Nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor. Recurs respins ca nefondat (NCPP, NCP, VCP, Constituția României, L. nr. 407/2006)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 8/RC/2020

NCPP: art. 16 lit. f), art. 275 alin. (2) și (6), art. 421 pct. 1 lit. b), art. 426 lit. b), art. 433, art. 438, art. 447; L. nr. 407/2006: art. 42 alin. (1) lit. a); NCP: art. 5 alin. (1), art. 154, art.155, alin. (1) lit. d); Constituția României: art. 15 alin. (2), art. 147 alin. (1) și (4); VCP: art. 123 alin. (1)

Recursul în casație este conceput ca fiind o cale extraordinară de atac, reprezentând un ultim nivel de jurisdicție în care procurorul și părțile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în limita cazurilor de casare prevăzute expres și limitativ de legiuitor în art. 438 din C. proc. pen.

Potrivit dispozițiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 din C. proc. pen., pe această cale instanța verifică exclusiv legalitatea deciziei.

Astfel, se constată că, în actuala reglementare, recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege și exclusiv pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și, respectiv, apel, intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

În cauză, se constată că, prin cererea de recurs în casație formulată de inculpatul col. A.,s-a apreciat că, în mod greșit, instanțele de fond și apel nu au analizat concluziile depuse cu ocazia judecării, în sensul că erau incidente, pentru infracțiunea prev. de art. 42 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 407/2006 și infracțiunea de nerespectarea regimului armelor și munițiilor, prevederile art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen. și a Deciziei Curții Constituționale nr. 297 din 26.04.2018, raportat la dispozițiile art. 16 lit. f) din C. proc. pen., operând prescripția răspunderii penale, ceea ce ar fi trebuit să conducă la încetarea procesului penal pentru aceste fapte. În ceea ce privește infracțiunea de ucidere din culpă, a precizat că sunt incidente prevederile art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen., așa cum prevede Decizia CCR nr. 650 din 25.10.2018 și Constituția României la art. 15 alin. (2) și art. 147 alin. (1) și (4).

În acest sens, a precizat că s-a dispus condamnarea sa pentru fapta prevăzută de art. 42 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 407/2006, atât timp cât prin Ordonanța nr. 14/P/2016 din 10 ianuarie 2017 s-a dispus extinderea urmăririi penale, iar la acea dată fapta era prescrisă încă din 04 ianuarie 2017.

Totodată, a precizat că în fața ambelor instanțe, a solicitat, conform prevederilor art. 5 alin. (1) din C. pen., să fie analizată și varianta aplicării, în ceea ce privește individualizarea pedepsei, a prevederilor noului C. pen. și a C. proc. pen., care vizau limitele de pedeapsă. A procedat la o comparație a infracțiunii de ucidere din culpă, a infracțiunii de nerespectare a regimului armelor și munițiilor și a infracțiunii de braconaj, sub aspectul limitelor de pedeapsă între vechiul C. pen. și noul C. pen.

În consecință, a arătat că pedepsele aplicate, în raport cu cele menționate, sunt nelegale, fiind peste limitele legale atât în ceea ce privește cuantumul, cât și termenul de încercare stabilit (7 ani), având în vedere circumstanțele atenuante.

Potrivit art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. hotărârile sunt supuse casării atunci când:

„s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege”.

Înalta Curte reține că, prin prisma cazului de recurs în casație, reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării în acele situații în care, în raport cu actele și lucrările dosarului, s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Prin Decizia penală nr. 23 din data de 27.06.2019 a Curții Militare de Apel București, au fost admise apelurile declarate de părțile civile B., C. și D. împotriva Sentinței penale nr. 23/22.03.2019 a Tribunalului Militar București.

