Măsura preventivă a arestului la domiciliu – prezentare și particularități

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

În cazul prevăzut mai sus, prelungirea arestului la domiciliu poate fi dispusă de către judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află locul unde s-a constatat săvârșirea infracțiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală.^[10]

Judecătorul de drepturi și libertăți este sesizat în vederea prelungirii măsurii de către procuror, prin propunere motivată, însoțită de dosarul cauzei, cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia. Judecătorul de drepturi și libertăți, sesizat, fixează termen de soluționare a propunerii procurorului, în camera de consiliu, mai înainte de expirarea duratei arestului la domiciliu și dispune citarea inculpatului. Participarea procurorului este obligatorie.

Judecătorul de drepturi și libertăți admite sau respinge propunerea procurorului prin încheiere motivată. Dosarul cauzei se restituie organului de urmărire penală, în termen de 24 de ore de la expirarea termenului de formulare a contestației.

În cazul unei părăsiri intenționate a arestului la domiciliu de către inculpate, aceasta se consideră evadare. Infracțiunea de evadare, prevăzută de art. 285 din Codul penal prevede o formă simplă, constând în evadarea din starea legală de reținere sau de deținere, legea reținând și o formă agravată. Astfel, se consideră evadare și neprezentarea nejustificată a persoanei condamnate la locul de deținere, la expirarea perioadei în care s-a aflat legal în stare de libertate sau părăsirea, fără autorizare, de către persoana condamnată, a locului de muncă, aflat în exteriorul locului de deținere.

Odată cu introducerea în sistemul procesual penal român prin noul Cod de procedură penală a măsurii preventive a arestului domiciliar, a apărut o întrebare legitimă cu privire la aptitudinea acestuia de a constitui starea premisă a infracțiunii de evadare.

Potrivit art. 218 din Codul de procedură penală, „arestul la domiciliu se dispune de către judecătorul de drepturi și libertăți, de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanța de judecată, dacă sunt îndeplinite condițiile (…)”. Aprecierea îndeplinirii condițiilor prevăzute se face ținându-se seama de gradul de pericol al infracțiunii, de scopul măsurii, de sănătatea, vârsta, situația familială și alte împrejurări privind persoana față de care se ia măsura. Măsura nu poate fi dispusă cu privire la inculpatul față de care există suspiciunea rezonabilă că a săvârșit o infracțiune asupra unui membru de familie și cu privire la inculpatul care a fost anterior condamnat definitiv pentru infracțiunea de evadare. Rațiunea acestei din urmă prohibiții pare a fi una de politică penală predispoziția persoanei pentru sustragerea de la restricțiile legale, astfel încât se poate presupune că măsura luată nu ar avea niciun efect preventiv în privința sa, fiind existent riscul încălcării obligațiilor impuse. Totuși, norma pare a avea unele valențe discriminatorii bazate pe vechi teorii pozitiviste privind predispoziția infracțională. S-a apreciat în mod just însă că interdicția nu se aplică persoanelor reabilitate.

Deși asimilată de legiuitor, atât în Codul de procedură, cât și în legi speciale cu măsura preventivă privativă de libertate, marea parte a doctrinei o consideră totuși mai apropiată măsurilor neprivative de libertate ca fiind o formă particulară a controlului judiciar în care inculpatului i se restrânge doar libertatea de mișcare, iar nu cea fizică.

În susținerea caracterului de măsură privativă pot sta anumite argumente de natură normativă. Astfel, potrivit art. 399 alin. 9 din Codul de Procedură Penală, „Durata măsurii arestului la domiciliu se deduce din durata aplicată prin echivalarea unei zile de arest preventiv la domiciliu cu o zi din pedeapsă”. Chiar și identitatea condițiilor de luare a măsurii cu cele ale luării arestului preventiv ar putea fi un argument pentru caracterul ei de măsură privativă, prin aceasta având un caracter excepțional.

Executarea măsurii arestului la domiciliu este reglementată de Legea nr. 254 din 19 iulie 2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, iar nu de Legea privitoare la măsurile neprivative.

Aspectul dispunerii acestuia de un judecător, nu și de procuror, susține de asemenea caracterul de excepție care îl apropie de măsura privativă.

