Solicitarea completării, respectiv interpretării normelor procedurale, în sensul reglementării exprese a unor dispoziţii favorabile. Solicitare inadmisibilă (NCPP, NCP, L. nr. 47/1992)

26 mart. 2020
1 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 5 (1 votes, average: 5,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 106

Recomandări

 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 304/RC/2019

L. nr. 47/1992: art. 29; NCPP: art. 16 alin. (1) lit. a), art. 273 alin. (2) lit. c), art. 442 alin. (1) și (2), art. 438 alin. (1) pct. 12 coroborat cu alin. (2) teza a II-a; NCP: art. 5, art. 52 alin. (3)

Conferintele Video Universul Juridic

Reglementând condițiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate, art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, prevede că aceasta trebuie să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanță ori de procuror, în cauzele în care participă; să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale și să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

În aplicarea acestui text de lege, instanța realizează o verificare sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, întrucât instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia.

Analiza îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie, însă, să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei. În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, și corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege. Sub acest aspect, în mod constant, instanțele judecătorești au statuat că cererea de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare și aplicare a legii sau atunci când tinde la modificarea sau completarea unor dispoziții normative.

Verificând, din această perspectivă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 12 coroborat cu alin. (2) teza a II-a din C. proc. pen., formulată de inculpatul A., Înalta Curte constată că aceasta întrunește doar trei din cele patru condiții cerute de lege pentru admisibilitatea acesteia.

Astfel, excepția a fost invocată în fața instanței de judecată învestită cu soluționarea cauzei ce avea ca obiect cererea de recurs în casație împotriva Deciziei penale nr. 131/A a Înaltei Curți de Casație și Justiție (în dosarul nr. x/2019 al Înaltei Curți de Casație și Justiție), de către o persoană având calitatea de recurent (A.) și vizează dispoziții dintr-o lege aflată în vigoare (art. 438 alin. (1) pct. 12 coroborat cu alin. (2) teza a II-a din C. proc. pen.), care nu au fost constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Referitor la examenul legăturii cu cauza, Înalta Curte apreciază că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepția și înrâurirea pe care dispoziția legală considerată neconstituțională o are în speță. Fiind expresia cerinței pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului, legătura cu soluționarea cauzei poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităților speței, prin evaluarea, atât a „aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și a necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate” (Decizia nr. 591 din 21 octombrie 2014 a Curții Constituționale, publicată în MO nr. 916/16.12.2014).

Înalta Curte constată că în raport cu criticile formulate, în realitate, recurentul este nemulțumit de caracterul supletiv al acestora, iar prin excepția de neconstituționalitate invocată acesta solicită completarea, respectiv interpretarea normelor procedurale, în sensul reglementării exprese a unor dispoziții favorabile, solicitare inadmisibilă, în raport de competența Curții Constituționale care, în jurisprudența sa, a reținut că prin exercitarea controlului de constituționalitate nu se poate proceda la adăugarea de noi prevederi în cuprinsul normelor invocate a fi neconstituționale.

Prin urmare, Înalta Curte, constatând neîntemeiate criticile inculpatului prin care solicită interpretarea de către Curtea Constituțională a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 12 coroborat cu alin. (2) teza a II-a din C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de recurentul inculpat A. privind excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 12 coroborat cu alin. (2) teza a II-a din C. proc. pen.

Analizând recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 131/A din data de 25 mai 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. x/2016, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Prioritar analizei motivelor de recurs în casație, așa cum au fost dezvoltate în cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A., Înalta Curte subliniază următoarele aspecte:

Recursul în casație, în reglementarea noului C. proc. pen., reprezintă o cale extraordinară de atac, echivalentă ultimului nivel de jurisdicție în care părțile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar pentru motive circumscrise cazurilor de casare expres și limitativ prevăzute de legiuitor, în cuprinsul art. 438 din C. proc. pen.

