Noțiunea de constrângere. Comparație între dreptul penal român și standardul impus în dreptul internațional penal prin Statutul de la Roma

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Introducere

Una dintre multele surprize pe care le resimte acela care se apleacă să studieze dreptul internațional penal este aceea că numeroase noțiuni despre care s-ar crede că sunt clare, în fapt nu sunt deloc așa. Dreptul internațional penal este o ramură de drept tânără, în plină evoluție și care (încă) are foarte multe lacune.

Totodată, trebuie arătat că legiuitorii naționali, cel român inclusiv, au transpus adeseori în mod inexact dispozițiile dreptului internațional penal. Sunt multiple explicațiile care stau la baza acestui fenomen, dar apreciem că ar trebui menționate aici doar două, întrucât acestea sunt cele care se află în cea mai strânsă legătură cu subiectul acestui articol. În primul rând, trebuie arătat că adaptarea normelor care provin din afară în momentul transpunerii lor în dreptul intern este, până la un punct, o formă de diligență din partea legiuitorului național. Nu este de dorit simpla copiere, fără discernământ, a unor norme străine, întrucât aceasta poate conduce, în cel mai bun caz, la paralelisme legislative (și la inflație legislativă). În cel mai rău caz, se poate ajunge la crearea a două regimuri juridice distincte și contradictorii pentru aceeași materie, ceea ce poate conduce în mod efectiv la blocarea practicii naționale până la intervenția legiuitorului sau a unei alte autorități abilitate în acest sens (precum Curtea Constituțională).

În al doilea rând, trebuie observat că procesul de transpunere al normelor străine, la fel ca orice alt proces de legiferare, este unul cu o importantă componentă politică. Totodată, dreptul internațional penal, privit și ca instrument al justiției de tranziție, se află în directă legătură cu unele dintre cele mai controversate și dureroase aspecte ale istoriei naționale recente în majoritatea statelor recunoscute la momentul redactării prezentului articol. Pe cale de consecință, actorii politici și non-politici care formează sau influențează legiuitorul național intervin adeseori asupra normelor rezultante pentru a se asigura că acestea răspund unor necesități de moment sau propriilor agende^[1]. În mod evident, punctăm acest fapt nu pentru a critica un sistem anume, ci pentru a contura mai bine o realitate de fapt care, privită în mod individual, are caracter neutru.

În lumina celor de mai sus, se poate argumenta că legiuitorul român este unul dintre legiuitorii naționali care a preluat în legislația națională, odată cu intrarea în vigoare a Codului penal din 2014, în mod relativ neutru, dar în mod cert incomplet^[2], dispozițiile dreptului internațional penal, între care se evidențiază cele ale Statutului de la Roma^[3]. Spre deosebire de Germania^[4], legiuitorul român nu a dorit să stabilească norme speciale dedicate armonizării dreptului penal român (atât general, cât și special) cu dreptul internațional penal, ceea ce a creat și este de natură să mai creeze o serie de probleme atunci când instanțele române încearcă să aplice dispozițiile art. 438-445 Cod penal (în continuare C.pen.) în lumina obligațiilor internaționale asumate de România prin raportare la normele actuale de drept internațional penal.

Prin urmare, prezentul articol este actual și util întrucât își propune să vină în completarea lacunelor rămase în legislația penală română în urma procesului de transpunere a normelor de drept internațional penal, prin analizarea constrângerii în lumina celor două seturi de norme. Având în vedere realitățile de tristă amintire care marchează întreaga lume, dar și Europa în particular (războiul din Ucraina), ne putem aștepta ca practica românească să se dezvolte în curând și în acest domeniu. În acest sens, amintim că România s-a alăturat deja demersului comun de sesizare a Procurorului Curții Penale Internaționale în legătură cu situația din Ucraina^[5].

Prezentul articol este împărțit în trei părți, urmate de câteva concluzii succinte. În prima parte este analizată noțiunea de constrângere, precum și alte aspecte conexe, în lumina dreptului penal român. Se prefigurează, astfel, elementele de care vom avea nevoie pentru a realiza comparația anunțată prin titlu. În cea de-a doua parte este prezentată aceeași noțiune, dar în lumina Statutului de la Roma, pe care România l-a ratificat prin Legea nr. 111 din 13 martie 2002. Se pune, totodată, în această parte, un deosebit accent pe regimul juridic al constrângerii în acest sistem.

