Regiunea în dreptul românesc – evoluție istorică şi perspective de viitor

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Această afirmație nu face altceva decât să desemneze dreptul autorităților locale de a avea competențe decizionale în ceea ce privește problemele de interes local. Astfel, principiul autonomiei locale ar putea fi definit ca reprezentând capacitatea colectivităților locale de a‑și gestiona interesele și problemele locale după propria rațiune, fără intervenția autorității centrale, dar prin respectarea prevederilor legislației emise pentru domeniul în dezbatere^[10].

Absența unei reglementări la nivel Constituțional a regiunii nu interzice crearea unor asemenea structuri, care ar conferi un grad ridicat de descentralizare statului român. Acest proces, însă, ar fi unul laborios care ar presupune în primul rând crearea unei baze legale care să asigure implementarea unui nou model administrativ. Mai mult decât atât, reorganizarea administrativ teritorială trebuie să asigure un sistem funcțional și viabil. Pe cale de consecință, schimbarea nu poate fi una bruscă, ci trebuie făcută etapizat astfel încât să asigure preluarea și adaptarea conceptelor vechi, dar și implementarea celor noi cu o maximă eficiență pentru a nu crea o instabilitate administrativă, care ar conduce inevitabil la una economică
și socială.

4. Context european

Carta europeană privind autonomia locală, adoptată la Strasbourg la data de 15 octombrie 1985, face o distincție între colectivitățile locale și cele regionale. Definind autonomia locală ca „dreptul și capacitatea efectivă ale autorităților administrației publice locale de a soluționa și de a gestiona, în cadrul legii, în nume propriu și în interesul populației locale, o parte importantă a treburilor publice^[11]„, actul normativ conține elemente de diferențiere între structurile locale și cele regionale. În acest sens, constatăm că cele din urmă reprezintă structuri mult mai vaste decât primele, dotate cu organe alese și patrimoniu propriu.

România a semnat Carta la data de 4 octombrie 1994 și a ratificat‑o prin Legea nr. 199 din 17 noiembrie 1997 pentru ratificarea Cartei europene a autonomiei locale, adoptată la Strasbourg la 15 octombrie 1985, publicată în M. Of. nr. 331 din 26 noiembrie 1997. Actul normativ, însă, se limitează la a declara ca prin noțiunea autoritate regională, prevăzută la art. 4 paragrafele 4 și 5 din Carta europeană, se înțelege autoritate județeană a administrației publice locale^[12]. Așadar, nu este reglementat în niciun fel care este rolul județelor sau care este raportul dintre acestea și structurile autonomiei locale. Pentru o mai bună înțelegere a acestor aspecte ar fi necesar ca sistemul legislativ românesc să definească cele două concepte utilizate în ratificarea Cartei europene privind autonomia locală, respectiv cel de autoritate regională și autoritate județeană, făcând o corelare mai clară între cele două concepte și o definire a trăsăturilor acestora.

5. Concluzii

Având în vedere toate cele analizate putem concluziona că legislația română este lacunară în ceea ce privește reglementarea conceptului de regiune.

Mai mult decât atât, deși această noțiune a fost reglementată legislativ la un moment dat în istoria statului român, atât înțelesul său, cât și caracteristicile sale definitorii, erau cu totul diferite de modalitatea în care este reglementată astăzi noțiunea de regiune la nivel european. Astfel, nu numai că regiunea este actualmente înțeleasă ca fiind o unitate administrativ teritorială de sine stătătoare, cu personalitate juridică, organe de conducere proprii și patrimoniu propriu, dar și trăsăturile principale ale acesteia sunt reprezentate de un puternic grad de descentralizare și autonomie locală.

Așadar, regionalizarea făcută în România în anul 1950 este în antiteză cu ceea ce înseamnă astăzi un proces de regionalizare, întrucât la acea vreme se urmărea exercitarea unui control cât mai mare al puterii centrale asupra administrației locale. Pe cale de consecință, reglementarea juridică a noțiunii de regiune de la acea vreme nu poate servi sub nicio formă drept etalon pentru o consacrare legislativă actuală.

Având în vedere faptul că o eventuală reorganizare administrativ‑teritorială trebuie să asigure un sistem funcțional, care să poată fi implementat cu minimalizarea posibilelor efecte negative pe diverse planuri, pentru a nu crea dezechilibre mai mari decât cele existente în prezent, va fi o adevărată provocare pentru legiuitorul român crearea unui cadru legislativ adecvat.