Măsura preventivă a arestului la domiciliu – prezentare și particularități

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

INTRODUCERE

Dreptul la libertatea fizică constituie unul dintre cele mai evidențiate drepturi și libertăți, făcând obiectul Constituției, ca lege fundamentală, precum și a numeroaselor tratate, convenții și alte asemenea acte la care țara noastră este parte.

Omul, prin natura lui este individual. Acest caracter al omului l-a făcut de-a lungul timpului să lupte încontinuu cu tendința de libertate. Se poate afirma astfel că sentimentul libertății s-a născut și s-a înălțat odată cu omul, de aceea pentru ființa umană a fost și va rămâne tot atât de firească și de legitimă cum este însăși existența. Cu toate acestea, asocierea omului într-o grupare socială, în înțelesul de stat, îl constrânge continuu la respectarea normelor la care statul se supune. Trăind în societate omul trebuie să accepte, în scopul realizării interesului general, a „binelui social comun”, limitarea formelor lui de manifestare la dimensiunile rezonabilului. Lucrul acesta se poate înfăptui, ceea ce este de preferat, prin autocontrol, dar acesta este o cale nesigură, variabilă, aleatorie. Mai sigură devine intervenția unui factor exterior, constituit în societate prin forța coercitivă cu care este înzestrată puterea publică. Este o cale ce are avantajul permanenței, proporționalității, posibilității de a fi controlată.

În prezentul articol voi dezvolta tema referitoare la măsura arestului la domiciliu, pornind de la ideea potrivit căreia constrângerea instituționalizată este nu numai o dimensiune exclusivă a puterii publice, dar este și dimensiunea ei esențială. Desigur, ca metodă de conducere a puterii de stat, are prioritate convingerea, constrângerea având un rol subsidiar, dar aceasta este omniprezentă. Orice societate organizată statal dispune de o forță coercitivă, variind doar formele de realizare a constrângerii, intensitatea acesteia, precum și raporturile dintre constrângere și convingere.

1.1. Considerații generale privind măsurile preventive

Printre dimensiunile definitorii ale Statului român se înscrie și atributul acestuia de a fi un „stat de drept”, atribut ce are semnificația subordonării statului față de normele juridice. Problema care se ridică este dacă și în ce măsură, subordonarea statului față de drept afectează libertatea umană, pentru că puterea statală și libertatea par imposibil de conciliat în măsura în care nimeni nu poate fi liber și constrâns în același timp. Orice persoană, în libertate sau deținută, are dreptul la protecție, adică dreptul de a nu fi privată de libertate, decât cu respectarea exigențelor art. 5 din Convenția europeană a Drepturilor Omului.

Neputând fi detașată de libertatea fizică, dreptul la siguranță semnifică faptul că nicio persoană nu poate fi supusă ingerințelor arbitrare ale autorităților publice în dreptul său la libertate, rezultând astfel că noțiunea de siguranță se suprapune peste cea de legalitate.^[1] Întregul text al art. 5 din Convenția europeană a Drepturilor Omului gravitează în jurul unui singur scop și anume protecția libertății și siguranței persoanei împotriva arestărilor și deținerilor arbitrare.

În doctrină s-a arătat că între privarea de libertate și restrângerea libertății de mișcare nu există decât o diferență de intensitate, nu de natură sau de esență. Potrivit art. 53 din Constituția României, „exercițiul unor drepturi sau a unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune”. De asemenea, „măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere dreptului sau libertății”, așa cum se arată în art. 53 alin. (2) din Constituția României.

Referitor la măsurile procesuale, acestea reprezintă mijloace de privațiune ori de constrângere pe care legea le pune la dispoziția organelor judiciare și prin care se asigură normala desfășurare a procesului penal. Astfel, ori de câte ori starea de libertate a învinuitului sau inculpatului ar îngreuna sau produce eventuale deficiențe cercetării penale ori procesului penal, organele judiciare au posibilitatea de a limita această libertate astfel încât activitatea acestora prevăzută de lege privind stabilirea adevărului să fie desfășurată în cele mai optime condiții.

