Solicitare în vederea anulării ordinului privind încetarea numirii reclamantului, prin detaşare în interesul învăţământului, în funcţia de inspector şcolar general, repunerea părţilor în situaţia anterioară prin reintegrare în funcţia deţinută anterior, precum şi obligarea pârâtului la plata diferenţelor dintre drepturile cuvenite pentru funcţia de inspector şcolar general şi cele efectiv încasate

• Constituţia României: art. 14
• Constituţia României: art. 15
• Constituţia României: art. 2 alin. (1) lit. t)
• Constituţia României: art. 21 alin. (3)
• Constituţia României: art. 7
• Legea nr. 1/2011: art. 251^1
• Legea nr. 554/2004: art. 14
• NCPC: art. 22 alin. (2)
• NCPC: art. 233 alin. (1) lit. i)
• NCPC: art. 425 alin. (1) lit. b)
• NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 6
• NCPC: art. 496 alin. (1)

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Galați la data de 21.04.2021, sub nr. x/2021, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației și Cercetării, a solicitat anularea Ordinului MEC nr. 3120/14.01.2021 privind încetarea numirii acestuia, prin detașare în interesul învățământului, în funcția de inspector școlar general la Inspectoratul Școlar Județean Brăila, repunerea părților în situația anterioară prin reintegrarea sa în funcția deținută anterior, precum și obligarea pârâtului la plata diferențelor dintre drepturile cuvenite pentru funcția de inspector școlar general și cele efectiv încasate în perioada cuprinsă între data eliberării din funcția menționată și data reluării acestor atribuții.

Reclamantul a mai solicitat și suspendarea executării Ordinului contestat, în conformitate cu disp. art. 15 din Legea nr. 554/2004, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

(I.C.C.J., SCAF, decizia nr. 1683 din 22 martie 2022)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. („când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei”), instanța de control judiciar reține că,

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii „se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”.

Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de reclamant, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat; prima instanță reținând corect situația de fapt, în limitele impuse de această procedură și, totodată, realizând o încadrare juridică adecvată.

Astfel, analizând sentința recurată, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., raportându-se la cerința neprejudecării fondului, Înalta Curte apreciază că soluția primei instanțe, de respingere a cererii de suspendare a executării actului administrativ, ca nefondată, este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale în vigoare, în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Cercetând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și explică în mod convingător soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a reținut, în final, că cererea de suspendare nu îndeplinește condițiile impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte constată că argumentele recurentului – reclamant, în sensul că „atât prin cererea introductivă cât și prin concluziile orale din ședința publică din data de 08.06.2021 am invocat o serie de argumente în susținerea cererii de suspendare….însă urmează să constatați că instanța de fond nu face nici o referire la motivele invocate de subsemnatul în susținerea cererii de suspendare, apărările/susținerile mele lipsind cu desăvârșire din considerentele încheierii”, nu pot fi reținute, deoarece, pe de o parte, în cadrul cererii de suspendare instanța este limitată la a cerceta, după verificarea condiției de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă, iar pe de altă parte, raportat la faptul că judecătorul este obligat să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părților care sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât, dacă soluția este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument.

Faptul că, în considerentele încheierii instanța nu a redat în integralitate toate susținerile reclamantului din cererea de chemare în judecată și din cadrul dezbaterilor orale de la termenul de judecată din data de 08 iunie 2021, nu poate conduce la nelegalitatea încheierii recurate, raportat la dispozițiile art. 233 alin. (1) lit. i) din Codul de procedură civilă, conform cărora încheierea de ședință va cuprinde printre altele „i) cererile, declarațiile și prezentarea pe scurt a susținerilor părților…”, precum și raportat la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură civilă, conform cărora hotărârea va cuprinde „b) considerentele în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților…”.

Ori, dat fiind caracterul sumar al analizei pe care instanța o poate face în procedura soluționării cererii de suspendare a actului administrativ, Înalta Curte constată că instanța de fond a procedat întocmai, analizând actul administrativ ce face obiectul judecății, în limitele prevăzute de normele legale în vigoare.

