Orașul întrerupt. Un irlandez descoperă, în București, cât de puţin știm despre locurile în care trăim

23 ian. 2016
0 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 5 (0 votes, average: 0,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 727
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Text de Philip Ó Ceallaigh || Traducere de Ioana Pelehatăi || Fotografie de Andrei Pandele

Publicat în Dor.

Conferintele lunii noiembrie
”

[…]

O fotografie alb‑negru din februarie 1986 arată latura sudică a străzii Mămulari, cu sinagoga care este astăzi muzeul evreiesc. Această fâșie de clădiri stă golașă într‑un câmp deschis de noroi înghețat și zăpadă. Totul în jurul ei a fost demolat, iar noile construcții – inclusiv blocul în care stau – încă nu au fost demarate. Două excavatoare se odihnesc – poate că e duminică. Fotografia, făcută de Andrei Pandele, a fost publicată în 2007 în albumul Fotografii și imagini, interzise și personale. Pandele a fost, de asemenea, și unul dintre sutele de arhitecți care au lucrat la Casa Poporului și ăsta e un motiv în plus pentru care ard de nerăbdare să vorbesc cu el.

Ne întâlnim la terasa unui restaurant de pe lângă casa mea, imediat în afara zonei demolărilor. Pare mult mai tânăr decât cei 60 și ceva de ani pe care‑i are. „Au fost distruse orașe în timpul Războiului”, îmi spune. „Orașe din Germania au fost rase de bombardamente. Orașe din Polonia au fost făcute una cu pământul, atât de bombardamente aeriene, cât și de lupte masive de stradă. Dar Bucureștiul e singurul oraș din Europa care a fost distrus pe timp de pace. Procesul era în curs de desfășurare încă dinainte ca Ceaușescu să înceapă să viseze la Casa Poporului. Dar ceea ce a accelerat procesul a fost cutremurul care a lovit Bucureștiul pe 4 martie 1977.”

Cutremurul a înregistrat 7,3 grade pe scara Richter și a durat un minut. Prăbușirea clădirilor, inclusiv unele care fuseseră deja afectate de precedentul cutremur serios, din 1940, a făcut aproape 1.500 de victime. Ceaușescu se afla în Lagos, în vizită la dictatorul militar al Nigeriei și din cauza dezastrului n‑a putut să intre în legătură telefonică cu România preț de câteva ore. Unii spun că la început a crezut că avusese loc o lovitură de stat. Conform altei povești, a crezut că întregul oraș fusese făcut una cu pământul. S‑a grăbit să se întoarcă, iar priveliștea pe care a găsit‑o era destul de îngrijorătoare – unele clădiri, chiar din centrul orașului, se prăbușiseră complet.

„O mare parte din București se află pe sol moale, aluvionar”, explică Pandele. „Însuși palatul lui Ceaușescu era construit pe malul unui lac, iar când a ajuns acasă, niște vaze uriașe din profir, grele de câteva tone – fuseseră un cadou de la pakistanezi, cred – se prăvăliseră pe‑o scară și practic explodaseră.” Curtat atât de regimurile comuniste, cât și de statele democratice, care vedeau în regimul lui o enclavă de dizidență în blocul sovietic, Ceaușescu avea motive să se creadă un om politic de vază pe plan internațional. Ideea că avea o capitală fragilă l‑a făcut să clădească o cetate de scaun care să reziste și a cerut propuneri pentru o nouă clădire rezistentă la cutremure, de la un număr însemnat de arhitecți importanți.

„În aprilie 1977, i‑a întrebat pe urbaniștii orașului care e cel mai sigur loc de construcție din București”, spune Pandele, „iar ei i‑au zis că e Dealul Arsenalului, imediat la sud de vechea mănăstire Mihai Vodă, deasupra unui labirint de străzi din cea mai veche parte a orașului. Era unul dintre puținele dealuri din ceea ce e, în mare parte, un oraș plat. Așa că nu doar au demolat, au modificat topografia orașului. Au nivelat dealul și au ras alte dealuri din zonă, iar apoi au început să construiască.”

