Rolul șefilor de stat în republicile semiprezidențiale

De Larisa-Cătălina Ionescu

4 iul. 2023
Articol UJ Premium

Vizualizari: 412

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!

III. Viziunea Curții Constituționale asupra rolului Președintelui României

Așa cum am amintit, instituția Președintelui nu a fost întotdeauna un factor de echilibru, acesta aflându-se în situații conflictuale, juridice sau politice, cu alte autorități publice. Referitor la funcția de a veghea la buna funcționare a autorităților publice, Curtea Constituțională a reținut în Avizul consultativ nr. 1/2007 că participarea Președintelui României la ședințele Guvernului constituie, între altele, un mod de consultare a Guvernului, cât și un mijloc de veghere la buna funcționare a acestei autorități publice, prerogative ale șefului statului prevăzute de art. 80 alin. (2) și art. 86 din Constituție. În exercitarea acestor prerogative, Președintele are libertatea să participe la orice ședință a Guvernului. Analiza cuprinsului art. 87 alin. (1) din Constituție „nu relevă vreo interdicție în privința participării Președintelui României la ședințele Guvernului, ci opțiunea acestuia de a participa, fie la ședințele în care se dezbat probleme de interes național privind politica externă, apărarea țării sau asigurarea ordinii publice, fie în alte situații, la cererea primului-ministru”^[19]. Curtea a reținut în completarea acestui considerent că această atribuție prezidențială este caracterizată de faptul că exercitarea ei nu modifică raporturile de drept constituțional între Președintele României și Guvern. Președintele nu se substituie Guvernului, nu poate împiedica Guvernul să adopte actele juridice pe care acesta dorește să le adopte și nici nu-l poate obliga să ia măsuri contrare voinței acestuia. Argumentul Curții este valid în ipoteza în care Președintele dă dovadă de un comportament loial menținând o conduită corespunzătoare în cadrul participării sale la ședințele Guvernului. Problema poate fi nuanțată în cazul în care Președintele a candidat pe listele aceluiași partid de care aparține și Guvernul, iar acestă își poate exercita autoritatea, fie direct, fie indirect, asupra Primului-ministru sau a Guvernului. Totuși, chiar și în această ipoteză, considerăm că, din moment ce legiuitorul constituant nu a impus interdicții Președintelui de a participa la ședințele Guvernului, nici Curtea Constituțională nu ar putea să facă acest lucru fără a-și depăși competențele și a se transforma în legiuitor pozitiv.

De asemenea, în cadrul aceluiași aviz^[20], Curtea Constituțională a statuat că „prerogativele constituționale ca și legitimitatea democratică pe care i-o conferă alegerea lui de către electoratul întregii țări îi impun Președintelui României să aibă un rol activ, prezența lui în viața politică neputând fi rezumată la un exercițiu simbolic și protocolar. Funcțiile de garanție și de veghe consacrate în art. 80 alin. (1) din Constituție implică prin definiție observarea atentă a existenței și funcționării statului, supravegherea vigilentă a modului în care acționează actorii vieții publice – autoritățile publice, organizațiile legitimate de Constituție, societatea civilă – și a respectării principiilor și normelor stabilite prin Constituție, apărarea valorilor consacrate în Legea fundamentală. Nici veghea și nici funcția de garanție nu se realizează pasiv, prin contemplare, ci prin activitate vie, concretă. Având în vedere aceste considerente, Curtea constată că Președintele României poate, în virtutea prerogativelor și a legitimității sale, să exprime opinii și opțiuni politice, să formuleze observații și critici cu privire la funcționarea autorităților publice și a exponenților acestora, să propună reforme sau măsuri pe care le apreciază dezirabile interesului național”.

O decizie fundamentală a Curții Constituționale pentru calificare regimului politic din România, dar și pentru conturarea atribuțiilor Președintelui este Decizia nr. 683/2012^[21]. În această decizie Curtea a stabilit cele 3 condiții pe care un regim politic trebuie să le îndeplinească pentru a fi semiprezidențial, anume: Președintele să fie ales prin vot universal, Președintele să dispună de competențe considerabile, Președintele este secondat de un Prim-ministru și de miniștri, parte a puterii executive, și care pot rămâne în funcție doar dacă Parlamentul nu se opune.