Măsurile preventive au caracter de activități adiacente față de activitățile principale și de aceea aceste măsuri apar ca posibile, aplicarea lor este eventuală și nu sunt caracteristice oricărei cauze penale, organele judiciare dispunând aceste măsuri în raport de condițiile sau împrejurările concrete ale fiecărei cauze.^[2]

Măsurile preventive sunt acele măsuri dispuse de organele judiciare pentru a asigura buna desfășurare a procesului și participarea suspecților sau inculpaților la procesul penal. Se dispun și măsuri preventive împotriva persoanelor care săvârșesc infracțiuni și atunci când este de dorit ca aceste persoane să nu influențeze martorii sau persoanele vătămate, experții sau alți participanți la procesul penal.

În literatura de specialitate^[3] s-au propus mai multe criterii de clasificare a măsurilor procesuale, după cum urmează:

a) existența unui criteriu legal, reglementat de Codul de procedură penală determină următoarea clasificare:

– măsuri preventive, concretizate în acele măsuri procesuale care privesc restrângerea libertății persoanei, în condițiile legii (reținerea; controlul judiciar; controlul judiciar pe cauțiune; arestul la domiciliu; arestarea preventivă);

– alte măsuri procesuale, cum ar fi: măsuri de ocrotire și siguranță, restituirea lucrurilor și restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii.

b) valoarea socială asupra căreia se îndreaptă măsurile procesuale determină următoarea clasificare în:

– măsuri procesuale personale, care privesc anumite persoane (reținerea, arestarea, reținerea; controlul judiciar; controlul judiciar pe cauțiune; arestul la domiciliu; arestarea preventive etc.);

– măsuri procesuale reale, care privesc bunurile anumitor persoane (sechestrul, inscripția ipotecară);

c) scopul special urmărit prin luarea măsurilor procesuale determină clasificarea în:

– măsuri procesuale de constrângere (arestare, sechestru);

– măsuri procesuale de ocrotire.

Măsurile preventive fac parte din categoria măsurilor procesuale, cu caracter de constrângere, prin care învinuitul sau inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite activități care s-ar răsfrânge negativ asupra scopului procesului penal sau asupra atingerii desfășurării acestuia.^[4]

Codul de procedură penală [art. 202 alin. (4)] din România reglementează cinci măsuri preventive, respectiv: reținerea; controlul judiciar; controlul judiciar pe cauțiune; arestul la domiciliu; arestarea preventivă.

Dintre acestea, trei sunt măsuri preventive privative de libertate (reținere, arest la domiciliu, arest preventiv) și două sunt măsuri preventive cu drepturi restrictive (control judiciar și control judiciar pe cauțiune).

În ceea ce privește scopul măsurilor preventive, acestea se aplică în special persoanelor fizice, dar acolo unde este posibilă angajarea în răspundere penală a persoanelor juridice, Codul de procedură penală reglementează măsuri care pot fi luate și împotriva acestora din urmă.

Astfel despre scopul si condițiile generale de aplicare a măsurilor preventive se poate afirma că potrivit art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală: „măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune și dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni”.

Așadar, scopul măsurilor preventive este, de fapt, pericolul care trebuie prevenit în mod obligatoriu, organele judiciare având obligația de a alege măsura cea mai adecvată și necesară pentru ca acest scop să fie dus la îndeplinire. Măsura preventivă trebuie să fie necesară. În acest context, necesitatea luării, prelungirii sau menținerii unei măsuri preventive față de o persoană, este de reținut că nu poate și nu trebuie dedusă din simpla declarare de către organul judiciar a acestor scopuri. Necesitatea dispunerii unei măsuri preventive trebuie să decurgă din presupunerea concretă a organului judiciar că cel care a săvârșit infracțiunea poate săvârși o alta, în această situație riscul fiind necesar a fi prevenit. Ori de câte ori se dispune întreprinderea, prelungirea sau menținerea unei măsuri preventive, este necesar ca organul judiciar să constate dacă există sau nu motive care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale.

Măsurile preventive, în procesul penal, sunt supuse unor condiții generale și unor condiții speciale, acestea din urmă făcând posibilă delimitarea unora față de altele.