De la bun început, Ceaușescu și‑a imaginat o clădire uriașă. Concurența dintre arhitecți a făcut ca în scurt timp să i se ofere ceva de câteva ori mai mare. Apoi, după ce construcția fusese demarată, a cerut să fie extinsă și mai mult.

Povestea vieții lui Pandele s‑a intersectat cu Casa Poporului în 1987, când a fost detașat să lucreze la ea, ca pedeapsă pentru un conflict cu superiorii săi de la Institutul de Arhitectură. Era unul dintre cei 400 de arhitecți însărcinați cu finisajele și detaliile de finețe ale structurii. Implicarea lui în proiect i‑a permis să pătrundă în zona din jurul Bulevardului Victoriei Socialismului într‑o perioadă în care accesul era interzis populației – prezența răsfirată a unor gărzi cu kalașnikoave era destul ca să țină la distanță pe oricine n‑avea vreo treabă în zonă. Dar Pandele își lua frecvent aparatul foto cu el – era fotograf acreditat la un ziar sportiv – și a făcut multe poze cu demolarea și construcția. Dac‑ar fi fost descoperite, oricare dintre aceste fotografii i‑ar fi atras o pedeapsă cu închisoarea. La fel de compromițătoare pentru regimul paranoic erau și fotografiile lui cu cozile la alimente, cu fabricile, cu distrugerile provocate de cutremur. (Și nu poți să nu te miri de ce tupeu a avut când a fotografiat coloana lui Mihail Gorbaciov coborând pe Calea Victoriei, în timpul vizitei din mai 1987.)

Timp de mai bine de cinci ani, centrul Bucureștiului a fost un mare șantier, cu o sută de mii de constructori angajați în perioada de vârf, care lucrau în ture. În timp ce avuția poporului se cheltuia pe proiectul ăsta, bucureștenii îndurau tăieri de curent, apă, gaz și încălzire. Pandele își amintește cum muncea la el în birou îmbrăcat de iarnă din cap până‑n picioare.

În spațiul public, Pandele se bucura arareori de luxul de a duce aparatul la ochi ca să compună un cadru. Adesea disimula: privea într‑o direcție și, cu mâna sprijinită lejer pe aparatul atârnat pe piept, declanșa în direcția opusă. „Era foarte mult la nimereală. Mă trezeam cu o grămadă de cadre degeaba. Multe erau out of focus. Și declanșatorul scotea un sunet găunos, așa că aveam nevoie de acoperirea utilajelor sau a altor zgomote, dacă mai erau și alții prin preajmă.”

Reducea riscurile personale la minimum. „Mergeam atât de departe încât printam teste pe hârtie, ca să văd ce am, dar apoi le distrugeam. Ascundeam negativele acasă la socrii mei. Aveam ideea că poate în 20 de ani Ceaușescu o să fie mort și Nicu [fiul lui] o să declare că taică‑său mersese prea departe și o să pot să‑mi scot pozele.”

După Revoluție – a fotografiat‑o și pe‑asta –, Pandele și‑a dat seama că miile de fotografii pe care le strânsese constituiau o arhivă inegalabilă a vieții în comunism și a orașului dinainte de și din timpul demolărilor. Dar publicarea albumelor lui e de dată relativ recentă. „N‑am avut ce să fac cu fotografiile în anii ’90”, explică Pandele. „Imaginile erau prea brute, prea urâte. Oamenii nu voiau să se uite în oglindă. Ce vedeau îi scârbea.”

[…]

Citiți articolul integral în revista DoR.

 

Orașul întrerupt. Un irlandez descoperă, în București, cât de puțin știm despre locurile în care trăim was last modified: noiembrie 6th, 2017 by Universul Juridic
0 Shares

Vă recomandăm:

Despre autor:

Universul Juridic

Universul Juridic

UniversulJuridic.ro reprezintă doar o mică parte din proiectul final ale cărui conținut și funcționalități vor fi într-o continuă dezvoltare, în funcție de necesitățile și dorințele dumneavoastră.

Abonează-te la newsletter