Abordarea sociologică, psihologică şi medicală în problematica alcoolismului

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

1. Abordarea medicală a alcoolismului

Abordarea medicală predomină studiile alcoolismului. Majoritatea specialiștilor se bazează pe conceptul elaborat de Jellinek în 1960, conform căruia alcoolismul este o boală progresivă și incurabilă, în cazul căreia doar abstinența totală poate asigura readaptarea. Studiile lui Jellinek au făcut trecerea de la viziunea morală la recunoașterea socială și medi­cală a alcoolismului ca boală, și au stat la baza definițiilor Organizației Mondiale a Sănătății (Jellinek, 1960).

Studiile genetice, deși au mereu statutul de ipoteze, ocupă o parte importantă în cerce­tarea medicală. Unele studii au observat corespondențele dintre subiecți (gemeni sau frați adoptați de familii diferite) și rata alcoolismului (Ades; Rouillon, 1981). Alți cercetători au fost preocupați să descopere anomalii în funcționarea corpului uman, cum ar fi de exemplu producția anormală de morfină din creier, problemele cu privire la metabolismul etanolului sau depistarea alergiilor la alcool. Aceste cercetări au particularitatea de a căuta un singur element responsabil pentru alcoolism, scopul fiind acela de a putea preveni alcoolismul înainte ca acesta să survină, identificând persoanele cu predispoziție alcoolică cu ajutorul markerilor genetici (Vraisti, 2008).

În opoziție cu cercetările menționate în paragraful anterior, sunt studiile care ne incită să reconsiderăm problema alcoolismului plecând de la multidimensionalitatea sa. Această idee i-a condus pe unii cercetători să definească alcoolismul ca un dezechilibru rezultat dintre interacțiunea vulnerabilității genetice și mediul înconjurător (Radouco-Thomas, 1987). Astfel, este propus modelul eco-farmacogenetic care privește alcoolismul ca un dezechilibru ce integrează trei răspunsuri farmacologice: toleranța, dependența fizică și dependența psihică dezvoltată gradual, conform efectului conjugat al alcoolului, factorilor genetici și fac­to­rilor de mediu (Bredicean, 2014). Modelul eco-farmacogenetic distinge, după observa­țiile clinice, două tipuri de alcoolism: alcoolismul primar, caracterizat printr-un com­porta­ment compulsiv ce conduce la consumul de alcool fără a exista posibilitatea de oprire, și alcoolismul secundar, caracterizat printr-un comportament de băut continuu, cotidian, care se poate întinde pe parcursul mai multor ani, fără să intervină disfuncții. Alcoolismul primar este corelat cu deficiențele genetice, în timp ce alcoolismul secundar este corelat cu influența mediului psihosocial al individului.

Indiferent din ce punct de vedere am privi, conceptul de boală a făcut alcoolismul mai acceptabil pentru societate. Declarându-i „bolnavi” pe dependenții de alcool și dezvino­vă­țindu-i, îi conducem spre deresponsabilizare. Aici intervin, de fapt, limitele abordării medicale. Pe termen scurt, conceptualizarea problemei în termeni de „boală” ajută la recunoașterea sa în plan social și umanitar. Totuși, pe termen lung, efectele ar putea fi ca persoanele să devină și mai dependente, dacă tratamentul nu este decât farmacologic sau să apară deresponsabilizarea acestora.

Mișcarea Alcoolicii Anonimi a apărut în 1952 în SUA, și vine în completarea abordării medicale, deși acțiunea sa vizează planul terapeutic. Filozofia acestei mișcări este bazată pe 12 etape/ 12 pași, plecând de la acceptarea neputinței persoanei în fața alcoolului și a pierderii controlului asupra propriei vieți, și continuând cu recunoașterea unei puteri superioare, care poate fi o forță divină sau chiar grupul de suport în sine (A.A., 1994/ 2000). Terapia constă în a mărturisi grupului evoluția și fricile bolii, și în a ajuta și pe alții să se alăture grupului, totul sub tutela anonimatului și fără distincție de clasă socială. Una dintre principalele critici aduse acestei mișcări terapeutice este aceea că întreține fatalismul alcoolismului (individul este alergic la alcool, alcoolismul există în interiorul acestuia etc.). În pofida rezervelor, forța participării la aceste grupuri de suport ne fac să considerăm că avantajele și beneficiile acestei forme de terapie surclasează inconvenientele.