Totodată, art. 222 din Codul de procedură penală aduce o nuanțare, prevăzând că durata maximă a măsurii arestului la domiciliu, în cursul urmăririi penale, este de 180 de zile și durata arestului la domiciliu nu se ia în considerare pentru calculul duratei maxime a măsurii arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale. Prin urmare, în situația în care a fost luată în privința sa măsura arestului domiciliar, după 180 de zile, ar putea fi luată tot pentru acea perioadă măsura arestului preventiv, prima măsură nededucându-se din cealaltă. Dacă am recunoaște caracterul pur de privare al măsurii, arestul domiciliar nu ar trebui să poată fi cumulat cu cel preventiv.

Prin raportare la art. 126 din Legea nr. 254/2013 care susține că „prin imobil în care se execută arestul la domiciliu, prevăzut la art. 221 alin. (1) din Codul de procedură penală”, se înțelege locuința inculpatului, încăperea, dependința sau locul împrejmuit ținând de acestea.

Astfel, imobilul poate fi de la o garsonieră sau o cameră de cămin în cazul unor inculpați, la casa și curtea generoasă în cazul altora. Este evident că, în cazul în care imobilul cuprinde casă și teren, libertatea de mișcare nu este restrânsă la construcție, extinzându-se și la curte, grădină sau parc, esențial fiind ca acestea să țină de cea dintâi, să fie o prelungire a imobilului de locuit.

Persoana arestată la domiciliu nu se află sub pază permanentă, ca cea aflată în locurile special de deținere. Potrivit art. 125 din Legea nr. 254/2013, îndeplinirea măsurilor este supravegheată de organele de poliție, iar nu persoana, așa cum eronat s-ar putea interpreta. Singura modalitate de supraveghere cu caracter de intruziune domiciliară este prevăzută de art. 129 alin. 3 din legea specială, „Organul de supraveghere dispune efectuarea, periodic ori la sesizare, de vizite inopinate, în orice moment al zilei, la locuința inculpatului sau în locurile stabilite prin încheierea judecătorului de drepturi și libertăți, judecătorului de cameră preliminară sau instanței de judecată, pentru verificarea respectării măsurii și a obligațiilor de către persoana supravegheată. Efectuarea de vizite inopinate de către organul de supraveghere este adusă de îndată la cunoștința judecătorului de drepturi și libertăți, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanței de judecată, după caz”.

Pentru asigurarea operativității acestor vizite, art. 221 alin. (10) din Codul de procedură penală permite ca, pe durata vizitei, organul de poliție să poată pătrunde în imobilul unde se execută măsura, fără învoirea inculpatului sau a persoanelor care locuiesc împreună cu acesta.

Din interpretarea dispozițiilor legale, inculpatul arestat la domiciliu ar putea să îl părăsească în trei situații: pentru a se prezenta la chemarea organelor judiciare, pe baza unei aprobări prealabile în urma unei cereri temeinic motivate (ar fi justificate deplasarea la locul de muncă, cursuri școlare, procurarea mijloacelor de existență), precum și în cazuri urgente, fără aprobare prealabilă (pentru protejarea sănătății, a vieții sau a bunurilor), cu obligarea de informare organului de supraveghere.

În cazul în care constată nerespectarea cu rea-credință a măsurii și a obligațiilor impuse inculpatului, organul de supraveghere întocmește o sesizare motivată pe care o înaintează procurorului, în cursul urmăririi penale, judecătorului de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanței de judecată, în cursul judecății. În baza acestei sesizări la care se poate adăuga și existența suspiciunii rezonabile că inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune pentru care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară ori instanța de judecată, la cererea motivată a procurorului sau din oficiu poate dispune înlocuirea arestului la domiciliu cu măsura arestării preventive, în condițiile prevăzute de lege. Înlocuirea se va realiza în baza art. 242 alin. (3) din Codul de procedură penală.

Înlocuirea arestului domiciliar cu măsura mai severă nu este o obligație pentru instanță, ci o posibilitate, chiar dacă la luarea primei măsuri au fost deja analizate condițiile prevăzute de art. 223 din Codul de procedură penală. Aceasta, deoarece criteriul ultim este acela al oportunității și necesității luării măsurii extreme, prin raportare la criteriile prevăzute de art. 202, art. 218 alin. (2) și art. 223 alin. (2) teza finală, neputând exista de lege lata un caz în care, fără această analiză, măsura arestului să fie obligatorie.

În legătură cu îndeplinirea elementelor constitutive ale infracțiunii de evadare în cazul părăsirii fără drept a arestului domiciliar, doctrina nu este unanimă. Astfel, un autor arată că nu poate fi subiect activ nemijlocit al infracțiunii de evadare inculpatul arestat la domiciliu.^[11] Alți autori consideră că este în stare de reținere persoana împotriva căreia s-a luat în mod concret, efectiv măsura privativă de libertate a reținerii în conformitate cu prevederile legale ori cel față de care s-a luat măsura arestului la domiciliu sau arestării preventive.