Analizând hotărârea pronunțată de prima instanță, Înalta Curte constată că soluția adoptată este motivată și nu există contradicție între considerente sau între considerente și dispozitiv, prima instanță motivând în sensul respingerii acțiunii, considerentele reținute în fundamentarea soluției pronunțate fiind dezvoltate, clar explicate, nelăsând loc de confuzii cu privire la silogismul logico-juridic reținut.

Așadar, procedura sumară de cercetare a unui act administrativ-fiscal realizată pe baza unei cereri de suspendare a executării se grefează pe analiza în aparență a unor motive de nelegalitate a respectivului act, ceea ce nu se confundă cu o cercetare a legalității respectivului act administrativ-fiscal.

În cauza de față, Înalta Curte constată că sentința civilă recurată respectă disp. art. 22 alin. (2) și art. 425 Cod de procedură civilă. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță; lipsa de motivare neputând fi reținută, raportat la faptul că instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea.

Reține Înalta Curte că cerința motivării adecvate a unei hotărâri judecătorești nu trebuie confundată cu obligația de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părți în vederea susținerii temeiurilor de fapt și de drept pe care se întemeiază solicitările părților litigante, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează poziția procesuală a părților.

Motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

O hotărâre motivată corespunzător, astfel încât să fie posibilă exercitarea controlului judiciar asupra sa și să ofere toate garanțiile unui proces echitabil, cu respectarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituția României și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu poate fi atinsă de un viciu de nelegalitate rezultat din lipsa unui răspuns la fiecare argument cuprins în cererile părților, cât timp raționamentul logico-juridic s-a format cu luarea în considerare a acestor argumente, chiar și în condițiile în care nu s-a referit expres la fiecare dintre ele.

Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

„În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)”.

În speța de față, instanța de control judiciar constată că hotărârea recurată respectă exigențele impuse de art. art. 425 alin. (1) C. proc. civ., pentru a fi considerată motivată, întrucât, raportat la obiectul cauzei, instanța de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se atât la susținerile părților, cât și la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății, iar o astfel de motivare permite exercitarea controlului ierarhic superior asupra legalității sale, asigurând, totodată, garanțiile necesare pentru efectivul acces la justiție și pentru evitarea arbitrariului în soluționarea cauzei.

Prin urmare, din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recursul declarat de recurentul – reclamant este nefondat.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă („când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material”), criticile recurentului privesc modalitatea de interpretare a condițiilor prevăzute de art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004 pentru dispunerea suspendării executării unui act administrativ și de aplicare concretă a acestora în cauza de față.

Înalta Curte constată că recursul astfel cum a fost formulat este nefondat, deoarece recurentul-reclamant nu a invocat nicio împrejurare de fapt sau de drept care să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Cu caracter preliminar, Înalta Curte reține că, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond

Văzând dispozițiile legale mai sus arătate, instanța de recurs reține că un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa numai în situația în care vor fi îndeplinite cumulativ cele două condiții: existența unui caz bine justificat și necesitatea evitării unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat, cele două condiții determinându-se reciproc, neputându-se vorbi despre un caz bine justificat fără a exista pericolul producerii pagubei și invers.

Analizând susținerile recurentei – reclamante referitoare la existența cazului bine justificat, Înalta Curte constată că prima instanță, raportându-se la cerința neprejudecării fondului, în mod temeinic a realizat doar o cercetare sumară a aparenței dreptului, analizând actul ce face obiectul suspendării doar sub aspectul existenței unor indicii ce ar fi putut conduce la concluzia că dispoziție obligatorie este nelegală, având în vedere tocmai faptul că această condiție a cazului „bine justificat” presupune ca asupra legalității actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă, pentru a putea fi identificată cu ușurință la nivelul aparențelor, fără a se intra în cercetarea pe fond a dispozițiilor actului și fără a se analiza consecințele juridice pe care acesta le-a produs.

