Admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel (NCPC, NCC)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 1325/2019

NCPC: art. 22 alin. (2) teza a II-a, art. 248 alin. (1), art. 249, art. 255 alin. (1), art. 309 alin. (2), art. 431 alin. (1), art. 479 alin. (1), art. 488 pct. 5; NCC: art. 1191

Înalta Curte notează că aspectele legate de ordinea încheierii celor două convenții erau unele esențial a fi lămurite pentru justa soluționare a cauzei pendinte, pentru că, învestită fiind cu judecarea în principal a unei cereri de constatare a simulației, instanța trebuia să verifice nu numai dacă între părțile aflate în litigiu s-au încheiat două convenții, ci și dacă pretinsa convenție secretă s-a realizat anterior, sau cel mai târziu simultan cu actul juridic public (caracterizat de reclamanți ca fiind fictiv) – această cronologie fiind esențială pentru existența situației juridice complexe a simulației. De altfel, instanța de apel a și cerut lămuriri părților – în ședința publică din data de 06.09.2017 – cu privire la momentul când a fost încheiată convenția constatată prin actul sub semnătură privată intitulat „declarație”, însă în motivarea hotărârii nu se regăsește vreun considerent care să reflecte modul în care au fost valorificate precizările, divergente, pe care părțile le-au făcut în respectivul context procedural.

În ce privește coordonatele în care s-a realizat judecata în apel, se reține caracterul fondat și al criticii prin care recurentul susține că această judecată a fost făcută cu neobservarea exigențelor impuse de principiul disponibilității și de principiul contradictorialității, precum și a celor ce rezultă din dispoziția înscrisă în art. 479 alin. (1) din C. proc. civ. – normă care stabilește că „Instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu” – fiind incident motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ.

Din această perspectivă, se constată că prin decizia recurată s-a dat convenției care a fost invocată de reclamanții apelanți ca reprezentând actul secret ce exprimă voința reală a părților, o calificare juridică diferită față de cea susținută de reclamanții apelanți prin cererea de chemare în judecată și prin cererea de apel, dar și față de coordonatele juridice în care prima instanță a cercetat existența și natura juridică a aceluiași act pretins secret. În concret, reclamanții-apelanți au susținut că au încheiat cu pârâtul (în mod real, dar secret) un contract de comision, iar prima instanță a analizat situația părților în raport de un astfel de tip de act juridic. Instanța de apel a recalificat respectivul act ca fiind un mandat cu titlu oneros, fără însă a pune în discuția părților această din urmă calificare, și fără a se fi invocat prin motivele de apel necesitatea de a se realiza recalificarea respectivului act.

Or, în absența unei critici explicite a apelanților referitoare la calificarea pe care prima instanță a avut-o în vedere în evaluarea relativă la existența unui act (secret) cu trăsăturile celui descris prin cererea de chemare în judecată, precum și în lipsa unui demers de a se fi pus în discuție din oficiu problema lămuririi în apel a corectitudinii calificări date de instanța fondului respectivului act secret – demers ce trebuia să respecte atât rigorile stabilite prin art. 479 alin. (1) teza finală, cât și cele ale art. 22 alin. (2) teza a II-a din C. proc. civ. care sunt în sensul următor „… cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc” -, recurentul nu a putut avea cunoștință de coordonatele în care s-a realizat judecata în apel, astfel încât nu avut beneficiul contradictorialității spre a-și putea exprima punctul de vedere relativ la noua calificare dată de instanța de apel convenției constatate prin înscrisul sub semnătură privată, și a putea formula apărări efective și concrete relative la întrunirea în conținutul actul juridic (recalificat) a condițiilor specifice convenției de mandat.

Dintr-o altă perspectivă, se constată că recurentul pârât a formulat și apărări legate de existența autorității de lucru judecat, indicând trei hotărâri despre care a pretins că au fost pronunțate cu privire la chestiuni care fac obiect și al prezentului litigiu, respectiv: Sentința civilă nr. 526/2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă într-un proces civil ce a avut ca obiect cererea reclamanților de constatare a nulității Contractului de împrumut autentificat sub nr. x/2011, decizia civilă pronunțată în aceeași cauză în etapa apelului, și încheierea pronunțată de instanța penală în Dosarul nr. x/2016. Invocând autoritatea de lucru judecat, pârâtul-recurent a susținut, pe de o parte, faptul că instanțele civile – prin Sentința nr. 526/2015 și prin decizia pronunțată în apel – au analizat pe fond valabilitatea contractului de împrumut și, pentru acest motiv, nu este posibil a se realiza o nouă evaluare în prezentul litigiu a aceluiași act, prin prisma acelorași motive de nulitate, iar, pe de altă parte, că instanța penală a confirmat ordonanța procurorului prin care s-a stabilit lipsa caracterului ilicit al faptei recurentului de a încheia cu reclamanții intimați contractul de împrumut și înscrisul intitulat „declarație”.