Rezumând, aportul medical este esențial în ceea ce privește transformările biologice ale acțiunii alcoolului în organism, dar prezintă anumite lacune, mai ales cu privire la definirea problemei și la acțiunea terapeutică propusă. În plus, viziunea medicală nu oferă explicații clare despre originile problemei și ține prea puțin cont de factorii psihologici și socioculturali. Conform practicienilor, factorii socioculturali constituie baza alcoolismului, factorii biologici și psihologici interacționând în mod complex și unic pentru fiecare persoană în parte. Predis­poziția biologică nu este determinantă pentru apariția alcoolismului, iar cercetările ar trebui să cuprindă mediul educațional, familial și social.

2. Abordarea psihologică a alcoolismului

Această abordare aduce în prim plan teoriile învățării sociale, bazate pe postulatul com­portamentului învățat. Astfel, gestul de a bea alcool, utilizat ca recompensă sau plăcere este învățat în timp și constituie pentru tânăr un simbol al adeziunii la practicile adulților, la integrarea în grup, la interacțiunile sociale. Alcoolul este un substitut care permite persoanei să joace într-un anumit rol dat. În acest caz, reabilitarea este bazată pe teoria comporta­mentului deviant, în sensul de reabilitare a individului mai ales prin disciplină. Problema toxicomaniei apare mai ales în adolescență, când tinerii trec printr-o perioadă de criză în care ar trebui să fie capabili să-și formeze competențele și să-și asume responsabilități specifice adulților. Uneori, adolescenții văd viața adultă ca fiind plictisitoare, rutinieră. Tot ce fac părinții lor este stereotip, determinat de anumite reguli. Toate aceste cerințe pot părea ca fiind prea greu de îndeplinit – să fii adult nu merită efortul. De aceea, pot să apeleze la consumul de alcool, ce le oferă posibilitatea de a experimenta ineditul. Însă, din păcate, acest drum nu le va aduce decât izolare de familie, de școală. Astfel, dorința de a fi original și curiozitatea nu aduc nimic constructiv pentru maturizarea adolescentului. Dorința de libertate este din ce în ce mai mare în perioada adolescenței. Tânărul trebuie să se obișnuiască cu un corp în schimbare, care îi va permite să acceadă la sexualitate; apare și necesitatea de a se îndepărta de zona de influență a părinților pentru a-și realiza propriile idealuri. Fiecare dintre aceste deziderate pot să fie văzute ca experiențe pozitive care să ofere un câștig, dar constituie și o amenințare posibilă: obișnuirea cu un corp puber înseamnă descoperirea intimității sexuale cu riscurile care apar de aici, îndepărtarea de părinți oferă spectrul abandonului și al singurătății, impli­carea în societate presupune pe lângă identificarea cu un grup de vârstă cu anumite particularități și norme și pericolul conformismului și al dependenței exclusive de grup. Astfel, adolescentul oscilează între dorința de experiențe noi, de cunoștințe noi și dorința de a fi autonom, de a nu avea nevoie de nimic. Un exemplu tipic în acest sens ar fi relația cu părinții: cum să se îndepăr­teze de persoanele cu care dorește să se identifice? Cum să-și formeze propria personalitate fără însușirea unor elemente din personalitatea părinților? Adolescentul, în relațiile pe care le stabilește cu ceilalți, implică dependența de dorințele celuilalt și nu doar de propriile dorințe (Campbell, 2001; Constantinescu, Manea, Ene, 2001). Relația adolescentului cu alcoolul depinde doar de dorința sa. Când este singur și se plictisește îi este foarte la îndemână să recurgă la alcool. Pe de altă parte, relația cu semenii implică o imitare a celorlalți, importantă pentru integrarea socială ulterioară. De aici presiunea pe care prietenii o exercită asupra individului pentru a-l convinge să facă ce vor ei și consumul de alcool care este strâns legat de intensitatea relațiilor cu semenii (Richard și Senon, 2005).