Trebuie amintit că, din dispozițiile generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, acesta se bucură de prezumția de legalitate, fiind executoriu din oficiu, în baza legii și pentru aplicarea acesteia.

Astfel, existența unui caz bine justificat poate fi reținută dacă din împrejurările cauzei ar rezulta o îndoială puternică și evidentă asupra prezumției de legalitate, care constituie unul dintre fundamentele caracterului executoriu al actului administrativ. Prin urmare, suspendarea executării actului administrativ constituie o situație de excepție, în cadrul căreia instanța are numai posibilitatea să efectueze o cercetare sumară a aparenței dreptului, întrucât în cadrul procedurii prevăzute de lege pentru suspendarea executării actului administrativ nu poate fi prejudecat fondul litigiului.

Pe de altă parte, cazul bine justificat nu poate fi argumentat prin invocarea unor aspecte ce țin de legalitatea actului administrativ, întrucât acestea vizează fondul actului, care se analizează numai în cadrul acțiunii în anulare.

În speță, recurentul reclamant a invocat în susținerea îndeplinirii condiției cazului bine justificat, lipsa motivării în fapt și în drept a ordinului, neîmplinirea termenului stabilit în mod expres în cuprinsul actului administrativ (sfârșitul anului școlar 2020-2021), numirea unei alte persoane pe același post, tot prin detașare, emiterea ordinului în perioada în care recurentul se afla în incapacitate temporară de muncă, nu s-a făcut dovada că măsura încetării detașării a fost luată în interesul învățământului, imediat după emiterea ordinului s-a procedat și la încetarea contractului individual de muncă nr. x/02.11.2020 încheiat cu ISJ Brăila pentru implementarea proiectului cu titlul „STEP -Strategii de practică, un pas psre viitoarea mesesie”, fără să se țină cont că se afla în incapacitate de muncă și raportul juridic de muncă era suspendat.

În acord cu instanța de fond și Îalta Curte reține ca fiind relevante în soluționarea cauzei normele legale specifice de la art. 251^1 din Legea nr. 1/2011 a educației naționale, cu completările și modificările ulterioare în care se dispune că:

„(1)Personalul didactic titular în învățământul preuniversitar poate fi detașat în interesul învățământului, cu acordul său, pentru ocuparea unor posturi din unități/instituții de învățământ și unități conexe, la solicitarea acestuia, precum si pentru asigurarea pe perioadă determinată de cel mult un an școlar a conducerii unităților de învățământ unităților conexe ale învățământului preuniversitar, inspectoratelor școlare și caselor corpului didactic și a funcțiilor de îndrumare și de control în inspectoratele școlare. Detașarea în interesul învățământului se realizează conform metodologiei elaborate cu consultarea partenerilor de dialog social și aprobate prin ordin al ministrului educației, cercetării, tineretului și sportului”.

De asemenea, potrivit art. 20 alin. (3),(4) din Metodologia de organizare și desfășurare a concursului pentru ocuparea funcțiilor de inspector școlar general, inspector școlar general adjunct din inspectoratele școlare și de director al casei corpului didactic aprobată prin OMEC nr. 3992 din 2 aprilie 2020:

„(3)Ministrul educației si cercetării poate dispune încetarea detașării în funcția de inspector școlar general, inspector școlar general adjunct din inspectoratul școlar si de director al casei corpului didactic la o dată anterioară expirării termenului detașării.

(4)Eliberarea din funcția de inspector școlar general, inspector școlar general adjunct din inspectoratele școlare și de director al casei corpului didactic se face de către ministrul educației și cercetării, în condițiile legii”.

Astfel, analizând sumar ordinul atacat, Înalta Curte constată că acesta, la nivel de aparență, conține toate elementele prevăzute de normele legale incidente, fiind menționate temeiurilor de drept ce au stat la baza emiterii acestuia, fiind emis în baza și în vederea executării Legii educației naționale nr. 1/2-11, cu modificările și completările ulterioare, precum și prevederile Ordinului nr. 3992/2020 privind aprobarea Metodologiei de organizare și desfășurare a concursului pentru ocuparea funcțiilor de inspector școlar general, inspector școlar general adjunct din inspectoratele școlare și de director al casei corpului didactic, fiind emis în limitele de competență conferită de art. 254^1 din Legea educației naționale nr. 1/2011, cu modificările și completările ulterioare și care reglementează detașarea în interesul învățământului.