Dacă prima și a treia condiție sunt înscrise în textul Constituției, respectiv în art. 81 prima condiție, iar în art. 102 și următoarele a treia condiție, Curtea Constituțională a analizat competențele Președintelui României pentru a stabili dacă și cea de-a două condiție este îndeplinită. O parte dintre competențele atribuite în mod expres de Constituție sunt: competența de a solicita reexaminarea legii, de a sesiza Curtea Constituțională, de a desemna candidatul pentru funcția de prim-ministru, de a numi un prim-ministru interimar, de a numi miniștri, de a cere urmărirea penală a membrilor Guvernului, de a consulta populația țării prin referendum, de a numi în funcții publice, de a acorda grațieri individuale. Analizând aceste competente, în Decizia nr. 683/2012, Curtea Constituțională a calificat regimului politic ca fiind unul semiprezidențial. Totuși, Curtea Constitutuțională nu s-a oprit la competențele expres prevăzute în legea fundamentală, ci a întărit rolul Președintelui prin oferirea unor competențe considerabile pe cale jurisprudențială. Considerăm, în această privința, că jurisprudența Curții Constituționale s-a îndepărtat de spiritul Constituției, deoarece Adunarea Constituantă nu a atribuit competențe considerabile Președintelui României atunci când a ales regimul semiprezidențial. Este just că în cadrul dezbaterilor s-a stabilit că un președinte ales prin vot universal, direct nu poate avea doar un rol protocolar, însă competențele efective ale Președintelui nu pot fi confundate cu competențele considerabile. Totuși, în momentul elaborării Constituției, nu puteau fi luate în calcul competențe considerabile pentru Președinte, deoarece era încă prezentă aversiunea față de fostul Președinte și autoritarismul acestuia. De altfel, opțiunea pentru regimul semiprezidențial s-a datorat și unui avantaj cert al acestuia: permite autorităților publice, aparținând celor trei puteri în stat, să-și păstreze o relativă autonomie, să beneficieze de o sferă proprie de atribuții și, totodată, să colaboreze strâns unele cu altele, pentru a se controla reciproc, cu respectarea principiului cooperării loiale constituționale^[22]. Regimul semiprezindențial nu este unul rigid. El a fost aplicat de fiecare națiune într-un fel propriu. Putem spune că un aspect esențial al semiprezidențialismului constă în raporturile de echilibrare și reechilibrare, pe de-o parte, între Executivul dualist și Parlament și, pe de altă parte, între cele două autorități executive: Președintele republicii și Guvern^[23]. Prin urmare, competențe considerabile ale unui Președinte nu trebuie să fie definitorii pentru calificarea unui sistem de guvernare ca semiprezidențialist.

Competențe oferite Președintelui pe cale jurisprudențială, prin interpretarea textelor constituționale, sunt: posibilitatea Președintelui României de a refuza o singură dată, motivat, propunerea primului-ministru de numire a unei persoane în funcția vacantă de ministru^[24]; acordare gradele de mareșal, de general și de amiral, fără a fi condiționat de lege, așa cum este în cazul atribuției privind numirile în funcții publice^[25]; consultarea Președintelui de către primul-ministru înaintea propunerii de revocare sau de numire a unor membri ai Guvernului care urma să fie o casacrare constituțională a Deciziei nr. 98/2008^[26]; posibilitateea de a cere urmărirea penală a membrilor Guvernului și a foștilor membri ai Guvernului, care, la data sesizării de către Parchetul General de pe Înalta Curte de Casație și Justiție, nu au și calitatea de deputat sau de senator^[27]; dreptul de apreciere și de examinare asupra propunerilor făcute de Consiliul Superior al Magistraturii pentru numirea judecătorilor și procurorilor, drept pe care Președintele ar trebui să îl aibă^[28].

Prin întărirea rolului Președintelui României și prin inovarea unor competențe ale acestuia, jurisprudența Curții Constituționale a imprimat caracteristici ale regimului prezidențial asupra regimului semiprezidențial, contrar voinței originare a Autorității Constituționale. De asemenea, președinții care s-au succedat au fost încurajați astfel să-și consolideze puterea printr-un comportament contrar loialității constituționale, generând conflicte, pe care le vom analiza în continuare.

IV. Concluzii

Una dintre cele mai subapreciate competențe ale șefilor de stat, o competență extraconstituționale, vizează puterea cuvântului. Folosindu-se de această putere, președinții pot influența agenda politică, dar își pot îndeplini corespunzător și celelalte obligații constituționale. Președintele poate adresa mesaje Parlamentului, de cele mai multe ori, acest mesaj fiind adresat la începutul legislaturii, cu scopul de a influența activitatea politică a Parlamentului. De asemenea, puterea cuvântului este exercitată odată cu numirea în funcție a unor demnitari sau prin oferirea de decorații și titluri de onoare, ocazia în care președinții își justifică alegerile sau oferă sfaturi și direcții pentru exercitarea atribuțiilor în mod public. Cu atât mai mult, președinții pot vorbi direct în fața națiunii ori de câte ori consideră acest lucru ca fiind necesar. Acesta poate fi un mecanism pentru conturarea activismului acestora, dar și o modalitate de personalizare a puterii politice.

În cadrul republicilor semiprezidențiale, șefii de stat își pot consolida poziția și prin influențarea sau blocarea numirii unei persoane în funcția de prim-ministru. Mai mult, rolul șefilor de stat va crește atunci când sistemul de partide este fracționat și este dificil să se coaguleze o majoritate parlamentară stabilă. În aceste cazuri, șefii de stat ar trebui să își exercite atribuțiile în așa fel încât să își îndeplinească funcția de mediere și de asigurare a respectării Constituției, astfel încât exercitarea atribuțiilor să conducă la o stabilitate guvernamentală și nu la o criză politică. Cu toate acestea, acest sistem de guvernare a fost considerat a produce efecte benefice pentru consolidarea democrațiilor în state aflate în tranziție de la sisteme totalitare.

^[19] Avizul Curții Constituționale nr. 1 din 5 aprilie 2007, publicat în Monitorul Oficial nr. 258 din 18.04.2007.

^[20] Idem.

^[21] Decizia Curții Constituționale nr. 683 din 27 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial nr. 479 din 12 iulie 2012.

^[22] C. Ionescu, Astăzi, despre vulnerabilitatea regimului politic semiprezidențial, sau cum voința Adunării Constituante din 1991 a fost denaturată prin interpretarea frauduloasă a Constituției, publicat în Revista Dreptul 7 din 2021, p. 3.