Restituire imobil. Condițiile angajării răspunderii vânzătorului pentru evicțiune. Omisiunea instanței de a analiza regimul juridic al imobilului. Lipsa calității procesuale pasive (NCC, NCPC)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 595/2017

NCC: art. 1337 și urm., art. 1344, art. 1341; NCPC: art. 274, art. 296, art. 304 pct. 7 și 9, art. 315 alin. (1), art. 316; H.G. nr. 906/1996: art. 1, art. 2; H.G. nr. 389/1996: art. 3; Legea nr. 69/1991: art. 4; Decretul-Lege nr. 31/1954: art. 25

Prima critică a recursului declarat de pârât a fost îndreptată împotriva acelei părți a hotărârii din apel prin care s-a răspuns chestiunilor vizând lipsa calității procesuale pasive a pârâtului Statul român și lipsa calității de reprezentant al acestuia în privința B., susținându-se deopotrivă greșita dezlegare dată acestor elemente ale cauzei, dar și neanalizarea tuturor argumentelor invocate de parte pe calea apelului.

Este de precizat că neanalizarea tuturor argumentelor susținute de parte în sprijinul poziției sale procesuale nu ridică o problemă de nemotivare a hotărârii care să atragă incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocat și de recurentul-pârât, atâta timp cât instanța, grupând argumentele, a răspuns acestora printr-un considerent comun ori atunci când considerentul prin care se răspunde mai multor argumente este unul esențial și peremptoriu, care face, deci, inutilă analiza argumentelor secundare.

Acesta este și cazul deciziei analizate, prin care s-a reținut că Statul român are calitate procesuală pasivă în cauza și că este reprezentat de B. în raportul juridic litigios dedus judecăți, pornindu-se în primul rând chiar de la considerentele deciziei de casare care, în partea sa de analiză a fondului dreptului litigios disputat, a reținut că acțiunea dedusă judecății este una în angajarea răspunderii civile pentru evicțiune în temeiul dreptului comun (art. 1337 și următoarele C. civ.) și că faptul că vânzarea s-a făcut în temeiul H.G. nr. 906/1996 nu poate exonera pe vânzător de răspundere, iar în cauză este evident că RA C. SA a acționat și a stat în judecată ca reprezentant legal al statului român.

Este adevărat că aceeași decizie de casare impunea necesitatea stabilirii cu exactitate a titularului dreptului de proprietate care a fost transmis în baza unor acte normative speciale, prin stabilirea regimului juridic al imobilului la data pronunțării sentinței civile nr. 14313/1998 a Judecătoriei Brașov în raport de evidențele de carte funciară, în raport de soluțiile pronunțate în litigiile având ca obiect restituirea întregului imobil și de dispozițiile H.G. nr. 906/1996, în vigoare la data formulării cererii de cumpărare, care indică – potrivit deciziei de casare – care sunt părțile în raportul juridic de transmitere a proprietății.

Or, răspunzând criticilor din apelul pârâtului, instanța de apel a reținut calitatea procesuală pasivă a acestuia observând direct dispozițiile H.G. nr. 906/1996, (la care îndruma decizia de casare și care s-au reținut a fi aplicabile vânzării spațiului comercial către intimata-reclamantă prin Decizia civilă nr. 25818 din 30 noiembrie 1999 a Tribunalului Brașov), fără a mai analiza regimul juridic al imobilului în raport, de evidențele de carte funciară și soluțiile formulate în litigiile privitoare la restituirea imobilului către fostul proprietar.

Această omisiune însă nu slăbește concluzia instanței de apel în privința calității procesuale pasive a pârâtului statul român, pe de o parte întrucât argumentele reținute în fundamentarea acestei soluții au o importanță hotărâtoare – cele sprijinite pe considerentele deciziei de casare și pe dispozițiile art. 1 din H.G. nr. 906/1996 – iar, pe de altă parte, întrucât analiza și a celorlalte elemente la care îndruma decizia de casare susțin aceeași concluzie iar nu una contrară.

Aceasta deoarece, cu referire la evidențele de carte funciară existente la data pronunțării sentinței civile nr. 14313/1993 a Judecătoriei Brașov și la soluțiile pronunțate în litigiile având ca obiect restituirea întregului imobil, se reține că Statul român figura înscris ca proprietar în C.F. Brașov a imobilului pentru o cotă de Vi din bun, în urma preluării abuzive a acesteia în temeiul Decretului nr. 92/1950 de la G., cealaltă cotă de xA din bun rămânând în continuare intabulată pe numele proprietarei H. (chiar și la data pronunțării sentinței civile nr. 14313/1993 a Judecătoriei Brașov, după cum se reține în considerentele sentinței civile nr. 4550 din 29 aprilie 2009 a judecătoriei Brașov, rămasă definitivă și irevocabilă).