Măsurile preventive au cunoscut o perfecționare continuă, în evoluția procesului penal și a legislației procesual penale, în sensul alegerii celor mai eficiente mijloace de constrângere cu caracter preventiv, în condițiile instituirii unor puternice garanții care să asigure luarea și menținerea lor numai în cazurile și în condițiile prevăzute de lege.^[5] Codul nostru de procedură penală a adoptat sistemul reglementării unor măsuri preventive cu grad diferențiat de constrângere a libertății persoanei sau a altor drepturi ori libertăți, în așa fel încât organele judiciare au posibilitatea de alegere a măsurii preventive corespunzătoare scopului pentru care este luată. În același timp, prin lege s-au prevăzut garanții pentru persoanele față de care se ia o măsură preventivă, în sensul că aceasta nu poate fi luată decât cu respectarea condițiilor prevăzute expres de lege de anumite organe judiciare, după o procedură specială și pentru anumite termene.

În cursul procesului penal învinuitul sau inculpatul poate încerca să ascundă comiterea infracțiunii, să împiedice dovedirea vinovăției sale, să se sustragă de la urmărire și judecată pentru a întârzia tragerea sa la răspundere penală. De asemenea, inculpatul condamnat definitiv poate încerca să se sustragă de la executarea pedepsei, în diverse moduri, ceea ce îngreunează atingerea scopului procesului penal. Pentru evitarea compromiterii scopului procesului penal, prin manevre ale învinuitului sau inculpatului, de felul celor arătate mai sus, toate legislațiile moderne pun la îndemâna autorităților judiciare aceste măsuri preventive.

Desigur, în unele cazuri, scopul de prevenție poate fi realizat printr-o atingere minimă adusă libertății individuale a învinuiților sau inculpaților, așa cum se întâmplă pentru reținere, control judiciar, control judiciar pe cauțiune și arest la domiciliu. Alteori se impun măsuri preventive mai severe, cum este: arestarea preventivă.

Având în vedere condițiile variate în care aceste măsuri se impun, ele cunosc un grad diferențiat de constrângere a libertății sau altor drepturi și libertăți astfel încât autoritatea judiciară să poate alege, în raport cu fiecare cauză concretă, măsura preventivă care poate asigura scopul urmărit prin constrângerea cea mai mică.

În literatura de specialitate se subliniază faptul că având în vedere natura valorii umane lezată prin aceste măsuri, legiuitorul trebuie să instituie și garanțiile juridice necesare pentru a împiedica orice abuz în luarea și menținerea măsurilor preventive. Lipsirea de libertate trebuie considerată o măsură preventivă excepțională, la care se va recurge numai după ce s-au epuizat toate celelalte posibilități legale ce se pot dispune împotriva învinuitului sau inculpatului.

Sistemul garanțiilor pentru aplicarea corectă a măsurilor preventive se sprijină, înainte de toate, pe dispozițiile art. 23 din Constituția României, ceea ce conferă acestor garanții un caracter constituțional, făcând imposibilă înlăturarea sau restrângerea lor printr-o lege organică sau ordinară.

Alte garanții rezultă din art. 9 din Codul de procedură penală, care prevede că: „(1) În cursul procesului penal este garantat dreptul oricărei persoane la libertate și siguranță.(2) Orice măsură privativă sau restrictivă de libertate se dispune în mod excepțional și doar în cazurile și în condițiile prevăzute de lege. (3) Orice persoană arestată are dreptul de a fi informată în cel mai scurt timp și într-o limbă pe care o înțelege asupra motivelor arestării sale și are dreptul de a formula contestație împotriva dispunerii măsurii. (4) Atunci când se constată că o măsură privativă sau restrictivă de libertate a fost dispusă în mod nelegal, organele judiciare competente au obligația de a dispune revocarea măsurii și, după caz, punerea în libertate a celui reținut sau arestat. (5) Orice persoană față de care s-a dispus în mod nelegal, în cursul procesului penal, o măsură privativă de libertate are dreptul la repararea pagubei suferite, în condițiile prevăzute de lege”.