În intenția de a răspunde cerințelor jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și de a se conforma prevederilor Convenției, relative la asigurarea celerității procesului penal, prin desfășurarea acestuia într-un termen rezonabil, legiuitorul român a reconfigurat sistemul căilor de atac, reducând numărul gradelor de jurisdicție.

Drept urmare, noua legislație procesual penală prevede o singură cale de atac ordinară, și anume apelul, recursul devenind, în schimb, o cale extraordinară de atac, sub denumirea de „recurs în casație”, exercitat doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate.

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac menită să asigure echilibrul între principiul legalității, pe de o parte, și principiul respectării autorității de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casație permite cenzurarea legalității unei categorii limitate de hotărâri definitive și numai pentru motive expres reglementate de legea procesual-penală. Pe calea recursului în casație nu se poate invoca și, corespunzător, Înalta Curte de Casație și Justiție nu are posibilitatea de a analiza orice aspect de nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante, grave și le-a prevăzut explicit în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

În egală măsură, recursul în casație nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări de fapt stabilite deja, cu autoritate de lucru judecat, de către instanțele de fond, iar Înalta Curte de Casație și Justiție nu este abilitată să dea o nouă interpretare materialului probator și să rețină o stare de fapt diferită de cea descrisă și valorificată ca atare în hotărârea atacată.

Calea extraordinară de atac analizată nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor și a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului, printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

Analizând, în aceste coordonate de principiu, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A., Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea de recurs în casație formulată, inculpatul A. în prima ipoteză a invocat incidența art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., respectiv a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În esență, atât în motivarea scrisă, cât și oral în fața instanței, a subliniat că recursul formulat vizează condamnarea pentru fapte ce nu sunt prevăzute de legislația în vigoare, raportat la situația de fapt reținută în decizia recurată, la datele cauzei, susținând că încadrarea juridică a faptelor dată de către instanța de fond nu corespunde celei date de către Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru ambele infracțiuni reținute în sarcina sa, context în care a solicitat achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., întrucât fapta nu există.

Analizând aceste susțineri, prin raportare la cazul de recurs în casație invocat, art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, în materia recursului în casație, se constată că nu antamează aspecte de nelegalitate, ci, prin invocarea lor, se contestă însuși fundamentul soluției de condamnare vizând infracțiunea de participație improprie la mărturie mincinoasă solicitându-se, în realitate, o reanalizare a situației juridice, prin reaprecierea probatoriului administrat în cauză.

Statuările în fapt ale instanței care a pronunțat hotărârea definitivă ori suportul probator al concluziilor inculpatului nu pot face obiectul cenzurii instanței de casație, controlul acesteia din urmă fiind strict limitat la corespondența dintre starea de fapt stabilită, în mod definitiv, prin hotărârea atacată și conținutul legal al infracțiunilor reținute în sarcina inculpatului, pentru care s-a pronunțat hotărârea de condamnare.

De fapt, criticile formulate în prezenta cale extraordinară de atac de către inculpatul A. tind la inexistența faptei, ceea ce presupune o reevaluare a situației de fapt și a probatoriului.

În susținerea recursului, inculpatul a menționat că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra motivelor de apel invocate, că nu are calitatea cerută de lege pentru autorul infracțiunii de participație improprie la mărturie mincinoasă, că în motivarea hotărârii instanța de apel a reținut că expertul este cel care a săvârșit fapta de mărturie mincinoasă, în timp ce instanța de fond a reținut că „nu există autori ai faptei” și că inculpatul este coautor, împrejurare ce vine în contradicție cu faptul că nu a avut calitatea de martor, expert sau interpret. Astfel, în opinia sa, nu se poate reține că a realizat acte de instigare, cât timp autorul este necunoscut, nu s-a dovedit că a intervenit în procesul de prelevare și analiză a probelor, nu s-a dovedit în concret, dincolo de orice dubiu rezonabil, că ar fi săvârșit o faptă de natură penală.