Cota de Vi a imobilului preluat și deținut de stat trebuie însă raportată nu la spațiul comercial a cărui valoare de circulație e disputată în cauză, ci la întregul imobil de la adresa menționată, compus din 10 apartamente și 3 spații comerciale, cu suprafața construită și neconstruită de 707,32 mp, astfel că, din punct de vedere al problematicii speței de față, acest element reținut în litigiile anterioare este nerelevant atât în ceea ce privește fondul cauzei, cât și în chestiunea calității procesuale pasive a Statului român.

Situația juridică a imobilului, sub acest aspect, a fost lămurită abia prin Decizia nr. 421/Ap din 8 decembrie 2006 a Tribunalului Brașov, în acțiunea în revendicare a imobilului din str. x, introdusă de fostul proprietar, numita D., astfel că, anterior acestui moment întregul spațiu comercial al imobilului a fost închiriat reclamantei prin mai multe contracte de închiriere încheiate cu RA C. SA, iar ulterior s-a încuviințat vânzarea acestuia către reclamantă în considerarea dispozițiilor H.G. nr. 906/1996.

Or, observând dispozițiile art. 1 ale acestui act normativ (de modificare a dispozițiilor din H.G. nr. 389/1996) potrivit cărora „spațiile comerciale proprietatea statului (…) aflate în administrarea consiliilor locale și a regiilor autonome, se transmit cu piață persoanelor fizice sau juridice care le folosesc în. prezent, în temeiul unor contracte de închiriere, de locație de gestiune sau de asociere, la solicitarea acestora, cu condiția menținerii actualei destinații”, în mod legitim instanța de apel a apreciat asupra caracterului nefondat al criticii de apel ce susținea lipsa calității procesuale pasive a pârâtului Statul român.

Înalta Curte are în vedere că s-a reținut în mod definitiv și irevocabil prin Decizia nr. 258 din 30 noiembrie 1999 a Tribunalului Brașov și prin Decizia civilă nr. 695/R din 25 aprilie 2000 a Curții de Apel Brașov (hotărâri judecătorești prin care s-a exercitat controlul judiciar împotriva sentinței civile nr. 14313/1998 a Judecătoriei Brașov) că raporturilor juridice dintre reclamanta SC A. SRL și RA C SA privitoare la vânzarea-cumpărarea spațiului comercial din Brașov (vechea adresă a imobilului} le sunt aplicabile dispozițiile H.G. nr. 906/1996, în vigoare la data formulării cererii de cumpărare.

La rândul său, recurentul-pârât din prezenta cauză nu a negat această împrejurare, făcând el însuși apărări în cauză în raport de acest act normativ.

Or, dacă acesta este actul normativ ce a guvernat raporturile juridice legate de vânzarea-cumpărarea spațiului în cauză, se înțelege că imobilul vizat are regimul juridic la care menționata hotărâre de guvern se referă, acesta constituind un spațiu comercial proprietate a statului aflat (doar) în administrarea Consiliului local și a regiilor autonome (în sensul art. 1 din H.G. nr. 906/1996), pentru care s-a prevăzut posibilitatea transmiterii cu plată a dreptului de proprietate către persoanele fizice sau juridice care îl foloseau în temeiul unor contracte încheiate între proprietar, reprezentat prin unitățile care administrează spațiile și cumpărător (potrivit art. 2 din același act normativ).

Aceste dispoziții legale, care au dat regimul de reglementare a bunului imobil în cauză, individualizează explicit și calitățile celor care au acționat în raportul juridic de vânzare-cumpărare a spațiului – Statul român, în calitate de proprietar, iar RA C SA, cel ce a refuzat încheierea contractului și care a fost obligat la încheierea acestuia prin hotărâre judecătorească, în calitate de reprezentant al statului – ceea ce configurează implicit și calitățile procesuale în raportul juridic de angajare a răspunderii civile pentru evicțiune, Statul român fiind ținut a răspunde în calitatea sa de proprietar, după cum corect s-a stabilit de către instanțele de fond.