Reglementările noastre interne, așa cum au fost completate și modificate, au fost puse de acord cu unele standarde fixate, în acest domeniu, prin diverse documente internaționale. Dintre acestea, prezintă o deosebită relevanță Convenția europeană a drepturilor omului, ce stă la baza reglementărilor măsurilor preventive din legislațiile procesual penale europene.

Sunt relevante, pentru aspectul în discuție, următoarele dispoziții ale Convenției și anume: privarea de libertate nu poate fi dispusă, în principiu, decât de un magistrat; privațiunea de libertate urmează să asigure ajungerea în fața organului competent a infractorului, pentru tragerea acestuia la răspundere penală; privațiunea de libertate trebuie să se realizeze numai în formele legale și după procedura prevăzută în legislația fiecărui stat; privațiunea de libertate să fie limitată în timp, în așa fel încât până la soluționarea definitivă a cauzelor penale măsurile de prevenție să aibă o durată cât mai scurtă; privațiunea de libertate să poată fi înlocuită, în anumite condiții legale, cu alte măsuri procesuale care să garanteze buna desfășurare a cauzei penale fără menținerea stării de arest, inculpatul putând fi eliberat (în condițiuni de control judiciar, pe cauțiune); privațiunea de libertate să poată fi contestată de cel arestat în fața judecătorului, cei interesați având la îndemână posibilitatea folosirii unor căi de atac.

Măsura arestului la domiciliu

1. Definirea și scopul măsurii arestului la domiciliu

În ceea ce privește măsura arestului la domiciliu, care constitui și tema prezentului articol, acesta reprezintă măsura preventivă privativă de libertate constând în obligația impusă inculpatului de a nu părăsi pentru o perioadă determinată imobilul în care locuiește fără permisiunea organului judiciar care a dispus măsura sau la care se află cauza și să se supună restricțiilor impuse de acesta. Arestul la domiciliu poate fi dispus împotriva inculpatului numai de către judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau de către instanță. De precizat este că măsura arestului la domiciliu nu poate fi dispusă împotriva unei persoane care a săvârșit o infracțiune asupra unui membru de familie sau care a săvârșit anterior infracțiunea de evadare.

Arestul la domiciliu poate fi dispus în faza de urmărire penală de către judecătorul de drepturi și libertăți^[6], în faza de cameră preliminară de către judecătorul de cameră preliminară, iar în cursul judecății de către instanța de judecată. Având în vedere că arestul la domiciliu este o măsură preventivă de libertate, aceasta poate fi dispusă numai de către judecător. Măsura arestului la domiciliu se dispune prin încheiere.^[7]

Pentru a se putea dispune măsura preventivă a arestului la domiciliu se impun a fi îndeplinite următoarele condiții: să fi fost pusă în mișcare acțiunea penală; să existe probe din care rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune și există una dintre următoarele situații:

– inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte;

– inculpatul încearcă să influențeze un alt participant la comiterea infracțiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament;

– inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să realizeze o înțelegere frauduloasă cu aceasta;

– există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune sau pregătește săvârșirea unei noi infracțiuni;

– (independent de cazurile prevăzute la anterior) din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că aceasta a săvârșit o infracțiune intenționată contra vieții, o infracțiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracțiune contra securității naționale prevăzută de Codul penal și alte legi, speciale, o infracțiune de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, șantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracțiune de corupție, o infracțiune săvârșită prin mijloace de comunicare electronică sau o altă infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare și, pe baza evaluării gravității faptei, a modului și a circumstanțelor de comitere a acesteia, a anturajului și a mediului din care aceasta provine, a antecedentelor penale și a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, se constată că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică^[8];

– măsura arestului la domiciliu să fie necesară și suficientă pentru buna desfășurare a procesului penal, a împiedicării sustragerii inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni;

– măsura arestului la domiciliu să fie proporțională cu gravitatea acuzației aduse inculpatului;

– să nu existe cauză care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale prevăzute la art. 16 alin. (1) Codul de procedură penală;

– inculpatul să nu fi fost condamnat definitiv pentru infracțiunea de evadare ori să nu existe suspiciunea rezonabilă că a săvârșit o infracțiune asupra unui membru de familie;

– audierea prealabilă luării măsurii arestului la domiciliu a inculpatului în prezența apărătorului ales sau desemnat din oficiu.

