Solicitarea recunoaşterii sentinţei străine prin care s-a dispus desfacerea căsătoriei și luarea măsurilor cu privire la fiul minor. Respingerea recursului declarat (NCPC)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 969/2020

NCPC: art. 9, art. 249, art. 1096 alin. (2)

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar, reclamanta a solicitat recunoașterea sentinței nr. 99 pronunțată la 29 noiembrie 2017 de Judecătoria de Primă Instanță nr. 01 din Fuenlabrada, Spania, prin care s-a dispus desfacerea căsătoriei încheiate între reclamantă și pârât, luându-se, totodată, măsuri cu privire la fiul minor.

Prin sentința civilă nr. 1254/18.06.2018, Tribunalul București, secția V-a civilă a respins acțiunea, reținând în considerente că nu s-a făcut dovada că hotărârea spaniolă este definitivă, cu referire la art. 22 lit. b) din Regulamentul CE nr. 2201/2003 sau că pârâtul, care a lipsit de la proces, a acceptat hotărârea în mod neechivoc, cum prevede art. 37 alin. (2) din același regulament.

Apelul promovat de reclamantă împotriva acestei sentințe a fost respins, prin decizia civilă nr. 279A din 28 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în a cărei motivare s-a reținut incidența Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, și cele ale Regulamentului (CE) nr. 4/2009 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor și cooperarea în materie de obligații de întreținere, acte comunitare direct aplicabile în statele membre ale Uniunii Europene.

În raport cu aceste dispoziții legale, s-a constatat că tribunalul a soluționat corect cauza, având în vedere că judecata pricinii în Spania s-a făcut în lipsa pârâtului și că nu există dovada că pârâtul a fost încunoștințat de proces.

Prin motivele de recurs formulate, reclamanta a criticat această soluție, arătând că instanța de apel a aplicat greșit legea, întrucât hotărârea spaniolă poartă mențiunea că este definitivă prin neapelare.

De altfel, reclamanta a susținut că a respectat pe deplin legea spaniolă, publicând respectiva hotărâre în Monitorul Oficial al hotărârilor judecătorești.

Un argument în plus al faptului că hotărârea a rămas definitivă este și împrejurarea că pârâtul nu a înțeles să formuleze cale de atac împotriva acesteia.

Înalta Curte constată că aceste critici sunt nefondate.

Potrivit art. 21 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, care reglementează recunoașterea unei hotărâri judecătorești pronunțate într-un stat membru, nu este necesară nici o procedură pentru actualizarea actelor de stare civilă ale unui stat membru pe baza unei hotărâri pronunțate în alt stat membru în materie de divorț, separare de drept sau anulare a căsătoriei care nu mai poate fi supusă nici unei căi de atac în conformitate cu dreptul respectivului stat membru.

În raport cu aceste prevederi, Înalta Curte reține că hotărârile judecătorești pronunțate într-un alt stat membru sunt recunoscute fără a fi necesar să se recurgă la vreo procedură specială, iar statul de recunoaștere nu are competența de a revizui respectiva hotărâre, ce face obiectul recunoașterii.

Același regulament prevede, la art. 23, cazurile în care „O hotărâre judecătorească pronunțată în materia răspunderii părintești nu este recunoscută:

a) în cazul în care recunoașterea contravine în mod evident ordinii publice din statul membru în care se solicită recunoașterea, luând în considerare interesul superior al copilului;

b) în cazul în care, cu excepția procedurilor urgente, aceasta a fost pronunțată fără a-i da copilului posibilitatea de a fi ascultat, încălcându-se astfel normele fundamentale de procedură din statul membru în care se solicită aceasta;

c) în cazul în care actul de sesizare a instanței sau un act echivalent nu a fost notificat sau comunicat în timp util persoanei care nu s-a prezentat și astfel încât aceasta să își poată pregăti apărarea, cu excepția cazului în care se constată că respectiva persoană a acceptat hotărârea într-un mod neechivoc;

d) la solicitarea oricărei persoane care susține că hotărârea se opune exercitării răspunderii sale părintești, în cazul în care hotărârea a fost pronunțată fără ca această persoană să fi avut posibilitatea de a fi ascultată;

e) în cazul în care aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată ulterior în materia răspunderii părintești în statul membru în care se solicită recunoașterea;

f) în cazul în care aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată ulterior în materia răspunderii părintești într-un alt stat membru sau în statul terț în care copilul își are reședința obișnuită, din moment ce hotărârea ulterioară îndeplinește condițiile necesare recunoașterii sale în statul membru solicitat

g) în cazul în care nu a fost respectată procedura prevăzută la articolul 56, care prevede Plasarea copilului într-un alt stat membru”.

