Subiectul pasiv al infracțiunii și persoana vătămată prin comiterea acesteia. Analiză comparativă a celor două noțiuni din prisma constituirii ca parte civilă în procesul penal

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

I. Introducere în tema prezentului articol

Receptiv la prioritățile declarate ale Uniunii Europene legate de menținerea și dezvoltarea unui spațiu de libertate, securitate și justiție, sistemul legislativ românesc a realizat în ultimii ani pași importanți în direcția recunoașterii și protejării victimelor unor fapte care, potrivit dreptului intern, constituie infracțiuni.

Dreptul procesual penal român face parte din categoria sistemelor de drept protective pentru persoana vătămată prin săvârșirea unei infracțiuni, acesta permițând exercitarea acțiunii civile în procesul penal^[1]. De altfel, în aceeași categorie sunt incluse majoritatea sistemelor de drept procesual ale statelor membre din cadrul Uniunii Europene^[2].

Filosofia avută în vedere de legiuitor asupra acțiunii civile la adoptarea actualului Cod de procedură penală^[3] a suferit anumite modificări față de cea existentă sub Codul de procedură penală din 1968 în scopul de a evita întârzierile în soluționarea conflictului de drept penal (…) și al desfășurării cu celeritate a procesului penal^[4]. Astfel, posibilitatea de constituire și exercitare a acțiunii civile în procesul penal a suportat anumite limitări și îngrădiri, legiuitorul reglementând cu caracter general faptul că acțiunea civilă se soluționează în cadrul procesului penal, dacă prin aceasta nu se depășește durata rezonabilă a procesului [art. 19 alin. (4) C. proc. pen.]^[5].

Cu toate acestea, exercitarea acțiunii civile în procesul penal rămâne cel mai eficace mijloc pentru victimele infracțiunii de a obține tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum și a părții responsabile civilmente dacă este cazul, și, în consecință, obligarea acestuia/acestora la plata de compensații sau despăgubiri. Alegerea unei astfel de variante de către victima infracțiunii prezintă avantaje de netăgăduit. În cuprinsul paragrafului 26 al Deciziei Curții Constituționale nr. 282/2019^[6], se arată faptul că cea de-a doua variantă (n.n. a constituirii de parte civilă în procesul penal) conferă persoanei vătămate avantajul dreptului de a folosi, în mod mai eficient, probele administrate în vederea soluționării acțiunii penale de către organele judiciare, precum și cel al celerității soluționării cauzelor penale.

Între momentul comiterii infracțiunii și cel al pronunțării unei hotărâri definitive (în anumite ipoteze chiar și ulterior acestui moment), entitatea^[7] asupra căreia s-a răsfrânt într-un fel sau altul activitatea infracțională poate îmbrăca diverse calități, acestea fiind adoptate și interpretate de-a lungul timpului de legislație, doctrină și jurisprudență.

Ceea ce reprezintă cu precădere obiectul de interes al prezentului articol este, pe de o parte, sfera de incidență a calității de subiect pasiv al infracțiunii (noțiune juridică dezvoltată de doctrina aferentă dreptului substanțial penal) și, pe de cealaltă parte, sfera de incidență a calității de persoană vătămată prin comiterea infracțiunii, astfel cum este aceasta definită și interpretată în dreptul procesual penal.

Atât suprapunerea, cât și distincția dintre cele două noțiuni prezintă importanță practică din prisma mai multor instituții de drept (ex: identificarea persoanei îndreptățite să depună plângere prealabilă sau să se împace cu inculpatul; incidența consimțământului persoanei vătămate, fie pentru a putea constitui o cauză justificativă, fie ca o împrejurare care înlătură tipicitatea; calitatea de subiect în cadrul procedurii de mediere etc.), însă aceea care prezintă interes pentru articolul de față este reprezentată de instituția procesual penală a constituirii de parte civilă în procesul penal, mai precis de aptitudinea, legitimitatea subiecților de drept de a se constitui în mod valabil parte civilă în procesul penal.

La nivel doctrinar, este îndeobște acceptat faptul că noțiunea de subiect pasiv nu se suprapune perfect peste noțiunea de persoană prejudiciată, noțiune care desemnează orice persoană care în urma comiterii unei infracțiuni a suferit un prejudiciu^[8].Totuși, din cauza complexității anumitor spețe, a opiniilor nu întotdeauna aflate la unison ale actorilor judiciari, dar și din alte asemenea motive, în practica judiciară s-au ridicat o serie de probleme pe această temă în decursul timpului. Acestea s-au ivit, de cele mai multe ori, în situațiile în care sfera persoanelor care au reclamat un prejudiciu prin comiterea infracțiunii a excedat celei a persoanelor care au avut calitatea de subiecți pasivi ai acesteia, dar și, după cum vom vedea în cele ce urmează, în situații diametral opuse.