A desființat, în parte, sentința penală atacată și în fond, rejudecând:A majorat cuantumul daunelor morale acordate părților civile, de la 10.000 euro la 20.000 euro, în echivalent în RON la data plății, pentru B., de la 10.000 euro la 20.000 euro, în echivalent în RON la data plății, pentru C., respectiv de la 2.000 euro la 10.000 euro, în echivalent în RON la data plății, pentru D., sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație, la care se adaugă dobânzi legale aferente până la achitarea integrală a debitului și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

În temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalului Militar București și de inculpatul A. împotriva aceleiași hotărâri, obligând pe apelantul inculpat A. la plata sumei de 400 RON, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat și la plata către partea civilă B. a sumei de 1.500 RON, reprezentând cheltuieli judiciare efectuate de aceasta în faza apelului.

Astfel, instanța de apel a reținut ca pertinentă concluzia primei instanțe în sensul că s-a dovedit în mod cert că la data de 04.01.2012, în jurul orelor 16:40, în timp ce se afla pe raza comunei Drăgănești, județul Prahova, pe fondul de vânătoare aflat în pădurea Turbatu, în calitate de candidat, la o partidă de vânătoare organizată, inculpatul A. a deținut și a utilizat fără drept arma de vânătoare marca x seria x, calibrul 12, aparținând lui E., împușcându-l mortal, din greșeală, pe acesta.

În acord cu opinia exprimată de judecătorul fondului, Curtea a apreciat că declarațiile inculpatului A. sunt nesincere, respinse de toate celelalte mijloace de probă administrate în cauză, pe larg analizate în considerentele sentinței, inculpatul neoferind argumente pertinente care să-i susțină teza potrivit căreia tragerea s-ar fi executat din direcția celorlalte standuri și de la o distanță mult mai mare decât cea la care s-a aflat inculpatul în raport cu victima.

Având în vedere particularitățile cauzei, în mod just probatoriul s-a bazat în principal pe acte de specialitate, respectiv rapoartele criminalistice, balistice și de expertiză medico-legală, din punctul de vedere al instanței de apel acestea fiind aprofundate, dovedite științific, răspunzând obiectivelor adresate de către organele judiciare.

De asemenea, s-au apreciat concluziile expertizelor în sensul că se corelează cu declarațiile martorilor audiați în cauză, pe aspectele importante, decisive care îl incriminează pe inculpat, infirmând apărările formulate de acesta.

Totodată, cu privire la aplicarea legii mai favorabile inculpatului A., analizând comparativ și punctual instituțiile de drept penal aplicabile în cauză, instanța de apel a observat că dispozițiile prevăzute de C. pen. din 1969, în ansamblu, sunt mai favorabile inculpatului, Curtea achiesând la punctul de vedere al instanței de fond.

Inculpatul a mai invocat faptul că pentru infracțiunile de braconaj și nerespectare a regimului armelor și munițiilor ar fi intervenit prescripția, în temeiul art. 154 lit. d) din C. pen., având în vedere declararea ca neconstituțional a articolului 155 alin. (1) din C. pen., prin Decizia Curții Constituționale nr. 297/2018.

În opinia instanței de control judiciar, această decizie nu are, ca și natură juridică, caracterul uneia prin care s-a declarat neconstituționalitatea unei norme, pentru a produce efectul unei abrogări atipice, ci acela al unei decizii prin care instanța de contencios constituțional a sancționat lipsa conformității cu legea fundamentală a unei soluții legislative, pentru stabilirea efectelor acesteia fiind necesar un examen al considerentelor. Practic, Decizia nr. 297/2018 nu se înscrie în tipologia deciziilor simple sau exprese, căci prin dispozitivul ei nu se sancționează neconstituționalitatea integrală sau parțială a unei legi ori a unei ordonanțe ci doar a unei soluții legislative, ceea ce implică o interpretare a efectelor deciziei, operațiune incompatibilă cu natura celor dintâi.

În consecință, instanța de apel a apreciat că prin interpretarea dată de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 297/2018 s-a revenit practic la reglementarea întreruperii cursului prescripției din C. pen. anterior, având în vedere referirea pe care Curtea o face, în finalul considerentelor deciziei, la reglementarea anterioară:

(…) Curtea constată că soluția legislativă anterioară, prevăzută de art. 123 alin. (1) din C. pen. din 1969, îndeplinea condițiile de previzibilitate impuse prin dispozițiile constituționale analizate în prezenta cauză, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripției răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat. (parag. 34).