În raport ce aceste susțineri, Înalta Curte notează că prin Sentința penală nr. 249/F din 22 decembrie 2017 Curtea de Apel București, secția I penală, în temeiul art. 52 alin. (3) din C. pen. raportat la art. 273 alin. (2) lit. c) din C. pen. cu aplicarea art. 5 din Codul Penal a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa principală de 2 ani și 8 luni închisoare, iar prin Decizia penală nr. 131/A din 25 mai 2018 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a admis apelul formulat de inculpatul A. și a înlăturat dispozițiile vizând executarea pedepsei în regim de detenție, menținând pedeapsa aplicată de instanța de fond.

Potrivit art. 273 alin. (1) alin. (2) lit. c) din C. pen., fapta martorului care, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în care se ascultă martori, face afirmații mincinoase ori nu spune tot ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările esențiale cu privire la care este întrebat se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. Mărturia mincinoasă săvârșită de o persoană care întocmește un raport de expertiză ori de un interpret se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.

În cauza de față, în sarcina inculpatului cu privire la infracțiunea de mărturie mincinoasă s-a reținut, ca situație de fapt că inculpatul A. a determinat cu intenție experții din cadrul Institutului Național de Medicină Legală Mina Minovici – București, să întocmească, fără vinovăție, raportul de expertiză medico-legală nr. x/11.05.2011,ce conține afirmații mincinoase, în sensul că analiza comparativă a profilelor ADN determinate pornind de la eșantioanele de salivă aparținând numiților B., C. și A. exclude de la paternitate pe numitul A. în ce privește pe minora C. la nivelul locilor ADN D3S1358, TH01, D18S51, Penta E,D16S539, Penta D,VWA, D8S1179 și TPOX și că numitul A. nu este tatăl biologic al minorei C., ca urmare a înlocuirii de către o persoană rămasă neidentificată a probelor biologice ce îi aparțineau, în scopul denaturării rezultatului examenului ADN, proba dispusă în dosarul nr. x/2009 al Judecătoriei Târgu Secuiesc și depus în această cauză la data de 6 iunie 2011.

Inculpatului i-a fost reținută forma de participație improprie prevăzută de art. 52 alin. (3) din C. pen., potrivit căreia, determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenție, la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, de către o persoană care comite acea faptă fără vinovăție, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune. Instigatorul este definit de art. 47 din C. pen. ca fiind persoana care, cu intenție, determină o altă persoană să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală.

Înalta Curte notează că inculpatului nu i-a fost reținută forma de participație proprie, ci participație improprie, adică aceea de a determina cu intenție, or, în raport cu dispozițiile anterior menționate, instigatorul nu trebuie să aibă vreo calitate specială, aceasta fiind cerută numai pentru autorul infracțiunii de mărturie mincinoasă. De esența participației improprii este contribuția conștientă și voluntară a participantului secundar – instigator sau complice – la săvârșirea de către autor a unei fapte penale, fie din culpă, fie fără vinovăție.

Contrar susținerilor inculpatului, Înalta Curte reține că instanța de fond și de apel au analizat criticile formulate de inculpat, instanța de apel, reținând că în literatura de specialitate și practica judiciară s-a arătat că latura obiectivă a infracțiunii de mărturie mincinoasă, sub aspectul elementului material, se realizează prin două modalități alternative, fie printr-o acțiune respectiv, situația în care martorul, interpretul sau expertul fac afirmații mincinoase sau situația în care nu se spune tot ceea ce se știe cu privire la împrejurările esențiale ale unei cauze judiciare, ambele de natură să inducă în eroare organele judiciare.