În rândurile ce urmează, se va pune accent pe analiza celor două noțiuni din perspectiva momentului în care devin incidente, al celui în care își încetează aplicabilitatea, a ipotezelor practice în care se pot confunda și, după cum s-a menționat și mai sus, a legăturii lor cu posibilitatea persoanei de a se constitui valabil parte civilă în procesul penal. În principal, articolul se va axa pe legislația, doctrina și jurisprudența din materia dreptului penal și a celui procesual penal aferente temei care formează obiectul acestuia. În mod conex, se vor atinge anumite idei privitoare la protecția victimelor unor infracțiuni, precum și elemente legislative ale unor foruri internaționale care au căderea de a influența adoptarea și aplicarea unor norme juridice de către țara noastră.

II. Aspecte teoretice

A) Subiectul pasiv al infracțiunii

Subiectul pasiv a fost definit în doctrină ca reprezentând persoana fizică sau persoana juridică, titulară a valorii sociale ocrotite penal, împotriva căreia s-a îndreptat infracțiunea și asupra căreia se răsfrânge urmarea socialmente periculoasă a infracțiunii^[9].

Categoria subiecților pasivi ai infracțiunii este una mai largă decât cea a subiecților activi, prima incluzând, pe lângă persoanele fizice și cele juridice, statul și autoritățile publice^[10].

Fără a insista asupra acestui aspect, arăt faptul că, după cum s-a considerat de către unii autori din doctrina veche, statul apare întotdeauna cel puțin în calitate de subiect pasiv general și mediat, dat fiindcă orice infracțiune aduce atingere societății, reprezentată prin stat. Din această perspectivă, statul ar apărea ca subiect pasiv indirect al oricărei infracțiuni comise^[11]. Bineînțeles, există o gamă largă de infracțiuni în cadrul cărora statul (sau unitatea/instituția care realizează autoritatea de stat) îmbracă calitatea de subiect pasiv direct al infracțiunii (de pildă, infracțiunile privind autoritatea și frontiera de stat, cele contra înfăptuirii justiției, cele de fals, infracțiunile contra siguranței publice, evaziunea fiscală etc.).

În ceea ce privește momentul de debut al calității de subiect pasiv al persoanei fizice, achiesez la ideea vehiculată în doctrina noastră (dar și în cea străină) conform căreia o persoană concepută și nenăscută poate avea calitatea de subiect pasiv în cazul săvârșirii unei infracțiuni de întrerupere a cursului sarcinii sau vătămare a fătului^[12].

Unii autori au mers mai departe, întrebându-se dacă o persoană decedată ar putea fi subiect pasiv al infracțiunii, considerând, prin excepție, că acest lucru este posibil în cazul infracțiunii de calomnie, chestiune care însă nu mai este de actualitate, întrucât, în prezent, această faptă este dezincriminată. Privitor la infracțiunea de profanare de cadavre ori morminte (art. 383 C. pen.), este unanim acceptat faptul că subiectul pasiv nu este persoana decedată, ci societatea, ca titular al valorii sociale ocrotite – sentimentul de pietate față de cei morți^[13]. Chiar dacă subiectul pasiv al acestei infracțiuni este societatea, totuși ne putem imagina situații în care anumite persoane în viață pot avea calitatea de persoane vătămate (în sens procesual penal) care au dreptul de a se constitui părți civile în procesul penal. De exemplu, moștenitorii defunctului al cărui cadavru a fost distrus, sustras, profanat pot reclama un prejudiciu moral suferit prin faptul că nu au avut posibilitatea de a-și înmormânta persoana dragă conform propriilor credințe.

După cum nu poate fi acceptat faptul că există infracțiuni fără obiect juridic^[14], tot astfel consider că nu există infracțiuni care să fie lipsite de subiect pasiv. Chiar și în cazul infracțiunilor cu subiect pasiv nedeterminat (cele care protejează o valoare ce aparține unei sfere nedeterminate de persoane – spre exemplu, infracțiunile contra siguranței circulației rutiere sau cele contra ordinii și liniștii publice) apare ca firesc că valoarea socială ocrotită aparține societății în ansamblu, admițându-se, după cum s-a arătat deja, că aceasta poate avea calitatea de subiect pasiv^[15].

În acord cu cele susținute în paragraful anterior, se va vedea în cele ce urmează că, deși toate infracțiunile au subiect pasiv, totuși există infracțiuni fără victimă, infracțiuni care nu au ca subiect pasiv o persoană fizică sau o persoană juridică bine determinată, care să aibă aptitudinea de a dobândi calitatea de persoană vătămată în procesul penal.