Or, sub imperiul legii anterioare era unanim acceptat că întreruperea cursului prescripției răspunderii penale reprezintă încetarea curgerii termenului prescripției răspunderii penale, prin îndeplinirea de către organele judiciare competente, înainte de împlinirea termenului de prescripție, a oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în cursul urmăririi penale începute in personam (citații, aducerea la cunoștință a învinuirii, punerea în mișcare a acțiunii penale, confruntarea etc.) și că aceste acte care întrerup prescripția trebuie să fie comunicate învinuitului sau inculpatului ori să fi fost efectuate în prezența acestuia.

Or, din punctul de vedere al naturii sale juridice, prescripția răspunderii penale este o cauză de stingere a răspunderii penale și, prin urmare, a acțiunii de tragere la răspundere penală, cauză determinată și justificată de efectele trecerii timpului asupra nevoii societății de tragere la răspundere penală.

Înalta Curte reține că Decizia Curții Constituționale a României nr. 297/2018 din 26 aprilie 2018, publicată în M. Of. nr. 518/25.06.2018, potrivit căreia soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză”, din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituțională, astfel cum a fost ea motivată, nu elimină prescripția specială.

Curtea Constituțională nu a declarat integral neconstituțional alin. (1) al art. 155 din C. pen., fiind declarată neconstituțională sintagma „oricărui act de procedură în cauză” din cuprinsul textului legal.

Pe cale de consecință, art. 155 alin. (1) din C. pen. are în prezent următoarea formă determinată de intervenția instanței de contencios constituțional și de neîndeplinirea de către legiuitor a obligației pozitive ce îi revenea:

„Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea”.

Chiar dacă textul legal apare ca fiind unul inform, rezultă că acesta nu este ieșit din fondul activ al legislației, iar instituția întreruperii cursului prescripției răspunderii penale nu a fost declarată neconstituțională în întregul său.

În aceste condiții, instanței de judecată îi revine obligația de a aplica prevederea legală, neputând a considera că este în imposibilitate de interpretare a conținutului textului.

În interpretarea acestui text legal, instanța este obligată a porni de la considerentele deciziei Curții Constituționale în condițiile în care, pe de o parte, deciziile instanței de contencios constituțional sunt general obligatorii, iar, pe de altă parte, acest caracter este atașat nu doar dispozitivului, ci și considerentelor deciziei, așa cum acest lucru rezultă din jurisprudența Curții.

Potrivit jurisprudenței constante a Curții Constituționale a României, „în măsura în care instanța constituțională a constatat constituționalitatea textului criticat într-o anumită interpretare, ce rezultă, fie direct din dispozitivul deciziei, fie indirect din coroborarea considerentelor cu dispozitivul deciziei, prin ridicarea din nou a unei excepții de neconstituționalitate cu privire la același text și cu o motivare identică se tinde la înfrângerea caracterului general obligatoriu al deciziei Curții Constituționale, care se atașează inclusiv deciziilor prin care se constată constituționalitatea legilor sau a ordonanțelor ori a unor dispoziții din acestea”. (Decizia 898 din 30 iunie 2011, publicată în M. Of. nr. 706/06.10.2011).

Prin Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011 (publicată în M. Of. nr. 482/7.07.2011), Curtea a stabilit că, „indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea Constituțională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituția, menținându-se, astfel prezumția de constituționalitate a textului în această interpretare, atât instanțele judecătorești, cât și organele administrative trebuie să se conformeze deciziei Curții și să o aplice ca atare”.

În aceste condiții, este în primul rând de stabilit care este caracterul Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale, dacă aceasta este o decizie simplă, ori este o decizie intermediară, interpretativă.

La o primă vedere decizia menționată pare a fi o decizie simplă, Curtea Constituțională stabilind că o anumită soluție legislativă este neconstituțională.