Măsura arestului la domiciliu constă în obligația impusă inculpatului, pe o perioadă determinată, de a nu părăsi imobilul unde locuiește, fără permisiunea organului judiciar care a dispus măsura sau în fața căruia se află cauza și de a se supune unor restricții stabilite de acesta.

Potrivit art. 221 alin. (2), pe durata arestului la domiciliu, inculpatul are următoarele obligații:

– să se prezinte în fața organului de urmărire penală, a judecătorului de drepturi și libertăți, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanței de judecată ori de câte ori este chemat;

– să nu comunice cu persoana vătămată sau membrii de familie ai acesteia, cu alți participanți la comiterea infracțiunii, cu martorii ori experții, precum și cu alte persoane stabilite de organul judiciar.

Judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată poate dispune ca pe durata arestului la domiciliu inculpatul să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere. Referitor la încheierea prin care se dispune măsura arestului la domiciliu, în cuprinsul acesteia sunt prevăzute în mod expres obligațiile pe care inculpatul trebuie să le respecte și i se atrage atenția că, în caz de încălcare cu rea-credință a măsurii sau a obligațiilor care îi revin, măsura arestului la domiciliu poate fi înlocuită cu măsura arestării preventive. Persoanei față de care s-a dispus măsura arestului la domiciliu i se comunică, sub semnătură, în scris, inclusiv drepturile prevăzute la art. 83 din Codul de procedură penală (drepturile inculpatului), dreptul de acces la asistență medicală de urgență, dreptul de a contesta măsura și dreptul de a solicita revocarea sau înlocuirea acestei măsuri cu o altă măsură preventivă, iar în cazul în care persoana nu poate ori refuză să semneze, se va încheia un proces-verbal. Pe durata măsurii, inculpatul poate părăsi imobilul unde locuiește pentru prezentarea în față a organelor judiciare, la chemarea acestora. La cererea scrisă și motivată a inculpatului, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, prin încheiere, îi poate permite acestuia părăsirea imobilului pentru prezentarea la locul de muncă, la cursuri de învățământ sau de pregătire profesională ori la alte activități similare sau pentru procurarea mijloacelor esențiale de existență, precum și în alte situații temeinic justificate, pentru o perioadă determinată de timp, dacă acest lucru este necesar pentru realizarea unor drepturi ori interese legitime ale inculpatului.

În cazuri urgente, pentru motive întemeiate, inculpatul poate părăsi imobilul, fără permisiunea judecătorului de drepturi și libertăți, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanței de judecată, pe durata de timp strict necesară, informând imediat despre aceasta instituția, organul sau autoritatea desemnată cu supravegherea sa și organul judiciar care a luat măsura arestului la domiciliu ori în fața căruia se află cauza. Copia încheierii judecătorului de drepturi și libertăți, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanței de judecată prin care s-a luat măsura arestului la domiciliu se comunică, de îndată, inculpatului și instituției, organului sau autorității desemnate cu supravegherea sa, organului de poliție în a cărei circumscripție locuiește acesta, serviciului public comunitar de evidență a persoanelor și organelor de frontieră. Instituția, organul sau autoritatea desemnate de organul judiciar care a dispus arestul la domiciliu verifică periodic respectarea măsurii și a obligațiilor de către inculpat, iar în cazul în care constată încălcări ale acestora, sesizează de îndată procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanța de judecată, în cursul judecății. În cazul în care inculpatul încalcă cu rea-credință măsura arestului la domiciliu sau a obligațiilor care îi revin ori există suspiciunea rezonabilă că a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune pentru care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară ori instanța de judecată, la cererea motivată a procurorului sau din oficiu, poate dispune înlocuirea arestului la domiciliu cu măsura arestării preventive, în condițiile prevăzute de lege.^[9]

Potrivit art. 399 alin. (9) din Codul de procedură penală, durata măsurii arestului la domiciliu se deduce din pedeapsa aplicată prin echivalarea unei zile de arest preventiv la domiciliu cu o zi din pedeapsă.

