Respectarea principiului dreptului la apărare și a principiului contradictorialităţii. Admiterea recursurilor declarate și trimiterea cauzei pentru rejudecare (NCPC)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC II) nr. 1284/2020

NCPC: art. 137 alin. (1), art. 165 alin. (1) pct. 5, art. 304, art. 315

Primul motiv de recurs invocat de recurenta-intervenientă E. S.A., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., relativ la încălcarea dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ. și nerespectarea ordinii de soluționare a incidentelor procedurale, este fondat pentru argumentele ce vor fi expuse de Înalta Curte de Casație și Justiție în cele ce urmează:

Ca incident procedural, excepția se va soluționa cu prioritate față de actele de cercetare a cauzei în fond. Mai mult, excepția, prin neregularitătile pe care le aduce în discuție și a căror soluționare o impune, are uneori rolul de a simplifica cercetarea judecătorească sau de a ajuta la o bună administrare a actelor judecății. În acest sens, conform prevederilor art. 137 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., soluționarea excepțiilor se face în etapa de cercetare a procesului, etapă în care se îndeplinesc, în condițiile legii, acte de procedură la cererea părților ori din oficiu, pentru pregătirea dezbaterii în fond a procesului, dacă este cazul. Regula generală stabilită de C. proc. civ. este ca instanța să se pronunțe mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei – art. 137 alin. (1) C. proc. civ.

Precizarea din art. 137 alin. (2) C. proc. civ. are în vedere, generic, regula ca excepția procesuală să fie rezolvată înainte de analiza fondului, indiferent de soluția ce urmează să fie dată acesteia (de admitere sau respingere).

Instanța trebuie să califice în mod corect excepțiile invocate și să stabilească ordinea de soluționare a acestora atunci când ele sunt invocate simultan.

Respectarea principiului dreptului la apărare si a principiului contradictorialității impune punerea în discuție în contradictoriu cu părțile a calificării așa-zisei excepții ca apărare de fond sau, eventual, invers, dacă este cazul; instanța se va pronunța prin încheiere asupra acestui aspect, ca asupra unei chestiuni prealabile, în caz contrar, actul jurisdicțional fiind lipsit de transparența pe care o impune dreptul la un proces echitabil instituit de art. 6 din CEDO.

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, Înalta Curte reține că, deși excepția inadmisibilității acțiunii directe a subantreprenorului a fost invocată de intervenienta C. S.R.L. încă de la termenul din data de 30 mai 2018, instanța de apel a apreciat ca fiind prioritara necesitatea discutării probelor cu încălcarea regulii de prioritate instituită de dispozițiile articolului 137 alin. (1) C. proc. civ., menținând această stare de incertitudine până la momentul rămânerii în pronunțare -17 aprilie 2019, când a pus în discuție calificarea excepției invocate ca fiind o apărare de fond.

Înalta Curte reține, astfel, că în cauză s-a produs o încălcare a dreptului la apărare al părților și a principiului contradictorialității, prin ignorarea normei din art. 137 C. proc. civ. și a naturii juridice a incidentului procedural care oblige instanța de judecată fie la o soluționare imediată, fie la o calificare, tot imediată, a incidentului intervenit ca fiind o simplă apărare de fond, după ce acest aspect a fost pus în discuția părților, fie la unirea excepției invocate cu fondul cauzei, în condițiile art. 137 alin. (2) C. proc. civ.

Ca atare, incidentele procesuale, categorie în care se regăsesc și excepțiile procesuale, impun o reacție imediată a instanței de judecată, întrucât ele reprezintă un mijloc de apărare pus la îndemâna părților cu scopul de a pune capăt procesului înainte de a se intra în cercetarea judecătorească, astfel încât instanța este obligată să ia măsura, prin încheiere motivată, de soluționare sau de recalificare pentru respectarea dreptului de apărare atât al părții care a invocat un atare incident, cât si al celei căreia i se opune, asigurând transparența actului jurisdicțional și, implicit, dreptul de acces la instanță.

Recurenta-intervenientă E. S.A. a mai invocat în cadrul motivelor formulate, încălcarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanța de apel a apreciat ca fiind de prisos analizarea tuturor motivelor de apel formulate de intervenientă prin cererea sa de apel, deoarece, constatarea ca fondate a acestora nu determină admiterea cererii de intervenție voluntară formulată, recurenta-intervenientă susținând că, astfel, soluția instanței de apel este una pur formală, făcând dificilă exercitarea controlului judecătoresc.

Înalta Curte reține ca fiind întemeiată și critica recurentei-interveniente E. S.A., privind neanalizarea și nesoluționarea motivată a tuturor motivelor de apel invocate de aceasta, critică întemeiată pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Conform textului de lege menționat, casarea se poate solicita atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura pricinii. Motivul de casare arătat este consecința firească a nerespectării dispozițiilor art. 165 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. care, referindu-se la considerentele hotărârii judecătorești, prevăd că acestea trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, menționându-se argumentele pentru care s-au admis și, respectiv, s-au respins cererile părților.