Această obligație, ce decurge din calitatea statului de proprietar al bunului vândut, funcționează independent de destinația legală – prevăzută în art. 3 din H.G. nr. 389/1996, la dispoziția consiliilor locale sau regiilor autonome pentru construcția de locuințe – ori cea în fapt pe care a avut-o în concret suma încasată drept preț al spațiului de către RA C SA, motiv pentru care sunt nerelevante analizei criticile recurentului-pârât relative la nedovedirea de către RA C SA a virării într-un cont la dispoziția B. a prețului încasat pentru spațiul comercial în cauză.

În considerarea trimiterilor făcute anterior la dispozițiile legale și la regimul juridic al bunurilor ce decurge din reglementarea H.G. nr. 906/1997, de natură să confirme calitatea procesuală pasivă a recurentului-pârât în raportul juridic litigios dedus judecății, Înalta Curte apreciază ca fiind, de asemenea, lipsite de relevanță argumentele recursului în sensul că imobilul în cauză nu face parte din domeniul public al statului, ci din cel privat care a trecut, în temeiul art. 4 din Legea nr. 69/1991, în proprietatea unităților administrativ teritoriale.

Instanța de apel a mai reținut că, în temeiul dispozițiilor art. 25 din Decretul-Lege nr. 31/1954, B. asigură în cauză reprezentarea Statului român, dezlegare în privința căreia nu au fost prezentate argumente valabile spre a se reveni asupra soluției.

Cu referire la critica de atribuire a calității de reprezentant al Statului român a două entități, respectiv B. și RA C SA, Înalta Curte reține caracterul de normă generală a dispozițiilor art. 25 din Decretul-Lege nr. 31/1954, care se aplică „afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop”, așadar ori de câte ori prin normă specială nu se atribuie calitatea de reprezentant ai statului altui organ ori altei entități juridice.

Or, dispozițiile art. 2 din H.G. nr. 389/1996, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 906/1996, au atribuit calitatea de reprezentant al statului unităților care administrează spațiile proprietatea acestuia, exclusiv în vederea realizării operațiunilor juridice de transmitere cu plată a proprietății acestora în favoarea celor care le foloseau în baza unui contract de închiriere, locație de gestiune sau de asociere.

Cum acțiunea de față nu privește realizarea unei astfel de operațiuni, norma specială nu-și mai poate justifica aplicarea, astfel că devine incidență norma generală a art. 25 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 31/1954.

Criticile privitoare la dezlegarea în fond a cauzei sunt, de asemenea, nefondate, observându-se că pag. 4 și 5 ale motivelor de recurs nu fac decât să reia criticile pe care recurentul Ie-a susținut în argumentarea excepțiilor privitoare la lipsa calității sale procesuale pasive și a lipsei calității de reprezentant a B., cărora li s-a răspuns prin considerentele anterioare.

În mod nejustificat recurentul-pârât a mai susținut că instanța de apel nu ar fi motivat hotărârea pronunțată, rezumându-se la a constata că sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii vânzătorului pentru evicțiune.

În primul rând, în raport de considerentele și îndrumările regăsite în Decizia de casare nr. 2791 din 9 decembrie 2015, se înțelege că o dezbatere asupra existenței obligației de garanție contra evicțiunii ori asupra întrunirii condițiilor legale de angajare a acesteia nu mai era necesară în rejudecarea cauzei, de vreme ce motivele care au impus soluția de casare cu trimitere au ținut de necesitatea stabilirii cu exactitate a titularului dreptului de proprietate transmis și de stabilirea corectă și exactă a întinderii răspunderii pentru evicțiune, cu aplicarea dispozițiilor art. 1344 și 1341 C. civ. Instanța de recurs ce a pronunțat această soluție de casare a respins ea însăși ca nefondate argumentele, reiterate șl în prezentul recurs de pârâtul Statul român, care, în opinia acestuia, împiedicau angajarea răspunderii sale pentru evicțiune, cum ar fi cele vizând informarea reclamantei prin procesul-verbal din 12 aprilie 2002 asupra pericolului procedurii evicțiunii ori cele legate de condițiile particulare în care a operat transmiterea dreptului de proprietate către reclamantă, respectiv în temeiul unei hotărâri judecătorești pronunțate în baza dispozițiilor H.G. nr. 906/1996 iar nu a unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu proprietarul, prin reprezentantul său legal.