Inițierea comportamentului de a consuma alcool se realizează prin învățare socială:

– învățarea acestui comportament se realizează prin observarea comportamentelor unor persoane importante pentru copil sau adolescent, cum ar fi membrii familiei, prieteni, celebrități;

– învățarea socială presupune și formarea unor atitudini pozitive față de efectele alcoolului; adolescenții învață că a consuma alcool face parte dintr-un proces natural în urma căruia devii mai „sociabil” și mai „matur”;

– influența grupului: în această etapă se consolidează comportamentul lor de consum de alcool.

Teoriile psihodinamice tind să coreleze problemele din copilărie cu apariția toxico­ma­niilor. Astfel, deprivarea afectivă maternă sau absența tatălui ar putea fi cauzele unei percepții negative asupra imaginii de sine, tradusă prin comportamente autodistructive. Alți practicieni au constatat că toxicomania nu este echivalentă cu depresia sau suicidul, dar totuși este necesar să fie măsurată și să îi fie verificate limitele. În timp, s-a încercat definirea perso­nalității alcoolice, plecându-se de la o imagine de sine scăzută sau negativă, cu sentimente de eșec, rușine, inferioritate sau culpabilitate. Manifestările clinice ale personalității alcoolice sunt imaturitatea, starea depresivă, instabilitatea afectivă, dependența, toleranța scăzută la frustrare, impulsivitatea, tendința de manipulare, dificultăți de relaționare și așteptări nerealiste. Mecanismele de apărare ale alcoolicului sunt negarea, minciuna, proiecția, refularea și izo­larea. Psihoterapia propusă constă în explorarea trăsăturilor de personalitate, conștientizarea legăturilor dintre modurile de consum, dintre personalitate și experiențele trăite, întărirea imaginii de sine.

3. Abordarea sociologică a alcoolismului

Acest tip de abordare, atribuie evoluția alcoolismului și a toxicomaniilor unui număr de factori sociali. Studiile sociologice se bazează, în primul rând, pe paradigmele sociologiei funcționaliste și comprehensive.

Funcționaliștii consideră alcoolismul ca o reacție deviantă la o funcționare normativă (Roman,1984). Devianța este definită prin orice conduită care se îndepărtează în mod semnificativ de normele cărora se supun persoanele cu statut social. Nici o conduită nu este deviantă prin ea însăși; pentru a o defini astfel, trebuie ca respectiva conduită să se înde­părteze de la normele recunoscute ca necesare de colectivitate. Societatea propune o serie de obiective legitime membrilor săi (sentimente, valori etc.) și un echilibru este posibil între aceste dimensiuni, atâta timp cât indivizii pot obține satisfacții prin realizarea acestor obiec­tive cu ajutorul mijloacelor social acceptate. Teoria devianței propune postulatul conform căruia complexitatea societății rezultă din apariția unei distanțări din ce în ce mai largi între scopurile propuse de societate și mijloacele legitime pe care le au indivizii la dispoziție pentru realizarea acestor scopuri. Indivizii care nu sunt în echilibru cu acest sistem au tendința de a adopta comportamente deviante, cum ar fi alcoolismul și toxicomaniile. Factorii de risc relevați sunt următorii: problemele de identitate, de acceptare socială (imaginea de sine într-un grup), de educație, de cultură. Ocaziile de a bea, vizibilitatea socială scăzută și stresul, sunt alți factori de risc proveniți din mediu (Mugny, 1999).