B) Persoana vătămată în procesul penal

Odată cu intrarea în vigoare a actualului Cod de procedură penală, a operat o modificare de viziune a legiuitorului în ceea ce privește o serie de participanți la proces. Astfel, pentru persoana vătămată prin infracțiune nu mai există posibilitatea de a se constitui parte vătămată în procesul penal. În schimb, în noua reglementare persoana vătămată are calitatea de subiect procesual principal [art. 33 alin. (1) C. proc. pen.]. Așadar, nu se mai poate considera că persoana vătămată este subiect activ al acțiunii penale^[16], de lege lata această calitate revenind exclusiv procurorului care pune în mișcare și exercită acțiunea penală.

Articolul 79 C. proc. pen. definește persoana vătămată ca fiind persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală prin fapta penală.

În literatura de specialitate, în mod judicios s-a susținut faptul că pentru întrunirea calității de persoană vătămată, trebuie să fie realizate în mod cumulativ următoarele cerințe: să existe o vătămare (fizică, morală ori materială); vătămarea să fie generată de infracțiune; persoana vătămată să nu înștiințeze organul judiciar că nu dorește să participe la procesul penal în cazurile în care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu^[17].

Spre deosebire de calitatea de subiectul pasiv al infracțiunii, care se naște încă de la momentul comiterii faptei, calitatea procesuală de persoană vătămată poate fi recunoscută doar după începerea urmăririi penale in rem, acesta din urmă reprezentând momentul de debut al procesului penal^[18].

În ceea ce privește modalitatea de dobândire a calității de persoană vătămată, s-a arătat în doctrină că aceasta „se dobândește ope legis odată cu începerea urmăririi penale in rem de persoana (fizică sau juridică) care a suferit o vătămare (fizică, morală sau materială) prin fapta care face obiectul investigației”^[19].

Fără a critica această teorie, țin să evidențiez rolul extrem de important al organelor de urmărire penală în etapa incipientă a anchetei, care, în virtutea principiului aflării adevărului trebuie să identifice subiecții pasivi ai infracțiunilor și să-i atragă în cadrul procesual declanșat. Subsecvent, trebuie procedat la audierea acestor persoane în calitate de persoane vătămate, în prealabil aducându-li-se la cunoștință dreptul de a se constitui parte civilă, precum și celelalte drepturi prevăzute de dispozițiile legale [art. 81, art. 93, art. 100 alin. (2) și art. 111 C. proc. pen.]. În aceeași ordine de idei, menționez și faptul că procurorului și/sau organelor de cercetare penală le revine atribuția, la momentul identificării subiectului pasiv al infracțiunii, de a verifica îndeplinirea cumulativă a condițiilor indicate anterior, care sunt obligatorii pentru ca o persoană determinată să poată îmbrăca calitatea de persoană vătămată ca subiect procesual principal.

Doar prin realizarea acestor demersuri persoana vătămată prin comiterea infracțiunii poate beneficia de efectivitatea calității sale procesuale și poate uza mai departe de drepturile conferite de lege acesteia.

Persoana vătămată are posibilitatea, potrivit legii, de a participa la desfășurarea întregului proces penal, indiferent de stadiul acestuia, respectiv în faza de urmărire penală [art. 289, art. 295, art. 316 alin. (1), art. 336 alin. (1), art.

340 C. proc. pen.], în faza camerei preliminare (art. 344 alin. (2) și (3), art. 345 alin. (1), art. 347 alin. (1) C. proc. pen.), în faza de judecată (art. 366 C. proc. pen.). Mai mult, poate participa nu numai la judecata în primă instanță, ci și în apel, fiind titulară a căii ordinare de atac [art. 409 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.], în aceleași condiții cu părțile^[20], precum și a dreptului de a formula contestație în anulare [art. 427 alin. (1) C. proc. pen.].

Calitatea de persoană vătămată poate înceta în mai multe situații, aceasta având caracter personal și netransmisibil^[21] (persoana vătămată exercitându-și drepturile procesuale doar în ceea ce privește latura penală a cauzei, fără a reclama pretenții materiale în această calitate). Astfel, persoana vătămată nu poate fi înlocuită în caz de deces al persoanei fizice (de moștenitori) ori de desființare a persoanei juridice (de succesorii în drepturi).

În plus, art. 81 alin. (2) C. proc. pen. oferă dreptul persoanei vătămate (în cazul infracțiunilor pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu), care nu dorește să participe la procesul penal, de a renunța la această calitate (și, în consecință, la o serie de drepturi procesuale aferente ei^[22]). În această situație, organele judiciare, dacă apreciază că este necesar, au posibilitatea de a proceda la audierea acesteia în calitate de martor.

Suplimentar, persoana vătămată are posibilitatea de a-și retrage plângerea (în cazul infracțiunilor urmărite la plângere prealabilă) sau de a se împăca cu suspectul/inculpatul (când legea prevede o astfel de posibilitate), determinând astfel înlăturarea răspunderii penale a acestuia, stingerea procesului penal și, în consecință, pierderea calității de persoană vătămată.