Fiind vorba despre dezlegări regăsite în decizia de casare, analiza tuturor acestor apărări deja înlăturate de instanța de recurs pentru caracterul lor nefondat nu mai era necesară, acestea constituind statuări irevocabile, intrate în puterea luciului judecat, și care se impuneau deopotrivă părților și instanțelor ulterioare cu forță obligatorie, în puterea art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

În al doilea rând, se constată că instanța de rejudecare, in pofida acestor aspecte, a răspuns din nou acelorași apărări ale apelantului-pârât, înlăturându-le ca nefondate.

Pentru argumentele reținute însă anterior, legate de caracterul irevocabil al dezlegărilor date acestora prin cea dintâi decizie de recurs, actuala instanță de recurs nu le va mai supune propriei analize, aceste critici fiind inadmisibil a fi reiterate după ce au primit o soluție irevocabilă printr-o decizie de casare intermediară.

Printr-o serie de alte critici, recurentul-pârât a contestat valoarea de circulație a bunului, susținând că își menține poziția procesuală exprimată față de concluziile raportului de expertiză întocmit în primul ciclu procesual, reafirmând neconcordanțele existente între constatările expertului E. și cele ale expertului I., ca și critica de neutilizare a unor comparabile constând în tranzacții efective.

S-a invocat, de asemenea, faptul că instanța de apel a reținut concluziile acestui raport de expertiză, fără a mai analiza obiecțiunile recurentului-pârât formulate în legătură cu acesta.

Instanța de recurs reține că unul din motivele casării cu trimitere dispuse prin Decizia nr. 2791 din 9 decembrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost dictat de necesitatea efectuării unei noi expertize evaluatorii prin care să se determine întinderea răspunderii pentru evicțiune cu respectarea dispozițiilor art. 1344 și 1341 C. civ., adică prin includerea prețului plătit pentru achiziționarea spațiului comercial la care să se adauge, eventual și în măsura dovedirii lor, daune reprezentând sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și momentul evicțiunii.

Dând curs acestei îndrumări obligatorii, instanța de apel în rejudecare a constatat că evaluarea astfel realizată depășește cu mult valoarea determinată în cel dintâi ciclu procesual, respectiv aceea de 38.500 euro, criticată de recurentul-pârât și în actuala etapă procesuală. Observând, de asemenea, că această îndrumare a fost dată tocmai ca răspuns ia criticile din recursul pârâtului Statul român privitoare la valoarea de circulație a imobilului și pentru ca noua evaluare să nu-I dezavantajeze pe acesta (principiu! neagravării situației părții în propria cale de atac), instanța de rejudecare a menținut obligația de plată în sarcina pârâtului la aceeași valoare de 38.500 euro, astfel cum se dispusese și în cel dintâi ciclu procesual al cauzei.

Același principiu, al neagravării situației părții în propria cale de atac (consacrat prin dispozițiile art. 296 C. proc. civ. și incident în recurs în puterea dispozițiilor art. 316 din același cod) ca și cel privitor la caracterul obligatoriu al dezlegărilor în drept date de instanța de casare, instituit prin dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., se opune reanalizării criticilor actuale ale recurentului-pârât relative la valoarea de circulație a bunului.

Acestor critici li s-a răspuns deja prin cel dintâi recurs exercitat împotriva hotărârii ce îl obligase pe pârâtul Statul român la plata valorii de circulație a spațiului comercial, în sumă de 38.500 de euro (Decizia nr. 40/A din 19 ianuarie 2015 a Curții de Apel Brașov), consecința fiind Decizia de casare nr. 2791 din 9 decembrie 2015 și îndrumarea conținută de aceasta, respectiv de efectuare a unei noi expertize prin care să se determine întinderea răspunderii pentru evicțiune, în acord cu conținutul dispozițiilor art. 1344 și 1341 C. civ.

Înalta Curte are în vedere că acelorași critici sau unora similare, dar vizând același element litigios al cauzei, nu li se poate răspunde, înăuntrul aceluiași litigiu, decât o singură dată și, în tot cazul, în același mod, dată fiind autoritatea de lucru judecat sub aspectul pozitiv a deciziei de casare intermediara. Or, prin reanalizarea în actualul recurs a acelorași critici susținute de recurentul-pârât în privința valorii de circulație a imobilului și pe calea recursului îndreptat împotriva Deciziei nr. 40/A din 19 ianuarie 2015 a Curții de Apel Brașov (hotărârea de apel din cei dintâi ciclu procesual al cauzei), s-ar atinge un rezultat contrar, cu nesocotirea puterii de lucru judecat a Deciziei de casare nr. 2791 din 9 decembrie 2015.

