70 de ani de la intrarea în vigoare a Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Quo vadis?

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Semnată la data de 4 noiembrie 1950 la Roma, Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale (în continuare Convenția) a aniversat, la data de 3 septembrie 2023, 70 de ani de la intrarea sa în vigoare. Indiferent dacă privim acest interval de timp ca fiind unul scurt sau lung, nu putem să nu observăm că au fost 70 de ani încărcați de istorie în domeniul protecției drepturilor omului, istorie în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare Curtea sau CEDO) a jucat un rol central. Astfel, în această perioadă, instanța de la Strasbourg a judecat peste 1 milion de cauze, pronunțând peste 26000 de hotărâri^[1] prin care a contribuit la respectarea valorilor statului de drept în spațiul european. Concepută ca un mecanism subsidiar de protecție, rolul Convenției de-a lungul celor 70 de ani s-a dovedit crucial, reprezentând un instrument de ultim resort la care cetățenii, prin cereri individuale, și, în mod excepțional, statele semnatare, prin cereri interetatice, au apelat atunci când protejarea drepturilor și libertăților consacrate nu mai putea fi realizată în alt mod la nivel național.

Succesul Convenției a putut fi remarcat încă de la începuturi, atât prin încrederea cu care cetățenii au apelat la ea, dar și prin activitatea statelor semnatare care, prin interemediul Protocoalelor adiționale, au adăugat catalogului de drepturi recunoscute inițial unele noi, precum dreptul de proprietate, dreptul la alegeri libere, libertatea de circulație etc. Mai mult, noi state membre au semnat și ratificat Convenția, ajungându-se la un număr maxim de 47 de state semnatare, redus la 46, anul trecut, după denunțarea ei de către Rusia.

Pe lângă catalogul de drepturi civile și politice consacrate de Convenție și Protocoalele adiționale, trebuie subliniat rolul deosebit de important al instanței de la Strasbourg ca mecanism de protecție a acestor drepturi, căreia i-a revenit un rol fudamental în dezvoltarea unor noi drepturi și libertăți (de exemplu, dreptul la mediu, dreptul de acces la instanță etc.) sau în interpretarea extensivă a celor deja existente (dreptul la viață privată, dreptul la un proces echitabil etc.).

O privire retrospectivă asupra activității Curții ne ajută să observăm că, de-a lungul timpului, au existat perioade de dezvoltare a drepturilor omului, dar și anumite momente de stagnare. În orice caz, așa cum s-a mai afirmat, Curtea a devenit victima propriului succes, fiind inundată cu zeci de mii de plângeri, aspect care a dus și la stagnarea de care facem vorbire.

Observația este valabilă și în cazul statelor membre. Astfel, nu putem să nu observăm că ultimele Protocoale adiționale au fost adoptate în 2013, fiind necesar aproape un deceniu pentru intrarea lor în vigoare, sau că ultimul protocol care consacră mai multe drepturi substanțiale, respectiv protocolul nr. 7, datează din 1984, adică de aproape patru decenii. Or, extinderea catalogului de drepturi și libertăți protejate depinde în primul rând de voința politică a statelor membre ale Consiliului Europei.

Dacă, așa cum precizam mai sus, CEDO a avut multe momente în care, printr-o jurisprudență ambițioasă, a extins protecția drepturilor și libertăților recunoscute de Convenție dincolo de voința inițială a statelor membre și, uneori, cu reacții de rezistență din partea acestora, ceea ce a dus la ameliorarea semnificativă a regulilor democratice în spațiul Consiliului Europei, nu putem spune că a fost un drum lin. Respectarea drepturilor omului depinde, în cele din urmă, de voința statelor membre, voință care se manifestă inclusiv în ce privește executarea hotărârilor Curții. Or, aici procesul lasă mult de dorit, multe state având restanțe serioase în ce privește implementarea acestor hotărâri.

Dezvoltarea unor noi mecanisme procedurale, precum „opțiunea nucleară” care permite chemarea unui stat în judecată de către Comitetul de Miniștri pentru neexecutarea unei hotărâri a Curții, nu pare să fi dat roadele necesare, atât timp cât încă se discută despre încălcarea continuă a unor drepturi după utilizarea acestui instrument (de exemplu, cauza Kavala).

Dacă putem afirma cu tărie că timp de 70 de ani Convenția a reprezentat cel mai de succes model de protejare a drepturilor omului la nivel internațional, dezvoltând în spațiul juridic al Consiliului Europei standarde ridicate de respectare a drepturilor tuturor cetățenilor și valorilor unei societăți democratice, nu putem însă să nu privim cu îngrijorare provocările pe care acest mecanism revoluționar le întâmpină.