În fine, de regulă, calitatea de persoană vătămată încetează la momentul pronunțării hotărârii judecătorești definitive care soluționează latura penală a cauzei.

În altă ordine de idei, trebuie menționat faptul că noțiunea de „persoană vătămată” este utilizată atât în Codul penal, cât și în Codul de procedură penală, însă aceasta nu desemnează întotdeauna subiectul procesual principal recunoscut de dreptul procesual penal. De pildă, legiuitorul în Codul penal folosește atât de noțiunea de „persoană vătămată”, cât și pe cea de „victimă” [art. 22, art. 66 alin. (1) lit. n) și o), art. 75 alin. (1) lit. a), art. 77 lit. b) și e), art. 85 alin. (2) lit. e) etc.], în toate aceste situații fiind vorba despre persoana care a suferit o vătămare prin infracțiune, și nu despre calitatea procesuală de persoană vătămată.

Pornind de la această neconcordanță în utilizarea termenilor, în doctrină s-a recomandat folosirea noțiunii de „persoană vătămată” doar atunci când se are în vedere calitatea de subiect procesual principal, iar în celelalte cazuri să se utilizeze noțiunea de „victimă”. S-a susținut, totodată, că, în caz contrar, ar trebui identificat pe calea interpretării sistemice înțelesul atribuit de textul de lege^[23].

Deși consider că soluția propusă este una pragmatică, aplicarea acesteia nu este totuși lipsită de unele inconveniente, deoarece, după cum vom arăta în capitolul următor, conceptul de „victimă a infracțiunii” este unul în continuă schimbare, având sensuri ușor nuanțate de la un act normativ la altul.

C) Victima infracțiunii

După cum în mod corect s-a conchis în doctrină, în dreptul nostru intern noțiunea de „persoană vătămată” nu este sinonimă cu aceea de „victimă” a infracțiunii^[24].

După cum s-a expus în dezvoltările precedente, persoana vătămată reprezintă persoana fizică sau persoana juridică căreia îi este recunoscut de lege dreptul de a participa activ la procesul penal, având în vedere urmările infracțiunii repercutate asupra sa.

În schimb, victima infracțiunii este reprezentată doar de persoana fizică aflată în poziția de subiect pasiv al infracțiunii^[25]. În acest sens, este de evidențiat faptul că art. 34 din Legea nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea informării, sprijinirii și protecției victimelor infracțiunilor^[26], introdus prin O.U.G. nr. 24/2019^[27], redefinește conceptul de victimă a infracțiunii ca fiind reprezentată de persoana fizică ce a suferit un prejudiciu, de orice natură, inclusiv o vătămare a integrității sale fizice, mintale sau emoționale sau un prejudiciu economic, cauzate în mod direct de o infracțiune, precum și membrii familiei unei persoane decedate ca urmare a unei infracțiuni și care au suferit prejudicii în urma decesului persoanei respective.

Această ultimă modificare a legii se circumscrie efortului legiutorului român de a transpune în legislația internă Directiva 2012/29/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2012 de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea și protecția victimelor criminalității și de înlocuire a Deciziei-cadru 2001/220/JAI a Consiliului^[28].

Din interpretarea dispozițiilor Legii nr. 211/2004, se desprinde ideea conform căreia calitatea de victimă a infracțiunii îi este recunoscută unei persoane încă din momentul săvârșirii acesteia. În acest sens, art. 1 alin. (1) din lege prevede că: orice persoană, victimă a unei infracțiuni, are dreptul de a fi recunoscută ca atare din momentul identificării, de a fi tratată cu respect, profesionalism, de a beneficia de protecție și sprijin individualizate, de a obține compensații financiare și de a i se restabili drepturile. De aceleași drepturi beneficiază și membrii familiei acesteia. Suplimentar, calitatea de victimă, precum și drepturile acesteia la informare, sprijin și protecție nu depind de existența unui proces penal în curs; art. 1 alin. (2) prevăzând că măsurile de informare, sprijin și protecție, inclusiv evaluarea, acordate în condițiile prezentei legi nu sunt condiționate de introducerea unei plângeri în fața organelor de urmărire penală.

Așadar, observăm că momentul inițial de recunoaștere a calității de victimă este anterior celui de dobândire a calității de persoană vătămată, aceasta din urmă putând fi incidentă doar după începerea urmăririi penale in rem, deci după momentul declanșării procesului penal. Acest aspect nu prezintă relevanță pur teoretică, de recunoașterea calității de victimă a infracțiunii fiind legate anumite drepturi specifice pe care organele judiciare (dar și alte instituții abilitate de actul normativ menționat – spre exemplu, Serviciul pentru Sprijinirea Victimelor Infracțiunilor) au obligația de a le aduce la cunoștință acestor persoane^[29].