În același sens, instanța de apel a reținut că atitudinea infracțională a inculpatului a determinat întocmirea expertizei medico-legale x din 11 mai 2011, care l-a exclus de la paternitate în ce privește minora C., iar soluția Curții de Apel Brașov care a statuat în baza acestei probe false că raportul de expertiză nu putea fi înlăturat decât printr-un alt mijloc de probă de o valoare științifică egală, și nu doar prin depozițiile unor martori, a dus la adoptarea soluției de respingere a cererii formulate de partea civilă ce viza recunoașterea paternității, concluzionând că în ceea ce privește această infracțiune prevăzută de art. 52 alin. (3) rap. la art. 321 C. pen., vinovăția inculpatului a fost neechivoc dovedită.

Criticile inculpatului cu privire la reținerea formei de participație improprie la săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă prin care se invocă inexistența unor acte obiective de instigare, tind la reevaluarea unor elemente sau împrejurări de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, în raport de care Înalta Curte de Casație și Justiție nu este abilitată să dea o nouă interpretare materialului probator și nici să rețină o stare de fapt diferită de cea valorificată în hotărârea atacată.

În continuare, analizând criticile invocate de inculpatul A., privind neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de mărturie mincinoasă și din punct de vedere al laturii subiective, lipsa intenției, Înalta Curte subliniază faptul că aceste critici vizează chestiuni de fapt și tind la o reevaluare a conținutului mijloacelor de probă pe baza cărora instanța de apel a concluzionat că atitudinea psihică a inculpatului a fost una specifică intenției directe, fiind proprie unei evaluări de fapt a cauzei, o asemenea analiză excedând vădit limitelor cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

De altfel, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit că, în cadrul cazului de recurs în casație reglementat în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție examinează întrunirea elementelor de tipicitate obiectivă, iar nu și a vinovăției prevăzută de lege, întrucât teza distinctă privind lipsa vinovăției prevăzută de lege cuprinsă în art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. nu se regăsește în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. (Decizia nr. 188/RC din 23 mai 2018 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, Decizia nr. 233/RC din 25 iunie 2015 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală).

Înalta Curte reține că participația inculpatului la săvârșirea faptei de mărturie mincinoasă a fost analizată nu singular, ci prin raportare și coroborare cu probele administrate (declarațiile martorilor), concluzia la care a ajuns instanța de fond, menținută și de instanța de apel că fapta inculpatului A. întrunește condițiile de tipicitate ale infracțiunii de participație improprie la mărturie mincinoasă a fost stabilită în urma aprecierii tuturor probelor administrate.

Astfel, cum s-a subliniat anterior, evaluarea pe care Înalta Curte o realizează în calea extraordinară a recursului în casație este limitată la chestiuni exclusiv de drept. Analiza conținutului mijloacelor de probă pe baza cărora instanța de apel a concluzionat că inculpatul a fost implicat în a determina cu intenție pe expert să întocmească fără vinovăție raportul de expertiză ce conține afirmații mincinoase este specifică evaluării unor elemente esențialmente de fapt, care au fost coroborate cu alte aspecte, care nu pot fi cenzurate în recurs în casație prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. sau a altui motiv expres prevăzut de lege.

Critica inculpatului relativ la faptul că a fost condamnat pentru infracțiuni pentru care nu a fost trimis în judecată, în sensul că în considerentele deciziei instanței de apel s-a menționat că se face vinovat de infracțiuni de fals, respectiv infracțiunile prev de art. 289, art. 291 și art. 259 din C. pen., este neîntemeiată, fiind o evidentă eroare materială, așa cum rezultă din încheierea din 11 ianuarie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în cuprinsul căreia s-a motivat îndreptarea erorii strecurate în cuprinsul considerentelor deciziei.

Prin urmare, analiza conținutului mijloacelor de probă pe baza cărora instanța de fond și instanța de apel au concluzionat că inculpatul se face vinovat de săvârșirea infracțiunilor de mărturie mincinoasă și nerespectarea hotărârilor judecătorești, dar și a relevanței ori certitudinii acestor mijloace este specifică evaluării unor elemente esențialmente de fapt, care nu pot fi cenzurate în recursul în casație prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. sau a altui motiv expres prevăzut de lege.