Cât privește dispoziția instanței de apel, de a include în valoarea despăgubirii la care a fost obligat pârâtul, pe lângă suma de 38.500 euro, în echivalent în lei, și T.V.A., se reține – contrar criticilor recurentului-pârât – că aceasta a fost motivată și a fost justificată de nevoia respectării principiului „restitutio în integram” având în vedere că a rezultat din elementele probatorii ale litigiului că reclamanta a plătit prețul stabilit prin hotărâre judecătorească a! spațiului comercial, la care s-a adăugat și T.V.A.

Cum valoarea de 38.500 euro, determinată prin expertiza din apel în primul ciclu procesual al cauzei, nu cuprindea și T.V.A., s-a apreciat în mod just că la valoarea arătată (de 38.500 euro) trebuie să se adauge și T.V.A.

Recurentul-pârât a mai criticat și obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, susținând lipsa unei culpe procesuale evidente în fond și în apel, faptul că valoarea sumelor este exagerată, instanța nefăcând aplicare dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Înalta Curte reține ca și în privința acestui element al cauzei există dezlegări în cuprinsul Deciziei de casare nr. 2791 din 9 decembrie 2015 care, prin caracterul lor obligatoriu, limitează posibilitatea de cenzură a actualei instanțe de recurs,

Astfel, prin amintita decizie de casare intermediară s-a reținut că „Critica privind greșita obligare la plata cheltuielilor de judecată și obligativitatea reducerii cuantumului acestora raportat la art. 274 alin. (3) C. proc. civ. este nefondată, instanța reținând corect la momentul soluționării cauzei și în raport de soluția dispusă, culpa procesuală”.

Prin urmare nu vor mai putea intra în puterea de cenzură a actualei instanțe de recurs dispozițiile regăsite în hotărârea primei instanțe privitoare la cuantumul și modul de suportare a cheltuielilor de judecată de către părți, asupra cărora s-a dispus deja prin precedenta decizie de recurs.

Sunt însă cenzurabile, în limitele criticilor formulate, dispozițiile deciziei de apel dată în rejudecare, în partea privitoare Ia acordarea cheltuielilor de judecată, reținându-se ca fiind întemeiată exclusiv critica privitoare la inexistența unui temei regăsit în culpa procesuală a apelantului-pârât față de intimatul-pârât RA C SA, care a fost obligat să plătească acestuia din urmă 1.860 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

În acest sens, Înalta Curte are în vedere că, potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată.

întrucât în acțiunea dedusă judecății atât Statul român, prin B., cât și RA C SA au avut calitatea de pârâți, cărora le-au fost opuse pretențiile reclamantei SC A. SRL, nu se poate reține că, în apelul exercitat de pârâtul Statul român împotriva hotărârii de primă instanță, care îl obliga la plata despăgubirii către reclamantă, acesta a dobândit, prin respingerea apelului său ca nefondat, calitatea de „parte căzută în pretenții” nu numai față de reclamantă, ci și față de un alt pârât din proces, respectiv RA C SA.

Astfel fiind, se apreciază că dispoziției instanței de apel, de obligare a apelantului-pârât la plata cheltuielilor de judecată în favoarea RA C SA îi lipsește fundamentul legal, dat de ipoteza dispoziției art. 274 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și în limita acestei critici, Înalta Curte va admite recursul declarat, va modifica în parte decizia atacată în sensul înlăturării obligației de plată a cheltuielilor de judecată din apel, stabilită în sarcina apelantului-pârât Statul român față de întimata-pârâtă RA C SA.

În considerarea celor reținute anterior, relativ la caracterul nefondat ori, după caz, inadmisibil al celorlalte critici de recurs, Înalta Curte va menține celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

Astfel, Înalta Curte a admis recursul declarat de reclamantul Statul Român prin B. prin F. Brașov împotriva Deciziei nr. 1806/Ap din 7 decembrie 2016 a Curții de Apel Brașov, secția I civilă și a modificat în parte decizia recurată în sensul că înlătură obligația de plată a cheltuielilor de judecată din apel, stabilită în sarcina apelantului-pârât Statul Român față de întimata-pârâtă RA C SA.

Sursa informației: www.scj.ro.