A treia și ultima parte începe cu o inventariere a diferențelor și asemănărilor identificate în primele două părți, iar apoi se concentrează pe analiza a două probleme de drept care pot să apară în practica națională ca urmare a celor sesizate.

Prin urmare, fără a mai adăuga alte detalii, vom trece la prima parte a acestui articol, anume noțiunea de constrângere în dreptul penal român.

Noțiunea de constrângere în dreptul penal român

Conform art. 15 Cod penal C.pen., „infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o”. Pe cale de consecință, caracterul penal al unei fapte care este prevăzută de legea penală este înlăturat, în dreptul penal român, atât de incidența unei cauze justificative, cât și de incidența unei cauze de neimputabilitate^[6]. O mențiune importantă, mai ales prin raportare la ceea ce vom arăta ulterior cu privire la coordonatele în materie ale dreptului anglo-saxon, trebuie adusă în acest punct, anume că existența unei cauze de neimputabilitate nu se va analiza decât în acele cazuri în care s-a stabilit deja că fapta este nejustificată.

Totodată, trebuie arătat că, în dreptul penal român, de regulă, cauzele de neimputabilitate, precum cele justificative, odată reținute în legătură cu conduita făptuitorului, înlătură în mod complet caracterul penal al oricărei fapte. Ipotezele în care o astfel de cauză nu produce efecte sunt acelea în care legiuitorul a prevăzut expressis verbis acest aspect^[7].

În doctrină s-a arătat că prin cauze justificative, în dreptul penal român, se înțelege „acele stări, situații sau împrejurări în prezența cărora fapta prevăzută de legea penală săvârșită în concret nu contravine ordinii juridice și astfel acea faptă devine permisă”^[8].

În doctrină s-a arătat că „pentru a se reține existența unei cauze justificative este necesar ca prin raportare la data săvârșirii faptei prevăzute de legea penală, pe de-o parte, să fie întrunite toate condițiile prevăzute de lege (elementul obiectiv al cauzei justificative) și, pe de altă parte, ca făptuitorul să fi conștientizat că acționează în aceste condiții (elementul subiectiv al cauzei justificative)”^[9].

În ceea ce privește cauzele de neimputabilitate, tot în doctrină s-a arătat că acestea sunt „acele stări în care voința făptuitorului a fost alterată, acesta fiind fie constrâns să comită o faptă prevăzută de legea penală, fie din cauza unor împrejurări mai presus de voința sa nu și-a putut da seama de consecințele socialmente periculoase ale faptei sale. Deși fapta îi aparține din punct de vedere fizic, aceasta nu îi aparține și din punct de vedere psihic”^[10].

Tot în literatura de specialitate s-a arătat că „pentru a putea imputa (reproșa) săvârșirea unei infracțiuni unei persoane, este în primul rând necesar ca făptuitorul să fie responsabil, adică să aibă aptitudinea psiho-fizică de a înțelege semnificația acțiunilor sau inacțiunilor sale ori a urmărilor acestora (factorul intelectiv) și de a fi stăpână pe ele (factorul volitiv)” și că „reținerea responsabilității făptuitorului nu este suficientă per se pentru a se constata imputabilitatea faptei, ci este necesar ca acesta să nu fi acționat din eroare ori sub imperiul unui caz fortuit, respectiv a unei constrângeri (fizice sau morale) sau a unui exces neimputabil”^[11].

Ideea că se raportează cauzele justificative la faptă, iar cele de neimputabilitate la făptuitor, conduce în mod direct la faptul că cele dintâi produc efecte față de toți participanții la comiterea faptei, în timp ce cele din urmă produc efecte doar față de făptuitorul în legătură cu care sunt reținute. O excepție este cauza de neimputabilitate a cazului fortuit, prev. de art. 31 C.pen., care stabilește că „nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală al cărei rezultat e consecința unei împrejurări care nu putea fi prevăzută”. Este ușor de observat, însă, că există un element distinctiv al cazului fortuit, element care îl departajează de celelalte cauze de neimputabilitate, apropiindu-l concomitent de cauzele justificative. Ipoteza normei este aceea că există un element circumstanțial (un element de fapt) pe care făptuitorul nu-l cunoaște și nu putea să-l cunoască. Acel element, precum și imposibilitatea făptuitorului de a-l cunoaște, sunt circumstanțe obiective care generează, într-adevăr, o anumită atitudine a subiectului activ față de faptă, însă aceasta este reținută abia în plan secund.