În condițiile în care a realizat o analiză pe fond a cererii reclamanților – analiză care a presupus atât verificarea condițiilor de valabilitate a contractului de împrumut (mai concret existența unei cauze licite a acestuia), cât și caracterul licit sau nu al înțelegerilor/convențiilor dintre părți reprezentate de același contract de împrumut și de actul olograf intitulat „declarație” – incidentul autorității de lucru judecat invocat de pârâtul intimat în coordonatele menționate se impunea a fi analizat de instanța de apel cu precădere, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., pentru că existența unei autorități de lucru judecat constituie un impediment legal imperativ în a se realiza o a nouă judecată a acelorași chestiuni, conform cu prevederile art. 431 alin. (1) din C. proc. civ. care prevede că:

„Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleași cauze și pentru același obiect”.

Stabilirea cu precădere a existenței sau inexistenței unor statuări intrate sub autoritatea lucrului judecat nu constituia o facultate pentru instanță, astfel că nu era necesar să fi fost invocată printr-un apel promovat de pârât – cum fără temei susțin intimații -, ci constituia o obligație pentru instanță de a verifica existența și consecințele unor asemenea statuări. Aceasta deoarece conceptul de autoritate de lucru judecat se analizează în mod necesar în corelație cu principiul stabilității raporturilor juridice, ținând seama de împrejurarea că autoritatea de lucru judecat corespunde necesității de securitate juridică și ordine socială.

Viciile procedurale constatate în precedent în privința judecății ce s-a realizat în etapa apelului reliefează, în sensul prevederilor art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., încălcarea atât a unor norme procedurale imperative care sunt destinate garantării unor drepturi procedurale fundamentale de care trebuie să beneficieze oricare dintre părțile aflate în litigiu (dreptul la un proces echitabil, dreptul la judecarea cauzei în condiții de contradictorialitate, dreptul la apărare), precum și a principiului respectării autorității de lucru judecat și a celui al respectării stabilității raporturilor juridice.

Se cuvine a fi subliniat că principiul autorității lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având același obiect, aceeași cauză și fiind purtat între aceleași părți, ci și contrazicerea între două hotărâri judecătorești, adică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească definitiva printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară, dată în alt proces.

Concluzionând, Curtea reține că, față de trăsăturile și consecințele menționate ale autorității de lucru judecat, instanța de apel nu putea proceda la o analiză pe fond a cauzei, în urma căreia să constate nevalabilitatea actelor juridice intervenite între părți, fără a fi stabilit în prealabil dacă există sau nu o autoritate de lucru judecat generată de hotărârile judecătorești la care recurentul pârât a făcut trimitere.

De asemenea, constituie vicii de legalitate a deciziei recurate omisiunile (constatate în precedent) de a expune considerentele pentru care a reținut existența concomitentă a două convenții intervenite între reclamanți, pe de o parte, și pârât, pe de altă parte, precum și considerentele referitoare la temeiurile (re) calificării actului pretins secret ca fiind un contract de mandat.

Astfel, se constată că instanța de apel nu a lămurit complet situația de fapt care a fost dedusă judecății prin susținerile reclamanților-apelanți și prin apărările opuse de pârâtul-intimat, impunându-se rejudecarea apelului pentru ca această situație să fie lămurită sub toate aspectele, în baza evaluării tuturor cererilor și apărărilor părților prin prisma ansamblului probelor pertinente și concludente care s-au administrat, sau pe care părțile le vor propune și administra cu respectarea exigențelor art. 255 alin. (1) coroborat cu art. 249 din C. proc. civ. În demersul de evaluare a probelor, instanța de apel trebuie sa aprecieze și cu privire la temeinicia apărărilor pârâtului recurent privind incidența prevederilor art. 309 alin. (2) din C. proc. civ. și a art. 1191 C. civ.- referitoare la imposibilitatea dovedirii cu martori a unui act juridic al cărui obiect are o valoare mai mare de 250 RON.

Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Curtea urmează a dispune, în conformitate cu prevederile art. 497 din C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

În rejudecare, urmează a se analiza dacă se opune sau nu analizării susținerilor reclamanților o autoritate de lucru judecat față de conținutul celor trei hotărâri judecătorești la care pârâtul recurent s-a raportat invocând acest incident procedural. De asemenea, în măsura în care se va considera necesară tranșarea în apel a unor chestiuni care nu au un corespondent explicit în criticile din cuprinsul motivelor de apel formulate de reclamanții apelanți, respectivele chestiuni urmează să fie puse în discuția contradictorie a părților.

Sursa informației: www.scj.ro.