Fără îndoială, motivarea hotărârii este un atribut esențial al acesteia, de natură să le explice părților soluția primită și să le determine să o accepte, fiind astfel o garanție implicită împotriva unei eventuale atitudini arbitrare a judecătorului, dar și o condiție esențială pentru a se realiza controlul judiciar de către instanța ierarhic superioară.

Motivarea clară, convingătoare și completă a hotărârii judecătorești, datorită importanței sale în explicarea soluției pronunțate, a fost ridicată la rang de principiu în Convenția Europeană a Drepturilor Omului – articolul 6, paragraful 1- din perspectiva dreptului părților la un proces echitabil. Evident, însă, că pentru ca partea să pretindă sancționarea de ordin juridic pentru nemotivarea hotărârii, sub oricare dintre cele trei forme prevăzute de art. 165 alin. (1) pct. 5 – nemotivare, motivare contradictorie sau străină de natura cauzei, este important ca, în cadrul căii de atac asupra căreia s-a pronunțat instanța prin hotărârea atacată cu un astfel de motiv de casare, partea să fi formulat motive rămase neexaminate.

Analizând apelul declarat în cauză de către intervenienta principală, în examinarea căruia s-a pronunțat decizia criticată pentru această vulnerabilitate, precum și considerentele acestei hotărâri, Înalta Curte reține că instanța de apel a apreciat în considerentele deciziei pronunțate că nu se mai impune analizarea celorlalte motive de apel ale intervenientei principale întrucât „constatarea ca fondate a acestora” nu este de natură să ducă la admiterea cererii de intervenție principală formulată.

Un atare considerent al instanței de apel lipsește de fundament juridic soluția dată de cea de-a doua instanță de fond cu privire la cererea de intervenție voluntară principală a recurentei-interveniente, fiind de natură să creeze confuzie în privința temeiniciei cererii de apel a părții, în condițiile în care instanța de apel nu a soluționat apelul intervenientei principale prin admiterea vreunui incident procesual, ci a dat o soluție pe fondul cauzei. Alegând să nu mai răspundă unor critici cuprinse în cererea de apel, pe care curtea însăși le apreciază ca „posibil fondate”, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nemotivată, făcând imposibil controlul judecătoresc pe aspectele neanalizate și aducând atingere garanției părții implicate împotriva unei soluții arbitrare, cu atât mai mult cu cât în cauză nu este vorba despre o simplă omisiune în analizarea motivelor de apel, în condițiile în care instanța de apel face aprecieri cu privire la eventualul caracter fondat al acestor motive.

Înalta Curte de Casație și Justiție mai reține că, atât recurenta-intervenientă principală, E. S.A., cât și recurenta-intervenientă în interesul acesteia, C. S.R.L., au invocat în fața instanței de recurs încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., în sensul nerespectării dispozițiilor instanței de casare, critică ce atrage casarea deciziei instanței de apel în baza art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În cadrul acestei critici, recurenta-intervenientă E. S.A. a arătat că, în rejudecare, instanța de apel a respins toate probele solicitate de părți, cu motivarea că decizia de casare obligă instanța de rejudecare exclusiv la o reanalizare a probelor deja administrate. Totodată, recurenta-intervenientă a criticat hotărârea instanței de apel sub aspectul respingerii probelor noi, întrucât nu au fost solicitate în primul ciclu procesual.

Potrivit art. 315 C. proc. civ.:

„(1) În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. (2) Când hotărârea a fost casată pentru nerespectarea formelor procedurale, judecata va reîncepe de la actul anulat. (3) După casare, instanța de fond va judeca din nou, ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată. (3^1) În cazul rejudecării după casare, cu reținere sau cu trimitere, sunt admisibile orice probe prevăzute de lege. (4) La judecarea recursului, precum și la rejudecarea procesului după casarea hotărârii de către instanța de recurs, dispozițiile art. 296 sunt aplicabile în mod corespunzător”.

Din analiza și interpretarea textului de lege enunțat rezultă că, în caz de casare cu trimitere, problemele de drept soluționate de instanța de casare și probele indicate de aceasta sunt obligatorii pentru instanța de fond a cărei hotărâre a fost casată. Cu toate că situația de fapt nu poate fi stabilită de instanța de casare, aprecierile instanței de recurs asupra stării de fapt nefiind obligatorii pentru judecătorii fondului, aceștia sunt obligați să reanalizeze faptele indicate în decizia de casare și să administreze toate probele pentru stabilirea exactă a acestora,

În caz contrar decizia din apel putând fi din nou casată, întrucât, după casare, soluția trebuie să se fundamenteze pe o cercetare aprofundată a tuturor circumstanțelor de fapt ale cauzei.