2. Etapele procedurale ale dispunerii arestului la domiciliu (urmărirea penală, camera preliminară, cursul judecății)

În faza de urmărire penală, judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află locul unde s-a constatat săvârșirea infracțiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate dispune, la propunerea motivată a procurorului, arestul la domiciliu al inculpatului. Procurorul înaintează judecătorului de drepturi și libertăți propunerea de luare a măsurii arestului la domiciliu împreună cu dosarul cauzei. Judecătorul de drepturi și libertăți, sesizat, fixează termen de soluționare în camera de consiliu în termen de 24 de ore de la înregistrarea propunerii și dispune citarea inculpatului. Neprezentarea inculpatului nu împiedică judecătorul de drepturi și libertăți să soluționeze propunerea înaintată de procuror. Judecătorul de drepturi și libertăți îl audiază pe inculpat atunci când acesta este prezent.

Asistența juridică a inculpatului și participarea procurorului sunt obligatorii. Judecătorul de drepturi și libertăți admite sau respinge propunerea procurorului prin încheiere motivată. Dosarul cauzei se restituie organului de urmărire penală, în termen de 24 de ore de la expirarea termenului de formulare a contestației. Judecătorul de drepturi și libertăți care respinge propunerea de arestare preventivă a inculpatului poate dispune, prin aceeași încheiere, luarea uneia dintre celelalte măsuri preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b) și c) din Codul de procedură penală (controlul judiciar sau controlul judiciar pe cauțiune), dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de lege. Măsura arestului la domiciliu poate fi luată de către judecătorul de drepturi și libertăți în cazul în care respinge propunerea de arestare preventivă, dacă apreciază că sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 218 din Codul de procedură penală. În faza de urmărire penală, împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi și libertăți ia măsura arestului la domiciliu, inculpatul poate declara contestație. Procedura soluționării contestației este cea prevăzută în art. 204 din Codul de procedură penală.

În faza de cameră preliminară, judecătorul de cameră preliminară în fața căreia se află cauza poate dispune, prin încheiere, arestul la domiciliu al inculpatului, la cerea motivată a procurorului sau din oficiu. Judecătorul de cameră preliminară sesizat, dispune citarea inculpatului. Audierea inculpatului prezent la termenul fixat este obligatorie. Asistența juridică a inculpatului și participarea procurorului sunt obligatorii. Neprezentarea inculpatului nu împiedică judecătorul de cameră preliminară să soluționeze propunerea înaintată de procuror prin rechizitoriu (în general) ori să soluționeze luarea măsurii arestului la domiciliu ca urmare a sesizării din oficiu. Judecătorul de cameră preliminară admite sau respinge propunerea procurorului prin încheiere motivată. Dacă respinge propunerea procurorului, judecătorul de cameră preliminară poate lua față de inculpat măsura controlului judiciar sau a controlului judiciar pe cauțiune. În faza de cameră preliminară, împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară ia măsura arestului la domiciliu, inculpatul are dreptul de a declara contestație, potrivit dispozițiilor art. 205 din Codul de procedură penală.

În faza de judecată, instanța urmează aceeași procedură ca în faza camerei preliminare. În faza de judecată, încheierea instanței de judecată prin care se dispune asupra măsurii preventive a arestului la domiciliu poate fi atacată, cu contestație, în condițiile art. 206 din Codul de procedură penală.

3. Părăsirea arestului la domiciliu

În cursul urmăririi penale, arestul la domiciliu poate fi dispus pe o durată de cel mult 30 de zile. Arestul la domiciliu poate fi prelungit, în cursul urmăririi penale, numai în caz de necesitate, dacă se mențin temeiurile care au determinat luarea măsurii sau au apărut temeiuri noi, fiecare prelungire neputând să depășească 30 de zile. Durata maximă a măsurii arestului la domiciliu, în cursul urmăririi penale, este de 180 de zile. În schimb, în cursul judecății în primă instanță, durata totală a arestării la domiciliu a inculpatului nu poate depăși 5 ani. În această durată nu intră și aceea din cursul urmăririi penale.