Naționalizarea fostelor entități private în timpul regimului comunist. Transferul unui imobil sub imperiul noului regim constituțional. Calitatea procesuală (NCPC)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC II) nr. 1997/2016

NCPC: art. 137 alin. (2), art. 304: pct. 10 și 11, art. 312 alin. (1); Legea pentru dezvoltarea și perfecționarea serviciului telefonic român din 4 iulie 1930: art. XXIX

1. Instanța de apel a respectat dispozițiile din decizia de casare nr. 6731/2010 a ICCJ.

Astfel, aceasta s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, procedând, în mod corect, la unirea excepției cu fondul, deoarece, în cauză erau aplicabile dispozițiile art. 137 alin. (2) C. proc. civ., întrucât, pentru judecarea lor, era nevoie să se administreze dovezi în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii.

Calitatea procesuală activă a reclamantei a fost demonstrată de instanța de apel sub două aspecte: unul referitor la calitatea de succesor a reclamantei în raport de prima persoană juridică deținătoare a imobilului respectiv, respectiv E., prin intermediul altor entități juridice ce au fost reorganizate în timp, de la desființarea E. și până la înființarea societății reclamante; un alt aspect, referitor la calitatea de posesor al terenului de către reclamantă și prin urmare de persoana îndreptățită să solicite constatarea dreptului său de proprietate asupra acestor terenuri în raport cu persoanele care nu îi recunosc acest drept, ba chiar i-l contestă, adică pârâții.

În ce privește susținerea recurenților-pârâți cu privire la așa-zisa neînțelegere raportat la concluziile apărătorilor lor, cu privire la renunțarea la soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive, aceasta nu poate fi reținută, deoarece reținerile instanței de apel cu privire la susținerile părților formulate în fața instanței au valoare de adevăr, până la dovedirea lor ca false, printr-o procedură legală, fapt ce nu s-a petrecut în prezenta cauză.

Referitor la invocarea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților raportat la pretențiile reclamantei, în prezentul recurs, aceasta nu poate fi reținută, deoarece este evident că pârâții sunt cei care se opun pretențiilor reclamantei, dovadă fiind chiar exercitarea prezentului recurs, prin urmare aceștia având calitate procesuală pasivă.

Nu este adevărată susținerea recurenților-pârâți cu privire la neanalizarea titlului numitului I.  și respectiv a legalității vânzării petrecută în anul 1977 pentru suprafața de 1053 mp, instanța de apel făcând această analiză la pg.14 parg. 9 din decizia recurată.

Nu este adevărată nici susținerea potrivit căreia instanța de apel nu a respectat îndrumările din decizia de casare cu privire la compararea titlurilor de proprietate înfățișate de părți, indicație care se referea, de fapt, la compararea titlurilor autorilor părților, dat fiind faptul că atât reclamanta cât și pârâții aveau ca titlu hotărâri judecătorești, instanța de apel făcând o comparație între titlurile deținute de părți și de autorii lor, arătând, practic, de-a lungul întregii motivări, de ce titlurile autorilor reclamantei sunt mai bine caracterizate decât cele ale autorilor pârâților.

2. Hotărârea instanței de apel nu cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, aceasta nefiind lipsită de temei legal, fiind dată cu corecta aplicare a legii.

Susținerile recurenților-pârâți cu privire la faptul că actul naționalizării a alterat existența formelor juridice reglementate de Codul comercial, nu pot fi reținute, deoarece, chiar dacă aveau un alt fundament constituțional, persoanele juridice constituite în timpul regimului comunist ori reorganizate prin naționalizarea fostelor entități private din regimul anterior, erau tot persoane juridice, fiind evident că acestea nu puteau fi constituite din neant, în patrimoniul lor regăsindu-se bunuri ce existau anterior, cum este și cazul fostului patrimoniul al E., inclusiv în ce privește terenul în litigiu.

Este greșită susținerea recurenților-pârâți în sensul că profesioniștii nu ar beneficia de o instituție similară succesiunilor din dreptul comun, atât la naționalizarea din 1948 cât și la privatizările ce au avut loc după anul 1989, patrimoniile fostelor entități juridice (atât drepturile cât și obligațiile) trecând în patrimoniul noilor entități juridice, care, în acest fel au devenit succesoarele în drepturi și obligații ale entităților juridice ce au fost desființate sau reorganizate.

De asemenea, nu se pot reține nici susținerile cu privire la încălcarea prevederilor art. XXIX din Legea pentru dezvoltarea și perfecționarea serviciului telefonic român din 4 iulie 1930 pe motiv că, fiind vorba despre un contract, dispozițiile privind încetarea acestora excludeau orice formă de ingerință administrativă, prin lege sau act de autoritate, fiind evident că și această situație este aplicabil principiul simetriei actelor juridice, în sensul că odată ce acel contract fusese adoptat printr-o lege, încetarea contractului putea fi făcută printr-o altă lege, fapt ce s-a și petrecut, chiar dacă sub imperiul unui alt regim constituțional.

În Constituția sub imperiul căreia a fost adoptată legea naționalizării din 1948, nu existau prevederi cu privire la caracterul supra-constituțional al unor convenții interstatale la care România era parte, pentru a se putea pretinde că o lege internă putea contraveni prevederilor unei convenții speciale, cât timp respectiva convenție fusese ratificată printr-o lege emisă de autoritățile române competente, dar fusese revocată, tot printr-o lege, dar tot de autoritățile române competente, chiar dacă sub un alt regim constituțional.