În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că „dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curți de Casație și Justiție modificarea situației de fapt, în acest stadiu putându-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reținute de către instanța de apel, sunt prevăzute ca infracțiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc – din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului” (Decizia nr. 350/RC/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, www.x.ro).

De asemenea, s-a statuat că „dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. nu permit o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator și stabilirea unei situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, examinarea hoărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt neputând fi cenzurate în niciun fel.

(…) Verificările pe care instanța de recurs în casație le face din perspectiva noțiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita este prevăzută de vreo normă de incriminare, cât și condițiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu-zisă și elementele de conținut ale incriminării sub aspectul laturii obiective (nu însă și în ceea ce privește latura subiectivă, lipsa de tipicitate subiectivă constituind o teză distinctă prevăzută în art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. și care nu a fost preluată în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.)” (Decizia nr. 78/RC/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, www.x.ro).

Totodată s-a reținut că acest caz de casare vizează „acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv)” (Decizia nr. 442/RC/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, www.x.ro).

Contrar celor susținute de inculpatul A., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că maniera în care faptele acestuia au fost reținute de instanța de fond și de instanța de apel a făcut posibilă efectuarea examinării de tipicitate atât din punct de vedere obiectiv, cât și subiectiv, privind infracțiunile de mărturie mincinoasă și nerespectarea hotărârilor judecătorești pentru care a fost condamnat, fiind astfel neîntemeiate susținerile inculpatului A. în sensul că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestora.

Cu privire la infracțiunea de nerespectare a hotărârilor judecătorești s-a reținut, în sarcina inculpatului, ca situație de fapt, că la data de 17 iulie 2015, s-a împotrivit la executarea încheierii din data de 5 iunie 2015, pronunțată de Judecătorul de drepturi și libertăți în dosarul nr. x/2015 al Curții de Apel București, secția a II-a penală, prin opunerea de rezistență față de organele de executare, fiind necesară imobilizarea sa de către organele de poliție, pentru prelevarea probelor biologice.

Analiza conținutului mijloacelor de probă pe baza cărora instanța de apel a concluzionat că inculpatul s-a împotrivit la executarea încheierii este specifică evaluării unor elemente esențialmente de fapt, care nu pot fi cenzurate în recurs în casație prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. sau a altui motiv expres prevăzut de lege. Inculpatul nu a adus critici ce pot fi încadrate în cazul de recurs invocat, în cauză, fiind realizate, prin urmare, toate cerințele de tipicitate obiectivă a infracțiunii menționate.

Concluzionând, Înalta Curte constată că inculpatul A. nu a invocat veritabile aspecte de nelegalitate ale hotărârii recurate, subsumate cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., ci au circumscris criticile aduse hotărârii atacate chestiunilor de fapt reținute de către instanțe prin soluțiile pronunțate în cauză, solicitând achitarea în baza art. 16 lit. a) din C. proc. pen. (fapta nu există) și motivând că fapta nu e prevăzută de legea penală. Sintagma „nu este prevăzută de legea penală”, regăsită în cuprinsul art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., privește situațiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau a operat dezincriminarea.

În ceea ce privește cazul de recurs în casație prev de art. 438 pct. 12 din C. proc. pen., inculpatul, în esență, a susținut că nu s-au reținut circumstanțe atenuate, că despăgubirile civile ce au fost acordate părților civile sunt nejustificat de mari și echivalează cu o îmbogățire fără justă cauză, că instanța de apel nu a avut în vedere încheierea de îndreptare a erorii materiale a instanței de fond și, totodată că, nu poate fi condamnat penal și obligat la daune morale și despăgubiri, apreciind că pedeapsa aplicată este nelegală.

Potrivit dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării în cazul în care „s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege”, cazul de casare fiind incident în situația în care pedeapsa stabilită sau aplicată este nelegală, excluzându-se criticile privind greșita individualizare. Astfel, prin „pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege”, legiuitorul a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt prevăzute de textul de lege în raport de încadrarea juridică și de cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei a căror incidență a fost stabilită de instanța de apel.

