Accident rutier. Cerere împotriva asigurătorului. Prejudiciul material și moral. Excepția necompetenței materiale (NCC, NCPC)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 1391/2017

NCC: art. 1373, 1382, art. 1349, art. 1357; NCPC: art. 9 alin. (2), art. 100, art. 103, art. 425, art. 488 alin. (3) pct. 6 și 8, art. 496 alin. (1); Legea 85/2014: art. 262 alin. (4)

Prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C. în contradictoriu cu pârâții Asigurare Reasigurare D. SA, MAI – IGPR – pentru IPJ Bacău, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău pentru Parchetul de pe lângă Judecătoria Onești, E., înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. de Dosar x/3/2014, s-a solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 350.000 euro, despăgubiri morale, 100.000 euro, daune materiale, 200.000 euro, despăgubiri morale, pentru soț, 200.000 euro despăgubiri morale pentru fiică, stabilirea unei prestații lunare către A. în cuantum de 1.000 euro/lună, dobândă legală.

Prin Sentința civilă nr 3595 din 23 iunie 2015 pronunțată de Tribunalul București s-a admis excepția necompetenței materiale și s-a declinat competența în favoarea Tribunalului Bacău.

Prin încheierea de ședință din data de 18 februarie 2016 pronunțată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. y/3/2014 s-a disjuns cererea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâții MAI – IGPR – pentru IPJ Bacău, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău pentru Parchetul de pe lângă Judecătoria Onești fiind format Dosarul nr. z/110/2016, și s-a dispus suspendarea judecării cauzei în contradictoriu cu pârâții Asigurare Reasigurare D. SA, E., F. SRL, în baza art. 262 alin. (4) din Legea 85/2014.

Prin cererea formulată la data de 15 martie 2016 reclamanții și-au modificat cuantumul daunelor solicitate.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că la data de 13 iunie 2003 doamna A. se deplasa în interes de serviciu împreună cu pârâtul G., iar în timp ce acesta conducea autoturismul Dacia cu nr. BCxxxx s-a angajat în efectuarea unei manevre de depășire, provocând un accident de circulație, leziunile traumatice provocate determinând infirmitatea permanentă cu tulburări, fiind încadrată în gradul 1 de invalidare. S-a indicat că de 13 ani se confruntă cu o situație disperată, fără ca cei vinovați să plătească pentru prejudiciul cauzat, culpa pârâților fiind evidentă în cercetarea penală și în soluționarea dosarului de urmărire penală, plângerile formulate împotriva Ordonanțelor de neîncepere/clasare a urmăririi penale fiind desființate de instanțele judecătorești, fără a fi identificată o persoană responsabilă cu tergiversarea.

Prin Sentința civilă nr. 124 din 7 aprilie 2016 pronunțată de Tribunalul Bacău s-au dispus următoarele; respingerea excepției lipsei calității procesual pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău, respingerea excepției lipsei calității procesual pasive a pârâtului MAI – IGRP, IPJ Bacău, respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune, respingerea cererii de chemare în judecată, ea neîntemeiată.

Pentru pronunțarea acestei hotărâri, prima instanță a avut în vedere următoarele:

Cu privire la excepția lipsei calității procesual pasive apăraților s-a reținut că demersul juridic al reclamanților vizează acțiunea ilicită a organelor de urmărire penală, partea argumentând producerea prejudiciului moral și material prin prisma modului de soluționare a dosarului penal, apărările urmând a fi analizate pe fondul cauzei.

Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune, s-a reținut că termenul de prescripție de 3 ani de zile începe să curgă la data pronunțării Sentinței civile nr. 118 din 6 martie 2013 a Judecătoriei Onești, prin care s-a constatat nelegalitatea rezoluției de neîncepere a urmăririi penale și nu la data producerii accidentului.

Cu privire la fondul cererii, s-a reținut că pentru angajarea răspunderii delictuale se cer a fi întrunite mai multe condiții și anume:existența unei fapte ilicite; existența unui prejudiciu; existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; existența vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul, elemente pe care persoana vătămată trebuie să le dovedească.

Raportat la modul de argumentare al prejudiciului suferit de părți, respectiv suferințele fizice și psihice, restrângerea posibilităților de viață socială normală, atingerile aduse armoniei fizice, cheltuieli cu spitalizarea, intervenții chirurgicale survenite, medicamente, diferența de venituri, traumele psihice, lipsa confortului, prima instanță a apreciat faptul că nu se verifică cerința legăturii de cauzalitate între fapta ilicită invocată de reclamanți și modul de atingere a drepturilor și intereselor acestora, efectele negative individualizate în cererea de chemare în judecată fiind consecința accidentului rutier.