În aceste din urmă opinii se arată că, în înțelesul art. 285 din Codul penal, reținerea sau deținerea unei persoane este legală din momentul în care s-a emis, după caz, ordonanța de reținere, mandatul de arestare sau mandatul de executare a pedepsei de către organul judiciar competent a lua o atare măsură.

Potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 254/2013 „Arestul la domiciliu se execută numai în temeiul încheierii dispuse de judecătorul de drepturi și libertăți, de judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, de instanța de judecată, potrivit dispozițiilor Codului de procedură penală”.

Astfel, instanța nu va emite mandat de arest la domiciliu. Diferența este una de nuanță, însă esențială. Mandatul de arestare este un ordin, care accentuează caracterul privativ al măsurii, urmând firesc încătușarea și plasarea în centrul de deținere. Lipsa ordinului atenuează puternic caracterul privativ al arestului domiciliar. Tocmai de aceea se apreciază că nu ne aflăm într-o stare de reținere sau deținere în sensul art. 285 din Codul penal.

Revenind la cele expuse în debutul analizei, „există de lege lata două situații care, deși nu reprezintă o fugă de sub pază, sunt asimilate evadării, ambele privind persoanele condamnate. Prima situație ar exista în cazul persoanei condamnate aflată în permisia prevăzută de Legea executării pedepselor și care nu se prezintă după expirarea perioadei la penitenciar. A doua situație se referă la persoanele condamnate definitiv aflate în regim deschis de executare și care execută muncă fără pază în afara penitenciarelor”.

Chiar dacă se îndepărtează de definiția clasică a evadării, cele două situații vor fi interpretate strict, fiind evident în că dacă legiuitorul ar fi avut în vedere și alte situații, le-ar fi enumerat. Prin urmare, starea de arest domiciliar nu se poate circumscrie nici formei tip nici celor două forme asimilate.

În susținerea acestei din urmă opinii stă și art. 385 din Codul penal italian, care prevede că „dispozițiile anterioare (privitoare la evadare) se aplică și în cazul în care acuzatul se află arestat la propria locuință sau în alt loc special în acest sens. Legiuitorul penal, când dorește să incrimineze un anumit comportament, îl prevede în mod expres, acesta neputând fi dedus pe calea interpretării prin analogie”.

Acceptarea incriminării părăsirii fără drept a arestului la domiciliu ca infracțiune de evadare ar atinge și problema suportării unei sancțiuni duble pentru aceeași faptă. Astfel, pentru o unică activitate, persoana ar urma să suporte rigorile înlocuirii măsurii preventive cu măsura mai aspră, dar ar fi și judecată și eventual condamnată pentru o infracțiune cu aceleași elemente constitutive, în concurs real cu fapta inițială (pentru care a fost arestat).

În lumina jurisprudenței CtEDO, raportată la art. 4 din Protocolul nr. 7 (principiul ne bis in idem), evadarea unei persoane din arest preventiv nu-i atrage acesteia o altă sancțiune în prima faptă decât întoarcerea în arest după capturare. Desigur că faptele vor fi reținute în concursul real. Evadarea condamnatului atrage consecințe de natură disciplinară. Dar evadarea din arestul la domiciliu atrage, pe lângă tratamentul special al pluralității, și o sancțiune specifică – înlocuirea măsurii cu arestul în detenție, pentru o faptă care întrunește elementele unei alte infracțiuni concurente.

Astfel, analizând argumentele pro și contra caracterului privativ de libertate al arestului la domiciliu, prin raportare la elementele constitutive ale infracțiunii de evadare, aceasta din urmă nu poate avea ca subiect activ o persoană care nu este reținută, arestată preventiv sau condamnată definitiv.

Totodată, în cazul în care inculpatul încalcă cu rea-credință măsura sau obligațiile care îi revin, din punct de vedere legal, singura opțiune este ca măsura arestului la domiciliu să fie înlocuită cu măsura arestării preventive.