Nu pot fi reținute nici criticile formulate de recurenții-pârâți cu privire la greșita constatare a legalității transferului patrimoniului de la o fostă inteprindere particulară la o inteprindere de stat de tip socialist, apoi la diverse entități aflate în subordinea Ministerului Poștelor și Telecomunicațiilor și, ulterior, de la o inteprindere de stat de tip socialist la o regie autonomă, organizată potrivit Legii nr. 15/1990, pe motiv că patrimoniul fostului E.  nu avea cum să se mențină intact pe o perioadă de peste 60 de ani, după ce a trecut prin cel puțin 5 forme diferite de organizare.

Sub acest aspect trebuie menționat faptul că patrimoniul unei persoane juridice este unic, doar structura acestuia (drepturile și obligațiile) variază în timp, or, ceea ce a dorit să sublinieze instanța de apel este faptul că patrimoniul inițial al E.  (cu structura lui de la acea dată), a trecut, prin transmiteri succesive, la diverse persoane juridice, ajungând la reclamantă (cu structura lui de la acea dată), semnificativ fiind faptul că reclamanta este succesoarea E. și că în patrimoniul său se regăsește terenul în litigiu.

Relativ la faptul că instanța de apel nu ar fi înțeles dispozițiile date de instanța de recurs prin decizia de casare, referitor la faptul că instanța de apel a reținut că reclamanta a dovedit că este continuatoarea activității de telefonie în România, când ceea ce trebuia stabilit era dacă reclamanta este continuatoarea fostei persoane juridice, nu se poate reține nici această susținere, deoarece, chiar dacă este neadecvat formulată această concluzie a instanței de apel, sensul real al acestei rețineri este tot acela că reclamanta este continuatoarea fostului E.

Nu pot fi reținute nici susținerile cu privire la faptul că instanța de apel „ar fi amestecat” noțiunile de administrare și de folosință atunci când s-a referit la însuși bunul ce face obiectul judecății, aceasta făcând doar demonstrația faptului că patrimoniul inițial al fostului E. , în care era cuprins și terenul în litigiu, a devenit în timp, prin transmiteri succesive, în baza unor diverse acte normative și sub regimuri constituționale diferite, patrimoniul reclamantei, chiar dacă în altă structură, în orice caz, în structura patrimoniului reclamantei regăsindu-se și terenul în litigiu.

Este eronată susținerea recurenților-pârâți în sensul că, în contradicție cu cele reținute de instanța de apel, ar fi răsturnat prezumția de adevăr statornicită prin Sentința civilă nr. 5625/1995 a Judecătoriei sectorului 1 București, deoarece, cât timp această hotărâre a rămas irevocabilă prin parcurgerea căilor de atac, nimeni nu putea să răstoarne această prezumție, analiza instanței de apel făcându-se, în baza deciziei de casare nr. 6731/2010, cu referire la titlurile autorilor părților, fiind preferate titlurile înfățișate de autorii reclamantei, instanța de apel arătând de ce a ajuns la această concluzie, referirea instanței de apel la cele două hotărâri judecătorești înfățișate de către părții fiind subsidiară referirii la titlurile deținute de către autorii părților.

Nu se poate reține nici susținerea cu privire la faptul că decizia recurată ar cuprinde considerente contradictorii și cu privire la modul de dobândire a proprietății terenului în litigiu, sub aspectul că instanța de apel ar fi reținut că reclamanta nu a redevenit proprietara terenului în baza HG nr. 448/1991, ci în baza sentinței civile din anul 1995, cât și sub aspectul că nu s-ar înțelege la cine s-a referit atunci când a folosit sintagma „autoarea reclamantei”, deoarece din motivarea instanței de apel se desprinde faptul că autoarea reclamantei, sub aspectul menționat mai sus, era fosta regie autonomă înființată în baza HG nr. 448/1991, cu activitate în domeniul telefoniei, iar afirmația că bunul respectiv, adică terenul, a fost dobândit prin hotărârea din 1995, nu vine în contradicție cu transferul patrimoniului de la fosta unitate socialistă la regia autonomă înființată în baza HG nr. 448/1991, deoarece, în mod evident, în patrimoniul regiei se regăsea și terenul în litigiu, numai că dreptul de proprietate asupra acestuia fusese contestat, iar prin sentința din 1995 reclamanta și-a consolidat, în fapt, acest drept de proprietate.

Este adevărat că folosirea sintagmei de „dobândire” a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu utilizat de instanța de apel raportat la sentința din 1995 este inadecvată, fiind mai adecvată sintagma de „recunoaștere pe cale judiciară” a acestui drept.

Nu pot fi reținute nici criticile cu privire la caracterul contradictoriu al considerentelor din decizia recurată, în legătură cu faptul că terenul respectiv nu putea face obiectul legilor prin care s-a constituit patrimoniul regiei, sau că acest teren nu a făcut obiectul legilor de retrocedare, deoarece, pe de o parte, recurenții-pârâți nu arată în ce constă caracterul contradictoriu al acestor rețineri, astfel încât instanța de recurs nu poate analiza aceste critici, iar pe de altă parte, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut o stare de fapt, anume aceea că terenul respectiv a ajuns în patrimoniul reclamantei în urma unor reorganizări succesive a unor persoane juridice ce au existat anterior, începând cu E., argumentul adus fiind acela că terenul respectiv nu a făcut niciodată obiectul unor legi de retrocedare ce au fost emise după anul 1989.

În ce privește criticile formulate de către recurenții-pârâți referitor la fondul pricinii, acestea nu pot fi reținute, deoarece vizează temeinicia deciziei recurate, fiind făcute aprecieri în legătură cu interpretarea probelor administrate, or, sub acest aspect, decizia recurată nu mai poate fi analizată, pct. 10 și 11 ale art. 304 C. proc. civ. fiind abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

Sursa informației: www.scj.ro.