Printre acestea putem evidenția creșterea îngrijorătoare a numărului de hotărâri neexecutate, invaziile militare care au dus la încălcări masive ale drepturilor omului (de exemplu, invaziile Rusiei din Georgia și Ucraina), eroziunea democratică și regresul statului de drept în numeroase state membre ale Consiliului Europei, unele fiind cunoscute drept democrații consacrate, altele aflate în lungi perioade de tranziție, iar unele încă sub auspiciile unor regimuri autarhice care au depășit demult liniile roșii în materia încălcării drepturilor omului și ale principiilor democratice. La acestea putem adăuga și alte potențiale nereușite, precum eșecul aderării Uniunii Europene la CEDO sau punerea în discuție de către unele state membre a efectului direct al Convenției asupra dreptului național sau chiar modalitatea de numire a judecătorilor CEDO, unde statele membre joacă un rol decisiv, iar adesea criteriul politic a fost decisiv în dauna celor referitoare la competență și independență, avute în vedere la redactarea Convenției. Astfel de legături invizibile pot fi lesne observate nu doar din modalitatea de numire a judecătorilor, unde opțiunea Guvernului trimițător are totuși un rol primordial, ci și din modalitatea de poziționare a unora dintre ei în anumite spețe sensibile pentru guvernele care i-au girat, unde au poziții al căror subiectivism este lesne de remarcat. Mai mult, au existat și situații în care Guvernele au refuzat să trimită listele cu propuneri de noi judecători în termenul solicitat sau au trimis liste ce nu îndeplineau criteriile solicitate de Convenție, ducând în acest mod la prelungirea artificială a mandatului judecătorului în funcție, dincolo de termenul de 9 ani prevăzut de Convenție. Bineînțeles că asemenea incidente sunt de natură să erodeze credibilitatea Curții și mecanismul Convenției în ansamblu. S-ar putea afirma și că viitorul respectării drepturilor omului se află în impas, iar Convenția și-a atins limitele.

Totuși, dincolo de provocările sus-menționate doar cu titlu exemplificativ, mai există și altele însă scopul este de a căuta soluții constructive și de a le depăși. Prin urmare, viitorul Convenției depinde cu certitudine și de modul în care atât Curtea, cât și statele părți la Convenție răspund acestora.

Bineînțeles că aderarea UE la Convenție, adăugarea unor noi protocoale adiționale cu caracter substanțial care să cuprindă noi drepturi și libertăți, executarea rapidă și eficientă a hotărârilor Curții, constituie soluții simple care ar asigura pe mai departe succesul garantat al mecanismului intrat în vigoare acum 70 de ani. Până la urmă, soluția pare să fie în primul rând politică, adică voința statelor semnatare de a merge pe acestă cale, și în subsidiar judiciară, pentru că nu poate fi ignorat rolul Curții de a-și îmbogăți jurisprudența și a-și menține credibilitatea neatinsă.

În acest moment istoric în care drepturile omului nu par să mai fie la modă, iar statul de drept tradițional este contestat de numeroase voci pe teritoriul întregii Europe, este greu de anticipat care va fi direcția în care mecanismul consacrat de Convenție se va îndrepta și cum va fi depășit acest moment de răscruce. În orice caz, pentru că speranța este cea care moare ultima și pentru că 70 de ani de activitate și succes a unui tratat internațional încă de actualitate reprezintă un argument serios, ne putem imagina și un scenariu optimist, în care Convenția europeană este modificată pentru ca drepturile deja consacrate să fie adaptate realităților existente, noi drepturi sunt recunoscute, numărul de state semnatare se înmulțește pentru a fi depășită cifra de 47 existentă până în 2022, iar statele părți creează mijloace eficiente de protecție la nivel național și recursuri efective. Mai mult, mecanismul Convenției devine model de bune practici și este replicat și în spațiul juridic al altor continente.

La aceste întrebări însă doar viitorul ne poate răspunde, dar speranța este că decidenții vor găsi înțelepciune politică și juridică necesară pentru a menține Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale un model de succes european și universal.

* Material extras din Revista Pro Lege nr. 3-4 /2023, editată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

^[1] A se vedea www.echr.coe.int, Comunicat de presă emis de Grefierul Curții, La 70 de ani de la intrarea în vigoare a Convenției Europene a Drepturilor Omului la 3 septembrie 1953. Declarația președintelui Curții, Siofra O’Leary.