Astfel, în mod corect instanța de fond a reținut că, în condițiile în care nici ordinele de numire a reclamantului în funcția de inspector școlar prin detașare în interesul învățământului, acceptate de reclamant, nu conțin o motivare suplimentară, în afara menționării temeiurilor de drept ce au stat la baza emiterii acestora, în vigoare în perioada cât acesta a ocupat această funcție, nici argumentul nemotivării actului subsecvent, de încetare a detașării în interesul învățământului, nu poate fi reținut, acest act administrativ fiind motivat în fapt și în drept în aceeași manieră în care au fost motivate și Ordinele de detașare în interesul învățământului nr. 4785 din 14.08.2019, nr. 5050 din 30.08.2019 și nr. 5118 din 14.08.2020, nefiind necesare justificări privind activitatea reclamantului, în condițiile în care prin acest Ordin nu s-a dispus sancționarea acestuia.

Nici faptul că pârâtul, până la data promovării acțiunii, nu a răspuns reclamantului la plângerea prealabilă formulată în baza art. 7 din Legea nr. 554/2004 nu poate constitui un indiciu de nelegalitate a actuluiu administrativ contestat, lipsa răspunsului putând fi sancționată în altă manieră și neavând legatură directă cu emiterea actului administrativ contestat. De altfel, instanța de control judiciar reține că prin Ordinul contestat reclamantului i-a încetat funcția de inspector școlar general pe care o ocupa temporar, prin detașare, acesta neocupând această funcție prin concurs. Așadar, recurentul – reclamant nu este titularul postului de inspector școlar general, iar această funcție a ocupat-o temporar, în baza Ordinului MEC nr. 5118/14.08.2020, „până la organizarea concursului de către Ministerul Educației și Cercetării, dar nu mai târziu de sfârșitul anului școlar 2020-2021, cu rezervarea catedrei pe care este titular”. Se constată, astfel, că sintagma până la organizarea concursului de către Ministerul Educației și Cercetării, dar nu mai târziu de sfârșitul anului școlar 2020-2021, se referă la durata maximă a detașării, însă nu obligă la menținerea acestei durate. Așadar, măsura de exercitare cu caracter temporar a funcției, de inspector scolar general, deși s-a dispus „până la organizarea concursului de către Ministerul Educației și Cercetării, dar nu mai târziu de sfarsitul anului școlar 2020-2021”, poate înceta și înainte de această dată. Acest lucru este posibil, nefiind interzis de textul de lege, cu atât mai mult cu cât reclamantul nu este titularul funcției, deci nu are un drept definitiv de numire în funcție obținut în urma câștigării unui concurs, ci a ocupat-o doar cu caracter temporar. Fiind detașat temporar, această măsură poate înceta oricând din inițiativa Ministrului Educației și Cercetării, conform art. 20 alin. (3) și (4) din Metodologia de organizare și desfășurare a concursului pentru ocuparea funcțiilor de inspector școlar general, inspector școlar general adjunct din inspectoratele școlare și de director al casei corpului didactic aprobată prin OMEC nr. 3992 din 2 aprilie 2020, care poate desemna, în condițiile legii, o altă persoană pentru restul perioadei rămase.

Așadar, nici susținerea recurentului – reclamant în sensul că nu a fost îndeplinită condiția necesară pentru încetarea mandatului (până la organizarea concursului de către Ministerul Educației), respectiv termenul stabilit în mod expres în cuprinsul actului administrativ (sfârșitul anului școlar 2020-2021), nu este aptă că creeze o îndoială serioasă în privința legalității ordinului contestat și să răstoarne prezumția de legalitate de care se bucură acest act administrativ.

