Admisibilitatea unei acțiuni în contencios administrativ. Limitele competenței atribuite prin lege. Recurs (NCPC)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (Complet de 5 judecători) nr. 15/2017

NCPC:  art. 7, art. 41, art. 42, art. 47 alin. (2), art. 53 alin. (1) teza I, art. 237 alin. (2) pct. 1, art. 248 alin. (1), art. 457 alin. (1), art. 483, art. 493 alin. (1) și (5); Legea nr. 304/2004: art. 24; Constituția României: art. 126 alin. (2), art. 129

La data de 11 octombrie 2016, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de 5 judecători recursul declarat de A. împotriva Deciziei nr. 260 din 5 februarie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/1/2015.

În temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) și ale art. 237 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte va examina cu prioritate admisibilitatea căii de atac deduse judecății în speță.

Analizând recursul în condițiile art. 493 alin. (1) și (5) C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este inadmisibil, pentru considerentele ce se succed.

Potrivit art. 129 din Constituția României, „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”.

Conform art. 457 alin. (1) C. proc. civ., „hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei”.

În raport cu principiile statuate prin textele menționate, admisibilitatea unei căi de atac și, pe cale de consecință, provocarea unui control judiciar al hotărârii atacate, este condiționată de exercitarea acesteia în condițiile legii.

În speță, însă, se constată că aceste condiții nu sunt îndeplinite.

Astfel, Completul de 5 Judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva Încheierii nr. 260 din 5 februarie 2016, prin care secția de contencios administrativ s-a pronunțat asupra unei cereri de recuzare și a cererii formulate în dosar de B., A., C., D. și E.

Relativ la cererea de recuzare, instanța a considerat că aceasta nu respectă cerințele impuse de art. 47 alin. (2) C. proc. civ., petenții invocând alte motive decât cele prevăzute de art. 41 și art. 42 din codul menționat.

Pe fond, instanța a reținut, în esență, că soluția se impune, în raport cu faptul că cererea promovată de reclamanți nu se încadrează în ipotezele prevăzute de lege pentru admisibilitatea unei acțiuni în contencios administrativ, precum și cu împrejurarea că nu poate fi identificat un obiect al cererii care să intre în competența generală a instanțelor judecătorești.

Având în vedere dispozițiile art. 7 și pe cele ale art. 457 alin. (1) C. proc. civ. și ținând cont, pe de o parte, de dispozițiile art. 53 alin. (1) teza I C. proc. civ., potrivit cărora, încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părți, odată cu hotărârea prin care s-a soluționat cauza și, întrucât, în speță, hotărârea pronunțată este definitivă; iar, pe de altă parte, ținând cont de faptul că dispozițiile tezei a II-a a textului legal menționat nu sunt incidente, întrucât, dacă hotărârea finală rămâne definitivă la Înalta Curte de Casație și Justiție (cazul în speță), nu există o „instanță ierarhic superioară” care să soluționeze calea de atac;

În raport cu faptul că, potrivit dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Completele de 5 judecători ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în alte materii decât cea penală, nu au, în situația dată, nici competența nici atributul instanței ierarhic superioare, în sensul normei indicate, întrucât, atunci când legiuitorul a vrut să dea în competența Completului de 5 Judecători soluționarea unor litigii, a făcut-o în mod expres și limitativ, cazul de față nefiind astfel reglementat și;

Dat fiind faptul că pe fond, soluția dată este definitivă, nemaiputând fi supusă reformării, rezultă că recursul dedus judecății în cauză nu poate fi primit.

Recunoașterea unor căi de atac, în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului legalității, consacrat expres de dispozițiile art. 7 C. proc. civ., precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii și a autorităților și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Or, normele procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea cererilor în limitele competenței atribuite prin lege sunt de ordine publică, potrivit principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituția României, neobservarea acestora fiind sancționată cu nulitatea hotărârii judecătorești pronunțate cu nesocotirea lor.

Se constată, așadar, că recursul declarat nu este admisibil, ca urmare a neîndeplinirii condiției prevăzute de art. 483 C. proc. civ., cu referire la existența unei hotărâri susceptibile de reformare pe această cale, determinată ca tare de lege.

În consecință, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.

Sursa informației: www.scj.ro.