Cu toate acestea, în condițiile în care deciziile interpretative pronunțate de Curte nu au o formă predefinită, după cum nu au nicio consacrare legală, fiind un produs al jurisprudenței, iar existența lor poate fi determinată nu doar din dispozitiv, ci și din analiza considerentelor, așa cum s-a statuat prin deciziile anterior menționate, Înalta Curte constată că, din analiza considerentelor deciziei ce a fost invocată în cauză, aceasta este în mod evident o decizie interpretativă.

Sunt avute în vedere paragrafele 23, 24, 28 și 34 din decizie, prin care sunt indicate condițiile care permit menținerea instituției întreruperii cursului prescripției răspunderii penale în condiții de constituționalitate.

Arată Curtea Constituțională că:

Așa fiind, analiza dispozițiilor legale ce reglementează întreruperea cursului termenului de prescripție a răspunderii penale trebuie făcută din aceeași dublă perspectivă, ea reprezentând, pe de o parte, o soluție juridică de repunere a organelor judiciare într-un nou termen, integral, de prescripție, în care își poate exercita rolul activ, conferit de dispozițiile art. 5 din C. proc. pen., de stabilire a adevărului, în cauzele penale, pe baza probelor administrate, iar, pe de altă parte, o manieră prin care societatea, prin intermediul organelor statului, aduce la cunoștința suspectului sau a inculpatului că fapta de natură penală pe care a săvârșit-o nu și-a pierdut rezonanța socială avută în momentul comiterii sale.

Prin prisma acestui ultim aspect, întreruperea cursului termenului de prescripție a răspunderii penale devine eficientă, producându-și efectele, într-o manieră completă, doar în condițiile existenței unor pârghii legale de încunoștințare a persoanei în cauză cu privire la începerea unui nou termen de prescripție. Or, o astfel de procedură de aducere la cunoștință poate consta tocmai în comunicarea acelor acte efectuate în cauză, ce au ca efect curgerea unui nou termen de prescripție a răspunderii penale.

Având în vedere aceste considerente, se impune a fi garantat caracterul previzibil al efectelor dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. asupra persoanei care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, inclusiv prin asigurarea posibilității acesteia de a cunoaște aspectul intervenirii întreruperii cursului prescripției răspunderii penale și al începerii cursului unui nou termen de prescripție. De altfel, data efectuării unui act de procedură ce produce efectul anterior menționat este și data de la care începe să curgă și poate fi calculat noul termen de prescripție. A accepta soluția contrară înseamnă a crea, cu ocazia efectuării unor acte procedurale care nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului și care au ca efect întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, pentru persoana în cauză o stare de incertitudine perpetuă, dată de imposibilitatea unei aprecieri rezonabile a intervalului de timp în care poate fi trasă la răspundere penală pentru faptele comise, incertitudine ce poate dura până la împlinirea termenului prescripției speciale, prevăzut la art. 155 alin. (4) din C. pen.

Prin raportare la aceste considerente, având în vedere că nu a fost constatată neconstituționalitatea textului legal în integralitatea sa, ci doar a unei părți a acestuia, instituția întreruperii cursului prescripției fiind în esență constituțională față de considerente anterior citate, Înalta Curte reține faptul că Decizia nr. 297/2018 are caracterul unei decizii interpretative, în cuprinsul acesteia fiind indicată și calea pe care organele judiciare urmează a acționa în această materie.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că întreruperea cursului termenului de prescripție se poate realiza doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat, așa cum a statuat expres Curtea Constituțională în considerentele deciziei menționate.

O soluție contrară, pe lângă faptul că ar lăsa fără efecte o decizie a instanței de control constituțional, lucru interzis potrivit legii, deschide în mod evident calea unor interpretări ale prevederilor art. 155 alin. (1) din C. pen. care nu sunt de natură a garanta drepturile persoanelor implicate în proceduri judiciare.

În aplicarea acestor considerații teoretice, Înalta Curte constată pe de-o parte, că nu s-au împlinit termenele de prescripție pentru infracțiunile menționate, în raport cu dispozițiile art. 155 alin. (1) lit. d) și art. 155 din C. pen., iar pe de altă parte, intervenirea prescripției răspunderii penale, nu ar putea face obiectul analizării în acest cadru procesual, ci poate constitui eventual un motiv de contestație în anulare prev. de art. 426 lit. b) din C. proc. pen.