Deopotrivă, nici critica recurentului privind emiterea ordinului nr. 3120/2021 de încetare a mandatului în perioada în care se afla în incapacitate temporară de muncă, nu poate fundamenta condiția cazului bine justificat, având în vedere că Ordinul nr. 3120 a fost emis la data de 14.01.2021, iar, din certificatul de concediu medical Seria x nr. x depus de recurent în dovedirea acestei critici, rezultă că incapacitatea temporară de muncă a survenit la data de 15.01.2021, aceasta fiind data de început a acordării concediului medical, fiind, deci, ulterioară emiterii ordinului atacat.

Prin urmare, instanța de control judiciar apreciază că, prin susținerile sale reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii condiției „cazului bine justificat”, astfel cum în mod corect și instanța de fond a reținut.

Mai mult, Înalta Curte constată că prin sentința civilă nr. 34/2022 pronunțată la data de 03.03.2022, în dosarul de bază nr. x/2021, Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal a respins, ca fiind nefondată, acțiunea în anularea Ordinului MEC nr. 3120 din 14.01.2021.

Deși nu este definitivă, această soluție constituie un reper în verificarea aparenței de nelegalitate, pentru că judecătorul fondului a avut posibilitatea administrării și interpretării unor probe și a efectuării unei evaluări aprofundate, posibilitate pe care mecanismul procesual al suspendării de executare nu o îngăduie.

Această soluție dată acțiunii în anularea actului administrativ vine să confirme constatarea primei instanțe, în sensul neîndeplinirii condiției cazului bine justificat, în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.

În aceste circumstanțe, soluția adoptată de instanța învestită cu soluționarea acțiunii în anulare creează, cel puțin cu caracter provizoriu, premisa legalității acttului administrativ a cărui suspendare s-a solicitat, fiind astfel confirmată prezumția de legalitate de care se bucură actul administrativ, până la soluționarea recursului.

Față de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că prima instanță, în raport de susținerile părților, a realizat, în limitele învestirii sale, o examinare sumară a situației de fapt și de drept invocate de reclamantă, pe care le-a considerat, în mod justificat, ca nefiind de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ ce face obiectul cererii de suspendare dedusă judecății, recurentul- reclamant neoferind indicii aparente care să răstoarne prezumția de legalitate de care se bucură actul administrativ.

Înalta Curte va respinge, ca nefondate și criticile recurentului privitoare la îndeplinirea condiției pagubei iminente, reținând că, în raport de prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004, pentru admiterea cererii de suspendare trebuie întrunite cumulativ atât condiția pagubei iminente, cât și condiția cazului bine justificat. În raport de concluzia primei instanțe, referitoare la neîndeplinirea cerinței cazului bine justificat, Înalta Curte constată că temeinicia sau netemeinicia susținerilor părții cu privire la îndeplinirea cerinței pagubei iminente nu prezenta relevanță și nu este de natură a influența soluția pronunțată în cauză.

În aceeași notă argumentativă, Înalta Curte reține că în prezentul recurs nu se impune analizarea elementelor ce conturează îndeplinirea cerinței pagubei iminente, date fiind considerentele prezentei decizii, prin care s-au menținut constatările instanței de fond referitoare la neîndeplinirea condiției cazului bine justificat. Nefiind îndeplinită una dintre condițiile cumulative prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, examinarea celei de-a doua cerințe nu-și găsește utilitatea, neavând aptitudinea de a modifica soluția instanței de control judiciar.

Se constată, așadar, că prima instanță a făcut o analiză a premiselor suspendării executării actului administrativ și a reținut fondat că nu sunt îndeplinite condițiile cerute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru suspendarea efectelor efectelor Ordinului M.E.C nr. 3120 din 14.01.2021.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte reține că, în absența dovedirii existenței unui caz bine justificat, hotărârea primei instanțe este legală, fiind pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 2 lit. ș) și t) din Legea nr. 554/2004, iar soluția de respingere a cererii de suspendare este întemeiată.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat, cu consecința menținerii, ca legale, a încheierii pronunțate de prima instanță.

Sursa informației: www.scj.ro.