Cu referire la decizia ce face obiectul prezentului recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, după respingerea tuturor probelor solicitate de părți în fond după casare, cu motivarea că unele nu au fost cerute în primul ciclu procesual, motivare ce încălcă textul de lege inclus în art. 315 C. proc. civ., care permite administrarea oricărui mijloc de probă după casarea cu trimitere tocmai pentru o corectă și aprofundată analiză a fondului cauzei, instanța de apel și-a fundamentat soluția prin reținerea unor prezumții simple, deși în decizia de casare s-a reținut că materialul probator analizat în primul ciclu procedural este deficitar, aspect ce presupune deopotrivă luarea în considerare a tuturor probelor deja administrare și castigate cauzei, dar și o suplimentare a probelor deja administrate, astfel încât soluția cauzei să se fundamenteze, în măsura posibilului, înțelegând aici aplicarea dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., pe probe certe, iar nu pe indicii ce permit formularea unor prezumții simple. Sub acest aspect, Înalta Curte reține că, deși instanța de apel a apreciat că prin decizia de casare i s-a solicitat o reanalizare a probelor deja administrate, a reținut că scadența obligației de restituire a creditului de către debitoarea-antreprenor C. S.R.L. ar fi data intrării în insolvență a acestei societăți, aplicând în cauză dispozițiile art. 1169 C. proc. civ. față de intervenienta principală, fără să analizeze înscrisurile depuse în acest sens de către intervenientă în volumul II al dosarului de fond, în sensul de a le reține ca având valoare probatorie sau de a le înlătura motivat.

La rândul său, recurenta-intervenientă accesorie C. S.R.L. a invocate, în cadrul motivului de casare fundamentat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., faptul că instanța de apel a nesocotit obligația impusă de instanța de casare de a califica pe deplin regimul juridic aplicabil cesiunii de creanță – calificată drept garanție reală mobiliară, instanța limitându-se la o enumerare a textelor de lege aplicabile, fără să indice temeiurile de drept care au condus-o la concluzia priorității creanței chirografare a reclamantei față de creanța garantată a intervenientei principale.

Înalta Curte reține că și această critică este întemeiată, întrucât în examinarea cererii de intervenție principală, curtea de apel și-a fundamentat soluția pe reluarea argumentelor relative la caracterul de garanție reală mobiliară și nu de simplă cesiune de creanță, a actului din care izvorăște creanța intervenientei principale, aspect dezlegat irevocabil prin decizia de casare care a menținut soluția dată în primul ciclu procesual, fără să-și fundamenteze soluția pe interpretarea textelor reținute că aplicabile acestei instituții juridice de către însăși instanța de casare, texte incluse în Titlul VI al Legii nr. 99/1999, a căror simplă enumerare se regăsește în motivarea deciziei atacate, concluzia priorității creanței reclamante față de creanță intervenientei principale, fiind practic ruptă de textele din legea specială a căror interpretare a fost impusă prin prima decizie de casare, concluzia instanței de apel bazându-se pe argumentul temporal – momentul scadenței obligației din contractul de credit, și acesta reținut în temeiul unei prezumții simple, conform art. 1203 C. proc. civ. Or, sensul deciziei de casare era de interpretare a normelor din legea specială și de analizare a naturii juridice a garanției reale mobiliare, având în vedere că în prezenta cauză se pune problema stabilirii ordinii de prioritate între creanța garantată a intervenientei principale și, respectiv, creanța solicitată în prezenta cauză de reclamanta titulară a acțiunii directe, reglementată de art. 1856 din C. civ. nou, acțiune directă ce reprezintă la rândul său un privilegiu al titularului, întrucât are ca efect imediat indisponibilizarea creanței debitorului direct împotriva subdebitorilor, însă cu respectarea tuturor principiilor aplicabile acestei acțiuni, între care și principiul potrivit căruia, titularul acțiunii directe evită concursul creditorilor debitorului său direct, în speță, G. S.R.L., însă intră în concurs cu creditorii subdebitorului, în speță antreprenorul C. S.R.L., întrucât titularul acțiunii directe nu poate să aibă mai multe drepturi decât debitorul său imediat în calitate de creditor al subdebitorului.

Înalta Curte mai reține că în cauză ambele părți au formulat și critici întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., apreciind că hotărârea atacată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, cu precădere a dispozițiilor din Legea specială nr. 85/2006, dar și a principiilor care guvernează instituția juridică a acțiunii directe reglementată de art. 1856 din C. civ. nou.

Întrucât în cauză, instanța supremă a reținut ca întemeiate criticile de nelegalitate ce impun casarea hotărârii atacate, nefiind pronunțată o hotărâre irevocabilă pe fondul cauzei, nu mai pot fi analizate în prezenta fază procesuală motivele de recurs invocate în baza punctului 9 al art. 304 C. proc. civ., întrucât acestea privesc fondul cauzei.

Față de motivele de casare reținute în cauză, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursurile declarate de intervenienta principala E. S.A. și de intervenienta accesorie C. S.R.L. și, în baza art. 312 alin. (2) și (3) C. proc. civ., va casa hotărârea atacată și va trimite cauza aceleași instanțe pentru rejudecare.

Sursa informației: www.scj.ro.