Prin decizia recurată, instanța a reținut că, în speță, este incident cazul prevăzut de pct. c) al art. 23, mai sus citat, ale cărui prevederi sunt reluate în art. 1096 alin. (2) C. proc. civ., întrucât nu s-a făcut dovada că părții în lipsa căreia s-a soluționat litigiul, pârâtul din cauza pendinte, i-a fost notificată sau comunicată cererea de chemare în judecată, care este actul de sesizare al instanței.

Înalta Curte reține, din situația de fapt constată de instanțele de fond, că în cadrul dosarului ce a fost soluționat de instanțele spaniole, reclamanta a indicat că nu cunoaște adresa pârâtului, ci doar țara și locul nașterii acestuia, ca fiind România, acest lucru fiind reținut în hotărâre, în sensul că „judecata s-a făcut în lipsă”.

Totodată, din înscrisurile administrate la dosar, care prezintă starea de fapt reținută, se constată că reclamanta avea cunoștință atât de domiciliul reclamantului aflat în România, cât și de reședința acestuia din Marea Britanie.

Față de aceste aspecte, Înalta Curte constată că este legală soluția de respingere a apelului reclamantei, având în vedere împrejurarea că procesul purtat între reclamantă și pârât în Spania a fost soluționat în lipsa pârâtului, reclamanta declarând că nu cunoaște domiciliul și nici reședința acestuia.

În această situație, în aplicarea art. 23 lit. c) din Regulamentul CE mai sus citat, era necesar ca să fie făcută dovada că pârâtului i-a fost comunicată acțiunea de desfacere a căsătoriei, cu alte cuvinte să se probeze că pârâtul a luat la cunoștință de procesul demarat împotriva sa de reclamantă sau că ar fi acceptat neechivoc cele stabilite de instanța spaniolă.

Câtă vreme o astfel de dovadă nu s-a făcut, se reține că instanța de apel a aplicat corect prevederile legale, respectiv cele precitate, și a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile pentru recunoașterea hotărârii judecătorești pronunțate de instanța din Spania.

De altfel, tot cu această motivare, Înalta Curte va respinge și criticile potrivit cărora hotărârea spaniolă ar fi definitivă, fiind și publicată în Buletinul Oficial al hotărârilor judecătorești.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reține că excepțiile prevăzute de art. 23 lit. c) din regulament sunt de strictă interpretare, în cauza pendinte neexistând dovada că pârâtul a luat la cunoștință de procesul purtat împotriva sa, aceasta fiind o condiție excepțională pentru recunoașterea hotărârii străine pronunțate în dosarul soluționat în lipsa acestei părți.

Reclamanta a mai arătat că instanța de apel nu a înțeles să suplimenteze probatoriul administrat în cauză, în virtutea principiului disponibilității.

Această critică este de asemenea, nefondată, întrucât art. 249 C. proc. civ. prevede că cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege, cu alte cuvinte sarcina probei incumbă reclamantului.

Principiul disponibilității, invocat de reclamantă și prevăzut de art. 9 C. proc. civ., se caracterizează prin dreptul părții de a dispune de obiectul procesului, dar și de mijloacele procesuale acordate de lege; în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății. Prin acest principiu, se înțelege și faptul că reclamantul trasează inițial cadrul procesual, acesta trebuind să indice, între altele, părțile din proces, pretenția dedusă judecății, motivarea în fapt și în drept.

Înalta Curte reține că, în cauză, instanțele au respectat cadrul procesual indicat de reclamantă și s-au pronunțat cu privire la cererea ce face obiectul dosarului pendinte, de recunoaștere a unei hotărâri judecătorești străine. Mai mult, reclamanta a beneficiat de asistență juridică calificată, fiind reprezentată pe întreg parcursul procesului de avocat ales și a înțeles să probeze susținerile din cererea de chemare în judecată cu înscrisurile depuse la dosar.

Ca urmare, reținând că sunt nefondate criticile formulate prin memoriul de recurs, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A.

Sursa informației: www.scj.ro.