Acestea fiind spuse, se poate arăta că, în dreptul penal român, la fel ca în majoritatea sistemelor de drept romano-germanice^[12], constrângerea (fie ea fizică sau psihică) este una dintre cauzele de neimputabilitate. Astfel, conform art. 24 C.pen., „nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită din cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista”, iar conform art. 25 C.pen., „nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită din cauza unei constrângeri morale, exercitată prin amenințare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia și care nu putea fi înlăturat în alt mod”.

Este interesant de remarcat că unii autori români, în mod judicios, arată că inclusiv cauzele de neimputabilitate pot să fie împărțite în funcție de efectele pe care acestea le au asupra relației dintre făptuitor, ca destinatar al normei juridice, respectiv Stat, ca emitent al respectivei norme și garant al respectării drepturilor fundamentale ale individului. Astfel, s-a arătat că exigibilitatea unei conduite conforme cerințelor impuse ordinii juridice presupune „posibilitatea de a-i pretinde subiectului adoptarea unei conduite conforme preceptului normei”^[13]. Privită din acest unghi, existența unei constrângeri pune făptuitorul în situația de a nu mai putea adopta o conduită conformă exigențelor impuse de normele juridice în vigoare, ceea ce se traduce prin imposibilitatea tragerii acestuia la răspundere pentru comiterea faptei.

După cum se poate intui din citirea textului, legiuitorul român a prevăzut astfel o serie de condiții care trebuie să fie îndeplinite pentru a putea fi reținută această cauză de neimputabilitate. Astfel, pentru a fi în prezența constrângerii fizice, este necesar ca (1) asupra persoanei, ca entitate fizică, să fie exercitată o forță de constrângere, indiferent dacă ea provine din interiorul persoanei (de ex., leșinul) sau din exteriorul persoanei (de ex., imobilizarea), respectiv (2) persoana să nu fi putut rezista constrângerii^[14].

Prin urmare, astfel cum s-a observat și în literatura de specialitate, „făptuitorul, deși conștient de fapta sa, nu poate să acționeze liber (să își coordoneze comportamentul în scopul respectării normei legale), întrucât libertatea sa fizică este anihilată și, prin urmare, nu i se poate imputa săvârșirea faptei”^[15].

În ceea ce privește constrângerea morală, condițiile sunt (1) ca persoana să fi fost amenințată cu un pericol grav, (2) ca persoana să săvârșească această faptă sub imperiul respectivei amenințări, respectiv (3) ca persoana să nu fi avut altă cale de a înlătura pericolul grav cu care este amenințată, altul decât săvârșirea faptei^[16].

Pericolul cu care este amenințată persoana, denumit uneori în doctrină și rău, „trebuie să fie grav (de natură a produce repercusiuni ireversibile ori greu de înlăturat), iminent (nu eventual), inevitabil (altfel decât prin comiterea faptei), injust și proporțional cu urmarea faptei prevăzute de legea penală ce se solicită a fi săvârșită”^[17].

Pe cale de consecință, este ușor de observat că legiuitorul român a preferat să împartă instituția juridică a constrângerii în două părți, în funcție de metoda prin care subiectul de drept ajunge să-și piardă „liberul arbitru” (posibilitatea de a-și exercita în mod liber voința).

Întrucât vom vedea că este important în lumina dispozițiilor Statutului de la Roma, precizăm încă din acest punct al discursului nostru că, astfel cum s-a arătat în literatura de specialitate, „spre deosebire de starea de necesitate, unde făptuitorul poate opta între a realiza acțiunea de salvare sau a lăsa pericolul să-și producă efectele”, în cazul constrângerii, fie ea fizică sau morală, „cel constrâns nu are nicio opțiune, trebuind să acționeze”^[18]. În mod evident, în cazul constrângerii morale nu se poate vorbi despre un imperativ similar cu cel care există în cazul constrângerii fizice, ci de punerea persoanei într-o situație în care raportat, inter alia, la propriile atașamente, credințe și obligații nu poate concepe în mod rezonabil o altă cale decât aceea care presupune săvârșirea faptei prevăzute de legea penală.

Acestea fiind spuse, se poate trece la analiza noțiunii de constrângere în lumina Statutului de la Roma.