Alcoolul are o funcție ajutătoare. El îi ajută pe indivizi să se conformeze unui anumit model social vehiculat la scară largă, printre alții, de publicitate: modelul persoanei sigure de ea însăși, voluntară, puternică, performantă, care iubește viața etc. Alcoolul, luat la ora aperi­ti­vului sau cocktailului, este asociat cu valori ca realizarea de sine, eficiența, autocontrolul. Totuși, pe măsură ce individul începe să resimtă efectele negative ale alcoolului, se vede rapid etichetat și respins. Îl admirăm pe cel care „suportă bine alcoolul” și îl detestăm pe acela a cărui conduită este deplasată. Paradoxul alcoolului constă în faptul că utilizăm alcoolul pentru anumite efecte, efecte pe care ulterior consumatorul trebuie să le combată. Această dualitate și tăcerea complice a anturajului, sunt responsabile în cea mai mare parte pentru ambivalența comportamentelor și pentru evitarea anturajului de a interveni. Un alt paradox caracterizează abordarea alcoolismului și a toxicomaniilor, și anume, acela care opune generațiile consumatoare de psihotrope celor consumatoare de alcool. În timp ce consumul de alcool este tolerat fără mare reprobare în societate, consumul de droguri suscită dimpotrivă un apel la sancționare. Drogurile sunt în mijlocul unui conflict moral și, în plus, în mijlocul unui conflict între generații. Adulții care consumă alcool, tutun, medicamente și cofeină, refuză celor mai tineri dreptul de a utiliza alte tipuri de substanțe psihotrope pentru a-și calma angoasele. Drogul nu are funcție socială legitimă: el este asociat cu absența voinței. În ceea ce îi privește pe tineri, aceștia pretind că apelează la droguri din aceleași motive pentru care cei mai în vârstă consumă alcool. Aceste diferențe de percepție antrenează conflictele de valori iar absența normelor coerente provoacă o situație anomică. În cazul drogurilor, diferit față de alcool, nu există practic nici o susținere socială: dezaprobăm cu tărie folosirea lor și de cele mai multe ori nu avem deloc empatie pentru cei care au probleme din cauza acestora, ceea ce agravează sentimentul de singurătate resimțit de toxicomani. Toate aceste diferențe de percepție întăresc, de fapt, confuzia socială.

Sociologia comprehensivă susține că alcoolul are o valoare simbolică, drept element necesar pentru socializare, care permite indivizilor să trăiască intens lucruri dezordonate: puterea, violența, fraternitatea. Indivizii utilizează alcoolul ca un liant necesar. Alcoolul are o funcție de agregare, de confuzie. Din acest punct de vedere, ritualurile permit menținerea grupului social; alcoolul inițiază, pecetluiește secrete, acorduri, contracte etc. Gestul de a bea alcool reprezintă o conduită colectivă, cu reguli explicite și implicite în vederea comuniunii. Este un act de schimb, care servește la realizarea mult mai intimă a contactelor, cu scopul de a recrea „ființa” morală de care depindem, și anume, societatea. Astfel, societatea se reconstituie ca un întreg, la care participă toți indivizii. Ritualul comportă două aspecte esențiale, forma (periodicitatea) și materia, la care se adaugă sacralitatea celor care consumă.

Funcția simbolică și ritualică a alcoolului transpune problema sub un alt aspect: sărbătoarea și plăcerea. Alcoolul are, de asemenea, această funcție de integrare socială. În același timp, un număr important de victime sunt mărturia paradoxului creat, și anume, că alcoolul poate fi în aceeași măsură și o mare piedică.

4. Concluzii

Studiile realizate până în prezent sunt lipsite de obiectivitate, deoarece ele privesc alcoolicul ca o problemă în sine, nu văd problema în ansamblu, și sunt dominate de discursul medical, de boală. Cercetările de până acum au insistat asupra filosofiei programelor de acțiune și mișcărilor care au propria lor credință (AA), propriile nevoi, vocabularul lor, a priori propriu, politicile proprii – toate acestea nu rezolvă totuși problema. Cea mai mare parte a studiilor sociologice se înscriu într-un curent pozitivist și au căutat corelații între diverse variabile și alcoolism (variabile cum ar fi gen, vârstă, condiție socială etc.), care nu au reușit să dea explicații satisfăcătoare, deoarece au căutat elemente de cauzalitate directă, uitând ansamblul problemei.