza a avut la bază și un atașament real față de principiile, valorile și instituțiile constituționalismului liberal. Afirmarea în Adunare a acestora, chiar și în plin regim cezaric^[69], este o dovadă în plus a asumării lor sincere și o mărturie a rolului avut de ele în căderea regimului Cuza. Se poate spune, prin urmare, că reformele au fost dorite, cu unele nuanțe și diferențe de anvergură, deopotrivă de domn și monstruoasa coaliție, dar au fost făcute, în final, de acel actor politic (domnul) care a reușit să exercite puterea politică necesară și să controleze agenda guvernamentală într-un context intern și, mai ales, extern dat. Dintre cele două regimuri politice concurente la momentul respectiv, cezarismul și regimul parlamentar, s-a impus cel mai bine poziționat vis-à-vis de modul în care Marile Puteri însele făceau politică internă și care a reușit să obțină suportul major al unora dintre acestea. Așa s-a ajuns ca bazele modernizării României să fie așezate de către un regim dictatorial, în înțelesul secolului al XIX-lea.

Întreaga domnie a lui Cuza, cu perioada de trecere spre regimul cezaric și regimul cezaric propriu-zis, a fost un intermezzo între monarhia absolutistă regulamentară și monarhia parlamentară instaurată la 1866. Important de reținut însă este faptul că abdicarea lui Cuza și eliminarea regimului său autoritar nu au instaurat definitiv regimul parlamentar în România. Regimul cezaric al lui Cuza reflectă existența unei alternative constituțional-politice de modernizare pe toate planurile, cea autoritară, care a rămas un competitor al liberal-democrației^[70] în România. Tocmai pentru că a fost destul de eficient în planul reformelor, regimul cuzist a deveni un potențial model în viitor. Carol I s-a lovit, imediat după abdicarea lui Cuza și întronarea sa ca domn al românilor, de același climat politic de care se lovise și Cuza: instabilitatea majorităților parlamentare, inconsistența ideologică a grupărilor politice, abuzarea de votul de blam și instabilitatea guvernamentală, apetitul pentru putere al liderilor politici, discuțiile interminabile din parlament și interesul redus pentru reforme. Carol I a căutat soluții constituțional-politice pe care le-a expus într-un memoriu redactat la sfârșitul lui 1870 și 1871^[71]. Nu este clar dacă a făcut-o în cunoștință de cauză, dar propunerile de reformă constituțională semănau izbitor cu cele propuse de Cuza în 1863: introducerea unui regim autoritar, limitarea rolului Parlamentului și acordarea doar a unui rol consultativ camerelor, introducerea unui regim de 5–10 ani tranzitoriu menit să impună ordinea și să facă reforme, reînființarea Consiliului de stat care să redacteze proiectele de lege la inițiativa exclusivă a domnului. Nu era vorba despre un regim cezaric, în condițiile în care Carol I nu era interesat de o agendă democratică și nici nu se profila cultul șefului de stat providențial, dar se prelua, cu siguranță, ideea legăturii intime dintre autoritarism, ordine și reformă. Nu e clar dacă, în perioada interbelică, Carol al II-lea a fost influențat de aceste idei în pregătirea loviturii sale de stat prin asumarea unui discurs populist și anti-parlamentarist, dar, cu certitudine, regimul cezaric al lui Cuza a devenit obiect de analiză academică și oferit expres ca un model de evoluție constituțional-politică organică la români. Paul Negulescu, unul dintre cei mai titrați specialiști români în drept public ai epocii, propunea cu fermitate, încă de la sfârșitul anilor 1920, o monarhie administrativă care să introducă ordine în haosul cauzat de parlamentarismul românesc eșuat și să producă reformele modernizatoare mult așteptate^[72]. Această evoluție ridică o întrebare generică al cărei răspuns este delicat, dacă nu imposibil de oferit: în condițiile în care clasa politică românească s-a dovedit incapabilă să asume deplin și să aplice corect și eficient mecanismele regimului parlamentar, nu a fost mai benefic pentru modernizarea României un regim autoritar? Al. I. Cuza, Carol I și Carol al II-lea nu au avut oare dreptate în momentul în care au dezvoltat agende autoritariste împotriva clasei politice românești incapabile să aplice corect și coerent valorile, principiile și instituțiile constituționalismului liberal-democratic? În perspectivă istorică, este frustrant a face judecăți de valoare și a tranșa în termeni de bine și rău balansul între un regim parlamentar nefuncțional și un regim autoritar modernizator. Soluția ideală pentru succesul modernizării constituțional-politice ar fi fost, indubitabil, ca modernizarea României să se fi făcut în contextul unui regim liberal-democratic, așa cum și-a dorit generația politică a anilor 1850–1860. În lipsa acestuia, istoricului nu-i rămâne decât speranța că regimul autocratic nu se va transforma și în viitor în unicul furnizor de modernitate în România.