În calea extraordinară a recursului în casație nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac aprecieri asupra hotărârii date și dacă ea corespunde sau nu legii. Recursul în casație reprezintă un mijloc de a repara nelegalitățile și nu are, în consecință, drept obiect rezolvarea unei cauze penale, ci sancționarea deciziilor nelegale, în scopul respectării legislației și a uniformității jurisprudenței.

În cauză, Înalta Curte constată că inculpatul a fost condamnat în temeiul art. 52 alin. (3) din C. pen. raportat la art. 273 alin. (2) lit. c) din C. pen. (cu limite de la 1 an la 5 ani) cu aplicarea art. 5 din C. pen. la pedeapsa principală de 2 ani și 8 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de participație improprie la mărturie mincinoasă, iar în temeiul art. 287 alin. (1) lit. a) din C. pen. (cu limite de la 3 luni la 2 ani) a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de nerespectare a hotărârilor judecătorești.

Aplicând regulile de la concursul de infracțiuni, în temeiul 38 alin. (1) din C. pen., art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., art. 45 alin. (3) lit. a) din C. pen. inculpatul A. a fost condamnat la pedeapsa cea mai grea de 2 ani și 8 luni închisoare, sporită cu 4 luni închisoare, respectiv pedeapsa principală de 3 ani închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) și b) din C. pen.

În consecință, Înalta Curte reține că pedeapsa aplicată inculpatului de 3 ani închisoare este în limitele prevăzute de lege, iar prin criticile aduse deciziei atacate, în realitate, nu se invocă nelegalitatea hotărârii, ci se critică faptul că nu s-au avut în vedere circumstanțele atenuante, precum și critici ce vizează latura civilă a cauzei, astfel încât acestea nu pot fi circumscrise cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen.

Având în vedere motivele de recurs în casație invocate, se constată că recurentul inculpat contestă, aplicarea pedepsei complementare, nereținerea circumstanțelor atenuante, precum și obligarea sa la plata, despăgubirilor civile, a daunelor morale, iar în final, a cheltuielilor de judecată, or, aceste aspecte nu pot fi circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. care vizează situația în care inculpatului i s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, criticile invocate neputând fi cenzurate prin prezenta cale de atac și nici încadrate în niciunul dintre cazurile de casare prevăzute de dispozițiile legale în materie, respectiv art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

În jurisprudența constantă a instanței supreme s-a stabilit că pot fi încadrate în dispozițiile legale menționate erorile care se produc în legătură cu aplicarea pedepsei sau a măsurilor educative, prin stabilirea unei sancțiuni neprevăzute de lege, prin nerespectarea limitelor legale ori a tratamentului sancționator, relevante în acest sens fiind deciziile publicate pe www.x.ro ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală nr. 51, 63, 327, 522, 554 din 2016, nr. 23, 150 din 2017.

În consecință, Înalta Curte reține că sfera controlului judiciar a fost limitată, astfel că nu pot fi examinate decât chestiunile ce privesc aspecte de drept, în limita cazurilor de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., fără a putea analiza și netemeinicia deciziei atacate. Aceste considerații sunt aplicabile și cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., conform căruia hotărârile sunt supuse casării dacă inculpatului i s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Având în vedere că în cauză calea de atac exercitată nu sunt incidente cazurile de recurs în casație prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 și pct. 12 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 131/A din data de 25 mai 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. x/2016.

Potrivit art. 275 alin. (2) din C. proc. pen. va obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Sursa informației: www.scj.ro.

Solicitarea completării, respectiv interpretării normelor procedurale, în sensul reglementării exprese a unor dispoziții favorabile. Solicitare inadmisibilă (NCPP, NCP, L. nr. 47/1992) was last modified: martie 22nd, 2020 by Redacția ProLege
0 Shares

Recomandări

Vă recomandăm:

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.

Abonează-te la newsletter