Acţiune în revendicare. Lucrări cu caracter voluptoriu. Recurs respins ca nefondat (NCPC, L. nr. 10/2001)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 2093/2018

L. nr. 10/2001: art. 49 alin. (3); NCC: art. 494, art. 997

Este important de subliniat, dintru început, că imobilul în litigiu, cunoscut sub denumirea de „Complexul x”, situat în județul Argeș (compus din teren în suprafață de 131,099 m.p., castel de vânătoare, vilă P+1, cabană, chioșc, cabină poartă și construcții noi: casă de serviciu P+1, popicărie, centrală termică, piscină, stație de control și cabină de pompe, astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză G.) a fost restituit în deplină proprietate și posesie reclamanților prin decizia nr. 855 din 18 noiembrie 2008, a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, soluția dată asupra acțiunii în revendicare, rămânând irevocabilă prin decizia nr. 5300 din 15 octombrie 2010, pronunțată în dosarul nr. x/2005 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

În februarie 2018, hotărârea vizând retrocedarea nemișcătorului a fost pusă în executare, reclamantele intrând în posesia imobilelor.

Ca atare, casările ulterioare și obiectul analizei de față, poartă asupra modului în care instanța de apel a soluționat cererea reconvențională, formulată de R.A. – APPS având ca obiect obligarea reclamantelor la plata contravalorii investițiilor efectuate de către Statul român, prin administratorii săi legali, constând în lucrări noi de construcție efectuate în perioada 1965-1989 și îmbunătățirile aduse vechii proprietăți.

Prin ultima decizie de casare – nr. 582 din 19 februarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă – s-a reținut că, în mod greșit a fost respins capătul din cererea reconvențională vizând obligarea reclamanților la plata îmbunătățirilor și investițiilor efectuate la construcțiile vechi, pe temeiul prevederilor art. 49 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, dispoziție neinvocată de către pârâtă, instanța de trimitere fiind îndrumată să se conformeze statuărilor deciziei nr. 6341 din 18 octombrie 2012, dată în recurs și să pună în discuția părților temeiul juridic pe care s-au fondat pretențiile pârâtei reclamante, în acord cu principiul contradictorialității și dreptului la apărare.

În rejudecare, la interpelarea instanței, reclamanta reconvențională și-a precizat temeiul juridic al cererii invocând atât prevederile art. 494 coroborat cu art. 997 din C. civ. dar și principiul îmbogățirii fără justă cauză a reclamantelor, în considerarea îmbunătățirilor importante aduse imobilului retrocedat.

Făcând o analiză judicioasă a temeiurilor indicate, instanța de trimitere a reținut corect că, în cauză, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 494 și 997 din C. civ. de la 1864 dar, devine incident raportului juridic dedus judecății, principiul îmbogățirii fără justă caută, dezvoltat atât în concluziile orale cât și scrise, ale pârâtei-reclamante.

S-a argumentat, pe larg, de către reclamanta-reconvențională, că principiul îmbogățirii fără justă caută instituie o obligație de restituire atunci când are loc mărirea patrimoniului unei persoane, în dauna alteia, chiar dacă vechiul C. civ. nu consacră acest principiu, ca izvor de obligații, de sine stătător.

Aceleași concluzii au fost susținute și oral în fața instanței și consemnate în încheierea de dezbateri din 9 februarie 2018, fiind lipsit de relevanță faptul că principiul îmbogățirii fără justă cauză nu a fost indicat în mod expres în precizarea inițială a cererii.

În acest context, nu se poate reține că instanța care, în acord cu precizările făcute de pârâta-reclamantă a dat o calificare juridică cererii, ar fi încălcat principiul disponibilității și nu ar fi pus în discuția părților, în condiții de contradictorialitate, această calificare.

Nu poate fi primită nici critica vizând nefundamentarea cererii reconvenționale pe un text expres de lege în condițiile în care, arată recurenții, instituția îmbogățirii fără justă cauză, este o creație a practicii judiciare și nu este consfințită expres în vreunul din textele C. civ. de la 1864, aplicabil cauzei, „teoria” neconstituind, prin ea însăși „un argument de înlăturare a unor dispoziții legale”.

Astfel, atât doctrina cât și practica judiciară au statuat că, din faptul juridic al măririi patrimoniului unei persoane, în dauna patrimoniului unei alte persoane, se naște o obligație de restituire, în detrimentul celui „îmbogățit, fără justă cauză” și în beneficiul celui căruia i s-a diminuat patrimoniul, acestuia fiindu-i recunoscută, unanim, posibilitatea intentării unei acțiuni în justiție cunoscută ca actio de in rem verso.

Condițiile juridice ale intentării unei astfel de acțiuni, se regăsesc în cauza de față, respectiv inexistența unui temei al măririi unui patrimoniu și al micșorării celuilalt și absența oricărui alt mijloc pentru recuperarea, de către cel care și-a micșorat patrimoniul, a pierderii suferite.

În speță, probele administrate în rejudecare, au demonstrat că mare parte a lucrărilor efectuate de R.A. – APPS asupra corpului vechi al imobilului, sunt necesare și utile, ultimile mărind considerabil valoarea construcțiilor edificate în anii 1930 (instalații gaze naturale, construcție canal termic și instalații termice, etc.)

Se mai reține și faptul că la data efectuării acestor lucrări, anterior anului 2004, nu exista o legislație care să impună restricționarea lucrărilor de amenajări la anumite categorii de imobile, iar nemișcătorul în cauză nu era clasificat ca monument istoric.

În consecință, nu este justificată susținerea recurenților că toate lucrările efectuate de R.A. – APPS erau menite să asigure schimbarea destinației imobilului și trebuiau privite de instanță, ca lucrări „voluptorii” ce nu puteau fi „imputate” reclamanților, valoarea acestor din urmă lucrări (de 144.234 RON) fiind dedusă din valoarea totală actualizată, a tuturor lucrărilor realizate în perioada 1994-2002, la construcțiile vechi (vila mare și H.) care compun „Complexul x”, din județul Argeș.

De altfel, așa cum se reține prin completarea la raportul de expertiză efectuat în etapa rejudecării apelului, chiar lucrările acceptate ca având caracter voluptoriu, sunt lucrări de construcții, finisaje și de instalații și dotări, ce au caracter definitiv și odată cu retrocedarea complexului, au fost transmise actualilor proprietari.

Așa fiind, față de cele ce preced, recursurile urmează a se respinge, ca nefondate.

Sursa informației: www.scj.ro.