4. Măsura arestului la domiciliu în alte sisteme de drept

Arestul la domiciliu, la nivel general, inclusiv în alte sisteme de drept, reprezintă detenția dispusă de instanță în propria casă. Dispunerea măsurii este privită ca o alternativă importantă la încarcerarea standard în diferite etape ale procesului penal. Este folosită de sistemele de drept penal din întreaga lume și implică adesea cerințe foarte diverse. Există mai multe forme de arest la domiciliu, în funcție de severitatea cerințelor hotărârii judecătorești.

Această măsură se referă în general la restricționarea unui inculpat la domiciliul său pe o perioadă determinată de timp. În condiții de detenție la domiciliu, inculpatul este reținut la domiciliu pentru cele mai multe ore din zi, cu excepții declarate precum frecventarea cursurilor, prestarea muncii, servicii religioase, tratament medical sau pentru achiziția de medicamente sau cumpărături de alimente.

Aceste excepții sunt, în general, specificate în prealabil și aplicate cu strictețe. În cele mai multe situații, arestul la domiciliu se referă, în general, la cazurile în care inculpatul este obligat să rămână la domiciliu în orice moment, cu rare excepții, amintite anterior.

Arestul la domiciliu este adesea însoțit de supravegherea electronică prin intermediul unui dispozitiv plasat pe glezna inculpatului, permițând astfel monitorizarea foarte atentă a prezenței sau absenței acestuia de la domiciliu. În majoritatea sistemelor de drept, arestul la domiciliu este privit ca o măsură pentru inculpații care par a fi candidați nepotriviți pentru a fi eliberați pe propria răspundere sau care nu pot depune cauțiune. Obiectivele principale ale arestului la domiciliu înainte de judecată sunt de a garanta că inculpatul se prezintă la proces, de a asigura siguranța publică, de a reduce supraaglomerarea penitenciarelor și de a rezerva spațiu în penitenciare pentru cei mai periculoși sau de neîncredere inculpați.

Un avantaj major al folosirii arestului la domiciliu în această etapă este că persoanele care nu au fost încă găsite vinovate nu sunt supuse încarcerării cu alți infractori deja condamnați. În mod alternativ, arestul la domiciliu poate fi descris ca o formă de pedeapsă, dar mai puțin privativă decât încarcerarea în închisoare. Din cauza acestei premise, arestul la domiciliu ar trebui utilizat numai pentru infractorii care în mod normal nu ar fi eliberați pe cauțiune sau în cazurile în care se stabilește o cauțiune foarte mare, dar este redusă cu condiția arestului la domiciliu.

În sistemul juridic american, arestului la domiciliu se definește ca izolare la domiciliul inculpatului sau într-o altă locație specificată ca alternativă la pedeapsa cu închisoarea. Expresia este folosită interschimbabil cu altele, inclusiv detenția la domiciliu, reținerea la domiciliu și monitorizarea electronică.

De obicei este privită doar ca o măsură adecvată pentru infracțiunile non-violente comise pentru prima dată. Arestul la domiciliu înainte de judecată poate fi, de asemenea, dispus pentru a ajuta la izolarea infractorilor înainte de hotărârea finală și condamnare. În ciuda denumirii, arestul la domiciliu nu înseamnă că individul nu poate să-și părăsească casa deloc. În schimb, acesta are o restricție strictă și nu poate merge decât pe o anumită rază determinată pentru a desfășura activități specifice pre aprobate în locații convenite.

De exemplu, legislația americană privind arestul la domiciliu permit inculpaților, similar cu legislația noastră, să meargă la locurile de muncă, la controale medicale. De asemenea, au obligația de a vizita ofițerul de probațiune. Acest lucru îi permite inculpatului să execute pedeapsa și, în același timp să trăiască o viață restrânsă ca pedeapsă pentru infracțiunea sa, păstrându-și în același timp locul în societate. Pentru ca măsura arestului la domiciliu să fie dispusă, procurorul emite de obicei o recomandare judecătorului. Apoi, instanțele stabilesc dacă aceasta este sau nu o măsură adecvată. În general, măsura arestului la domiciliu este dispusă numai infracțiunilor comise pentru prima dată, considerate cu risc scăzut. În plus, întrucât infractorii rămân parte integrantă a societății, această măsură va fi aplicată doar pentru infracțiunile non-violente care prezintă un risc minim pentru comunitate. Printre exemple se numără frauda sau delapidarea. Pe de altă parte, arestul la domiciliu nu va fi niciodată dispus pentru infracțiuni grave, precum violul sau omorul.

