Solicitare privind dispunerea obligării pârâtului la plata sumei reprezentând valoarea tichetelor de masă şi a zilelor de concediu de odihnă încasate necuvenit. Stabilirea competenţei de soluţionare a cauzei

• C. muncii: art. 269 alin. (2)
• NCC: art. 227 alin. (2)
• NCPC: art. 135 alin. (1)
• NCPC: art. 56 alin. (2)

Prin cererea de chemare judecată înregistrată la 19 martie 2021 pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă, sub număr de dosar x/2021, așa cum a fost precizată la 14 septembrie 2021, reclamanta SUCURSALA REGIONALĂ CF TIMIȘOARA a CNCF „CFR” S.A. a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1415,50 RON reprezentând valoarea tichetelor de masă și a zilelor de concediu de odihnă încasate necuvenit.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 266 și următoarele din Codul Muncii.

(I.C.C.J., s. a II-a civ., decizia nr. 1028 din 4 mai 2022)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Timiș competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Prin acțiunea promovată, reclamanta SUCURSALA REGIONALĂ CF TIMIȘOARA a CNCF „CFR” S.A. a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1415,50 RON reprezentând valoarea tichetelor de masă și a zilelor de concediu de odihnă încasate necuvenit.

Înalta Curte reține că litigiul de față, având ca obiect cererea formulată de reclamanta C.N.C.F. „C.F.R.” S.A. – Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara, în calitate de angajator, în contradictoriu cu persoana fizică pârâtă, A., are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1 lit. n) și p) din Legea dialogului social nr. 62/2011.

Pentru stabilirea competenței în cauza de față, sunt relevante dispozițiile art. 269 Codul Muncii, respectiv cele ale art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011.

Potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) Codul Muncii:

„cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul”.

De asemenea, potrivit art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, act normativ cu caracter special față de Codul Muncii, „cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul”.

Din interpretarea celor două texte de lege, rezultă faptul că norma cuprinsă în art. 269 Codul Muncii are în vedere atât situația în care reclamant este persoana fizică angajată, cât și cea în care reclamant este persoana juridică angajatoare.

În schimb, norma cuprinsă în prevederile art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013, reglementează competența teritorială de soluționare a conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul, caz în care acțiunea poate fi promovată fie la instanța de domiciliu, fie la cea de la locul de muncă, cu precizarea că textul art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011 nu reglementează competența teritorială de soluționare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul.

În speță, însă, trebuie determinată norma de competență teritorială în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul, caz în care se aplică norma cu caracter general în materia conflictelor de muncă, în vigoare, respectiv, dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul Muncii.

Cu toate acestea, în ceea ce privește conflictul de competență ivit între Tribunalul Timiș și Tribunalul București, Înalta Curte reține că, potrivit art. 227 alin. (2) din C. civ.:

„în funcție de obiectul de activitate, persoana juridică poate avea mai multe sedii cu caracter secundar pentru sucursalele, reprezentanțele sale teritoriale și punctele de lucru”.

În aceste condiții, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 269 alin. (2) Codul Muncii cu cele ale art. 227 alin. (2) C. civ., rezultă că noțiunea de „sediu” utilizată în cuprinsul art. 269 alin. (2) Codul muncii nu se referă numai la sediul principal al persoanei juridice, ci și la sediul secundar, cum este cel al unei sucursale, textul legal neputând fi interpretat restrictiv, în lipsa unei mențiuni exprese referitoare la sediul principal al reclamantului.

De asemenea, dispozițiile art. 56 alin. (2) din C. proc. civ. prevăd următoarele:

„Cu toate acestea, pot sta în judecată asociațiile, societățile sau entitățile fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii”.

Prin dispozițiile legale anterior citate, legea de procedură civilă le conferă sucursalelor legitimare procesuală activă, chiar neavând personalitate juridică, dar constituite potrivit legii, rațiunea legiuitorului fiind legată de drepturile și obligațiile persoanei juridice care se exercită prin intermediul sucursalei, așa cum este cazul în speță.

În aceste condiții, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii cu cele ale art. 56 alin. (2) din C. proc. civ., rezultă că noțiunea de „sediu” la care fac referire dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, nu se referă numai la sediul principal al persoanei juridice ci și la sediul secundar, cum este cel al unei sucursale, ce are capacitate procesuală de folosință și de exercițiu.

Aplicând regula de interpretare a normelor juridice, unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă, rezultă că „sediul” reclamantului la care se referă art. 269 alin. (2) din Codul muncii vizează atât sediul principal, cât și sediul secundar.

Cererea de chemare în judecată a fost formulată de C.N.C.F. „C.F.R.” S.A. prin Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara, în contradictoriu cu pârâtul A., fost angajat al C.N.C.F. „C.F.R.” S.A., Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara, care, așa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul Tribunalului Timiș, și-a exercitat atribuțiile aferente contractului de muncă în cadrul Sucursalei Regionale de Căi Ferate Timișoara.

Dat fiind că raporturile juridice de muncă ce atrag competența exclusivă au fost încheiate și derulate cu SNTFC CFR CĂLĂTORI S.A. – Sucursala Regională De Transport Feroviar De Călători Timișoara, care are sediul în municipiul Timișoara, iar în cererea de chemare în judecată a fost indicat drept sediu al reclamantei cel din municipiul Timișoara, rezultă că în funcție de acest sediu se va determina instanța competentă să soluționeze prezenta cauză.

Având în vedere că municipiul Timișoara, se află în circumscripția teritorială a Tribunalului Timiș, rezultă că această instanță este competentă să soluționeze litigiul de muncă ivit între părți.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse și de principiul asigurării accesului efectiv la justiție, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, secția I civilă.

Sursa informației: www.scj.ro.