În privința celorlalte critici, Înalta Curte apreciază că prima instanță și instanța de control judiciar referitor la culpa de 50% a victimei și la nejustificarea reținerii de circumstanțe atenuante în favoarea inculpatului, având în vedere gradul concret de pericol social al infracțiunilor și rezultatul produs, circumstanțe atenuante judiciare, acestea având un caracter facultativ, constituind împrejurări ce ar putea fi sau nu apreciate de instanță, însă, acest proces de evaluare nu poate face obiectul unei cereri de recurs în casație.

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalității și cel al respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege și numai anumite motive expres și limitativ, fără ca pe calea recursului în casație să se poată invoca și analiza alte motive ce țin de împrejurările și circumstanțele săvârșirii faptei și ale inculpaților.

Raportat la aceste prevederi, se constată că prin cererea de recurs în casație inculpatul col. A. nu a invocat în realitate aspecte de nelegalitate prin prisma cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., referitor la aplicarea unor pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, ci a criticat hotărârea instanței de control judiciar prin prisma nereținerii circumstanțelor atenuante în favoarea sa, având drept consecință posibilitatea reducerii pedepsei aplicate și corelativ, a termenului de încercare, precum și reducerea pretențiilor civile, ceea ce nu este posibil în calea recursului în casație.

Or, în procedura recursului în casație, prin prisma cazului de casare prevăzut de disp. art. 438 pct. 12 din C. proc. pen. invocat, se verifică legalitatea pedepsei aplicate, în raport cu încadrarea juridică și circumstanțele de fapt reținute, în mod definitiv, de instanța care a judecat apelul.

Din această perspectivă, se constată că, în cauză, s-a aplicat o pedeapsă legală între limitele prevăzute de dispozițiile legale incriminatoare.

Cazul de casare prevăzut de art. 438 pct. 12 din C. proc. pen., ar fi fost incident în situația în care „s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege”, altfel spus, dacă pedepsele aplicate nu s-ar fi încadrat în limitele prevăzute de lege, ceea ce în speță nu este cazul.

Referitor la aplicarea legii penale mai favorabilei inculpatului, se reține că aceasta nu privește exclusiv limitele de pedeapsă prevăzute de legiuitor, ci și mecanismul de aplicare a pedepselor în cadrul procesului de individualizare, atât sub aspectul condițiilor legale ce se cer a fi îndeplinite, al obligațiilor de executat, al cumulului juridic ori aritmetic în cazul pluralității de infracțiuni, al sporului de pedeapsă și nu în ultimul rând al intervenirii cauzelor privind înlăturarea consecințelor condamnării.

Mai mult decât atât, în cadrul acestei căi de atac, nu se poate înfăptui o nouă judecată bazată pe reaprecierea probelor, nu se poate analiza conținutul mijloacelor de probă, nu se poate da o nouă apreciere materialului probator, nu se poate stabili o altă situație de fapt, nu se poate face aplicarea legii penale mai favorabile întrucât excede cazurilor expres și limitativ prevăzute de lege în art. 438 din C. proc. pen., acestea fiind atributul exclusiv al instanței de fond și al instanței de apel.

Criticile invocate nu pot fi circumscrise decât formal cazului de casare invocat.

În plus, indiferent de aprecierea motivelor de recurs invocate de recurent, referitor la reevaluarea materialului probator în scopul verificării temeiniciei soluției atacate, ca reprezentând un motiv de nelegalitate ori netemeinicie, acesta nu poate fi valorificat în contextul cazurilor exprese și limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen.

Față de aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul col. A. împotriva Deciziei nr. 23 din data de 27.06.2019 a Curții Militare de Apel.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen. va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 276 alin. (6) din C. proc. pen. va obliga recurentul inculpat inculpatul col. A. la plata sumei de 2.000 RON către intimatele părți civile B., C. și D., reprezentând onorariul apărătorului ales.

Sursa informației: www.scj.ro.