Pe durata pronunțării sentinței se va stabili un acord de arest la domiciliu. Fiecare stat din SUA are propriile sale reguli cu privire la utilizarea arestului la domiciliu. Prin urmare, restricțiile variază de la stat la stat. În plus, detaliile infracțiunii pot avea un impact asupra regulilor de arest la domiciliu, oferindu-le mai multă libertate infractorilor cu risc scăzut. Cu toate acestea, în majoritatea cazurilor, regulile de arest la domiciliu sunt standard, printre care următoarele:

– desemnarea ofițerului de probațiune: fiecărui inculpat trebuie să i se desemneze un ofițer de probațiune a cărui sarcină este să-l monitorizeze pe inculpat și să verifice dacă respectă termenii măsurii. Ca parte a testării conformității, inculpatul trebuie să participe la întâlniri regulate cu ofițerul de probațiune. Ofițerul poate efectua, de asemenea, vizite inopinate pentru a se asigura că toate regulile sunt respectate;

– în timpul detenției la domiciliu, inculpatul trebuie să se abțină de la consumul de alcool și droguri. Ofițerul de probațiune are dreptul de a verifica locuința infractorului în vederea determinării existenței/inexistenței substanțelor interzise și de a raporta instanțelor dacă se găsesc droguri sau alcool la proprietate. Inculpatul trebuie, de asemenea, să participe la teste privind concentrația de alcool și droguri atunci când i se solicită acest lucru;

– în timpul arestului la domiciliu, inculpatului i se cere de obicei să poarte o etichetă sau o brățară electronică care conține un dispozitiv GPS și care monitorizează continuu locația acestuia. Acest dispozitiv de monitorizare trebuie purtat tot timpul;

– în plus față de cele de mai sus, măsura arestului la domiciliu include adesea munca în folosul comunității ca parte integrantă. Odată ce termenii sunt conveniți, orice încălcare ar putea duce la încarcerarea inculpatului.

În sistemul juridic englez, măsura arestului la domiciliu este foarte uzitată, însă după achitarea unei cauțiuni.

În Marea Britanie legislația prevede că, această măsura a arestului la domiciliu (condiționat prin impunerea unor intervale orare fixe și purtarea unei brățări electronice de monitorizare dar care este de min. 9 ore), se deduce jumătate din durata ce urmează a fi executată , conform art. 253 din Criminal Justice Act 2003.

De asemenea, există aceleași condiții ca și în celelalte sisteme, precum monitorizarea inculpatului și verificarea termenilor pedepsei, purtarea unei brățări electronice, precum și respectarea unor obligații.

5. Aspecte privind arestul preventiv și arestul la domiciliu. Aspecte de drept comparat

Arestul preventiv nu este niciodată o măsură obligatorie. Acest principiu al arestului preventiv ca o măsură aplicată în ultimă instanță este introdus în Codul de procedură Penală, care precizează că orice privare de libertate trebuie folosită ca excepție, și potrivit legii. Deși nu este formulat explicit, se sugerează că organele judiciare trebuie să ia în considerare mai întâi alternativele la arestul preventiv. Pentru a proteja dreptul fundamental la libertate și a acționa pe baza prezumției de nevinovăție a acuzatului, judecătorii trebuie să cântărească atent și să prefere toate alternativele disponibile la arestul preventiv, analizând în ce măsură măsurile care nu implică privarea de libertate ar putea asigura buna desfășurare a procedurii penale în aceeași măsură ca arestarea preventivă. Aprobarea automată a celei mai drastice măsuri preventive ar putea avea un impact negativ asupra persoanei și a capacității sale de a se pregăti pentru proces. Controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune și arestul la domiciliu sunt cele mai puțin restrictive măsuri alternative prevăzute de legislația românească.

Arestul la domiciliu este o alternativă la arestul preventiv introdusă de reforma Codul de procedură Penală din 2014. Această măsură nu poate fi impusă suspecților care au fost acuzați anterior de evadare. Pentru aceștia, poate fi luat în considerare controlul judiciar, dispunerea arestului preventiv nu e niciodată de la sine înțeleasă.

Pe 7 mai 2015, Curtea Constituțională a declarat prevederile articolului 222 din Codul de procedură Penală neconstituționale, deoarece omiteau să reglementeze perioada maximă de timp pentru care se poate dispune arestul la domiciliu. Pe 30 iunie 2015, printr-o ordonanță de urgență, această perioadă a fost stabilită la un maximum de 180 de zile pe perioada urmăririi penale, astfel încât arestul la domiciliu a fost din nou pus în aplicare. În procedura de cameră preliminară și pe durata procesului, perioada de arest la domiciliu nu poate depăși jumătate din pedeapsa maximă prevăzută de lege pentru infracțiunea pentru care se formulează acuzațiile și nu poate depăși 5 ani.