Condiția raportului de cauzalitate pentru antrenarea răspunderii civile rezultă din însăși definiția faptei ilicite, caracterul ilicit fiind analizat atât din perspectiva încălcării unei norme de drept obiectiv cât și din perspectiva cauzării unui prejudiciu dreptului subiectiv al unei persoane, dreptul la reparație fiind recunoscut numai pentru consecințele negative ale faptei ilicite.

Prima instanță a reținut faptul că producerea efectelor negative în patrimoniul reclamanților astfel cum au fost descrise în cererea de chemare în judecată a fost cauzată de accidentul rutier produs la data de 13 iunie 2003, modul de soluționare a dosarului de urmărire penală nedeterminând vătămarea, corporală a victimei și nici suferința membrilor de familie, pretențiile materiale și morale având ca izvor durerile încercate în urma accidentului, prejudiciul estetic și de agrement fiind consecința evenimentului rutier și nu a cercetării acestui eveniment.

S-a reținut faptul că demersul juridic al reclamanților nu a avut ca temei răspunderea Statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, temeiul invocat în cererea de chemare în judecată fiind în mod clar răspunderea civilă delictuala, instituție care nu este aplicabilă în ipoteza descrisă de reclamanți, respectiv a erorile săvârșite în cadrul dosarului de urmărire penală.

Având în vedere limitele prejudiciului stabilite în cererea de chemare în judecată, prima instanță a apreciat că nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, neexistând o legătură între conduita reprezentanților instituțiilor judiciare și efectele negative individualizate de părți, cererea fiind astfel neîntemeiată.

Prin Decizia civilă nr. 1200 din data de 9 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, a fost respins apelul declarat de reclamanți, ca nefondat,

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată, în drept, pe dispozițiile art. 1373, 1382 și 1357 C. civ. Din cuprinsul argumentației acestei cereri, rezultă că apelanții-reclamanți au înțeles să invoce răspunderea civilă delictuală și răspunderea comitenților pentru prepuși. Inițial, acțiunea a fost pornită atât împotriva intimaților-pârâți din cauza pendinte, cât și împotriva persoanei vătămate de producerea accidentului rutier și a societății de asigurare. Prin încheierea din 18 februarie 2016 pronunțată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. y/3/2014 s-a disjuns cererea împotriva intimaților-pârâți, iar cererea formulată împotriva asigurătorului și persoanei fizice E. a fost suspendată, pe dispozițiile art. 262 alin. (4) Legea nr. 85/2014.

În contextul cadrului procesual astfel stabilit, conform principiului disponibilității ce guvernează procesul civil, prevăzut de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., s-a reținut că prima instanță s-a pronunțat, în mod corect, în limitele învestirii sale, prin verificarea îndeplinirii condițiilor art. 1349, art. 1357 C. civ., raportat la cele susținute de către reclamanți.

S-a mai reținut că prejudiciul suferit de apelanți, astfel cum a fost invocat și precizat de către aceștia, se raportează, în mod evident, la accidentul produs în anul 2003. Prejudiciul material și moral suferit de apelanți nu poate fi, în niciun mod, raportat la modul de desfășurare a cercetării penale și la modul de soluționare a dosarului penal determinat de accidentul rutier.

Verificând, astfel, aplicabilitatea, în cauză, a prevederilor legal invocate de reclamanți, respectiv art. 1373, 1382, 1357 C. civ., instanța de apel a constatat că, cele precizate ca fiind fapta cauzatoare a prejudiciului nu au o legătură de cauzalitate directă în producerea prejudiciului material și moral invocat a fi fost suferit, acestea putând fi invocate și urmând a fi analizate la soluționarea cererii formulată împotriva asigurătorului și persoanei ce a cauzat accidentul, cerere disjunsă, astfel cum s-a menționat anterior.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții, indicând cazurile de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (3) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și formulând, în esență, următoarele critici:

Curtea de apel nu a arătat care sunt motivele în fapt și în drept care au format convingerea instanței în pronunțarea soluției adoptate, ci a făcut aprecieri cu caracter general, fără a evalua drepturile patrimoniale lezate. Invocă jurisprudența CEDO referitoare la motivarea hotărârilor judecătorești și arată că probele administrate în faza de urmărire penală au aceeași valoare cu cele din fața judecătorului, respectiv cele strânse în fața procurorilor, și se analizează coroborat cu cele realizate în faza cercetării judecătorești, iar scopul lor prev. în art. 100 și art. 103 C. proc. pen., constând în aflarea adevărului, este identic, pentru ambele faze ale procesului penal. Prin urmare, probele administrate în faza de urmărire penală nu servesc exclusiv pentru trimiterea în judecată a inculpatului, iar faptul că instanța este obligată să verifice legalitatea lor și să stabilească utilitatea și concludența acestora în cadrul cercetării judecătorești, pot duce automat la concluzia eliminării celor din faza de urmărire penală, și administrarea altora, numai că nu s-a dorit acest lucru. Coroborând toate probele administrate în ambele faze ale procesului, instanța de apel era datoare să examineze cauza acordând întâietate principiului preeminenței dreptului și a respectării tuturor prevederilor legale.

O a doua critică adusă hotărârii recurate este aceea că aceasta este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, întrucât prin aceasta au fost încălcate atât principiile care guvernează răspunderea civilă delictuală, cât și principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat. În susținerea acestui motiv de recurs reclamanții aduc critici de ordin general referitoare la condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale și arată că daunele morale și materiale se stabilesc prin apreciere, în raport de consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care aceste valori au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care a fost afectată situația familială, profesională și socială.

Înalta Curte constată nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat de către reclamanți pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat.

Astfel, așa cum s-a reținut în doctrină și în jurisprudență, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar.

Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă, în considerentele sale, motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și susțin decizia adoptată, varianta lipsei motivării hotărârii putând fi acceptată doar atunci când, în lipsa oricăror considerente, nu se poate ști dacă soluția dată în apel este efectul sau nu al rezultatului cercetării fondului, ceea ce nu este cazul în speță.

Din perspectiva motivului de nelegalitate invocat, se observă că instanța de apel, în temeiul efectului devolutiv al apelului, a verificat legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe în limitele motivelor de apel formulate, răspunzând criticilor și argumentând soluția adoptată.

Este de reținut că simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, neînsușirea de către instanță a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat.

În considerentele deciziei recurate instanța de apel a menționat că, în raport de temeiul juridic pe care reclamanții și-au întemeiat cererea de chemare în judecată, respectiv art. 1373, 1382, 1357 C. civ., prejudiciul material și moral suferit de aceștia nu poate fi raportat la modul de desfășurare a cercetării penale și la modul de soluționare a dosarului penal determinat de accidentul rutier, aceste prevederi putând fi invocate și urmând a fi analizate la soluționarea cererii formulată împotriva asigurătorului și persoanei ce a cauzat accidentul, cerere disjunsă.

Prin urmare, se constată că instanța de apel a argumentat soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art. 425 C. proc. civ., indicând motivele pentru care, în raport de prevederile legale invocate de reclamanți, nu poate analiza antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâților, decizia atacată conținând elementele care fac posibil controlul hotărârii în calea de atac, motivarea fiind clară și concisă.

În ceea ce privește critica în sensul că instanța de apel nu a analizat probele administrate în cadrul dosarului penal, Înalta Curte constată că recurenții nu au arătat, în concret, care sunt acele probe care nu au fost analizate. Or, spre a fi posibilă realizarea controlului judiciar, nu este suficientă o afirmație generică, fiind necesare critici punctuale care să indice care sunt acele probe ce nu au fost analizate de către instanță, iar, pe de altă parte, câtă vreme demersul reclamanților a avut ca temei răspunderea civilă delictuală, și nu o răspundere a statului pentru prejudicii cauzate prin erori judiciare, fiind îndreptat și împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului și a societății de asigurare, analiza probatoriilor aferente suferințelor fizice și psihice, precum și întrunirea cumulativă a cerințelor prevăzute pentru antrenarea răspunderii civile delictuale vor fi analizate în cadrul dosarului disjuns

În ceea ce privește al doilea motiv de nelegalitate, respectiv faptul că hotărârea atacată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, întrucât prin aceasta au fost încălcate atât principiile care guvernează răspunderea civilă delictuală, cât și principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat, Înalta Curte constată, a priori, că recurenții au formulat critici pur formale, fără a argumenta, în concret, ce anume se reproșează instanței de apel, iar, pe de altă parte, câtă vreme în speța de față, prejudicial suferit de părți este o consecința directă a unui accident rutier, iar nu a modului de soluționare a dosarului penal, nici eventualele critici punctuale aduse deciziei atacate subsumate cerințelor ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală a pârâților – instituții componente ale autorității judecătorești, nu pot fi primite.

În consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

Sursa informației: www.scj.ro.