Timp de 18 zile (12-30 iunie 2015) arestul la domiciliu a fost neconstituțional. În practică, acest vid legislativ a scos la iveală anomalii din sistemul măsurilor alternative la arestul preventiv și în același timp, a scos în evidență care este opinia publică în această problemă, într-un caz nefericit cunoscut în presă ca „violul din Vaslui”^[12].

De asemenea, cadrul legal în care operează arestul la domiciliu, în sensul în care fiecare zi de arest la domiciliu este scăzută din pedeapsa finală, exact ca o zi de arest preventiv, generează rețineri din partea judecătorilor de a dispune această măsură. Cum arestul la domiciliu este o măsură mai indulgentă decât arestul preventiv, ei consideră că ar trebui să existe regimuri diferite de a se scădea din pedeapsa finală. Este nevoie de o discuție privind aceste regimuri diferite, care ar crește disponibilitatea judecătorilor de a dispune arestul la domiciliu (s-ar putea introduce variante ca: 2 zile de arest la domiciliu echivalează o zi de arest preventiv, etc.).

CONCLUZII

Pornind de la nivel general, se poate afirma că între privarea de libertate și restrângerea libertății de mișcare nu există decât o diferență de intensitate, nu de natură sau de esență.

În ceea ce privește măsurile procesuale, acestea se definesc ca mijloace de privațiune ori de constrângere pe care legea le pune la dispoziția organelor judiciare și prin care se asigură normala desfășurare a procesului penal. În acest context, ori de câte ori starea de libertate a învinuitului sau inculpatului ar îngreuna sau produce eventuale deficiențe cercetării penale ori procesului penal, organele judiciare au posibilitatea de a limita această libertate astfel încât activitatea acestora prevăzută de lege privind stabilirea adevărului să fie desfășurată în cele mai optime condiții.

Despre arestul la domiciliu, subiectul central al acestui articol, se poate afirma că este măsura preventivă privativă de libertate constând în obligația impusă inculpatului de a nu părăsi pentru o perioadă determinată imobilul în care locuiește fără permisiunea organului judiciar care a dispus măsura sau la care se află cauza și să se supună restricțiilor impuse de acesta. Arestul la domiciliu poate fi dispus împotriva inculpatului numai de către judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau de către instanță. De asemenea, trebuie respectat caracterul acesteia de măsură excepțională și nu este suficient ca acel caracter să fie enunțat doar teoretic. Aceste măsuri sunt supuse unor condiții generale și unor condiții speciale, acestea din urmă făcând posibilă delimitarea unora față de altele.

Măsurile preventive sunt mijloacele de constrângere prevăzute de lege pe care le pot lua organele judiciare în vederea asigurării bunei desfășurări a procesului penal ori a împiedicării sustragerii învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, iar scopul măsurilor preventive este destinat în special persoanelor fizice, dar acolo unde este posibilă angajarea în răspundere penală a persoanelor juridice, Codul de procedură penală reglementează măsuri care pot fi luate și împotriva acestora din urmă și se referă la pericolul care trebuie prevenit în mod obligatoriu, organele judiciare având obligația de a alege măsura cea mai adecvată și necesară pentru ca acest scop să fie dus la îndeplinire.

În ceea ce privește dispunerea măsurii arestului la domiciliu aceasta se poate realiza în faza de urmărire penală de către judecătorul de drepturi și libertăți, în faza de cameră preliminară de către judecătorul de cameră preliminară, iar în cursul judecății de către instanța de judecată. Având în vedere că arestul la domiciliu este o măsură preventivă de libertate, aceasta poate fi luată numai de către judecător prin încheiere. Persoanei față de care s-a dispus măsura arestului la domiciliu i se comunică, sub semnătură, în scris, inclusiv drepturile acesteia, precum dreptul de acces la asistență medicală de urgență, dreptul de a contesta măsura și dreptul de a solicita revocarea sau înlocuirea acestei măsuri cu o altă măsură preventivă, iar în cazul în care persoana nu poate ori refuză să semneze, se va încheia un proces-verbal.

În cazul în care inculpatul încalcă cu rea-credință măsura sau obligațiile care îi revin, din punct de vedere legal, singura opțiune este ca măsura arestului la domiciliu să fie înlocuită cu măsura arestării preventive.