Infracțiunile de furt calificat, tentativă la furt calificat și ruperea de sigilii. Contestație la executare respinsă ca nefondată (NCP, NCPP, L. nr. 302/2004)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 128/2020

NCP: art. 32 alin. (1), art. 38 alin. (1), art. 228 alin. (1), art. 229 al 1 lit. b) și d), art. 260 alin. (1); L. nr. 302/2004: art. 84, art. 98 alin. (2); NCPP: art. 275 alin. (2) și (6)

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, rezultă că, pe numele persoanei solicitate A., au fost emise două mandate, respectiv mandatul european de arestare nr. x din data de 30.01.2020 emis de Tribunalul regional Wurzburg, Germania, și mandatul european de arestare nr. x din data de 14.06.2019 emis de Judecătoria de Primă Instanță Oldenburg, Germania.

Astfel, mandatul european de arestare nr. x din data de 30.01.2020 emis de Tribunalul regional Wurzburg, Germania a fost emis pe numele persoanei solicitate A. pentru executarea unui rest de pedeapsă de 366 de zile, pedeapsa inițială aplicată persoanei solicitate prin sentința Tribunalului Regional Wurzburg din data de 05.03.2010 în Dosarul nr. x VRs 9442/09 fiind de 3 ani și 6 luni închisoare. În acest sens, în mod corect, prima instanță a reținut că faptele pentru care s-a dispus condamnarea sunt incriminate de legislația română ca și infracțiuni de furt calificat, prevăzute și pedepsite de art. 228 alin. (1), art. 229 al 1 lit. b) și d) din C. pen. (9 fapte), tentativă la furt calificat, prevăzută și pedepsită de art. 32 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 228 alin. (1), art. 229 alin. (1) lit. b) și d) din C. pen. și ruperea de sigilii, prevăzută și pedepsită de art. 260 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen.

În ceea ce privește mandatul european de arestare nr. x din data de 14.06.2019, acesta a fost emis de Judecătoria de Primă Instanță Oldenburg, Germania, având la bază mandatul de arestare preventivă intern emis de Judecătoria de Primă Instanță Vechta la data de 02.10.2015 în dosarul x. În acest sens, se observă că faptele persoanei solicitate sunt incriminate de legislația română ca și infracțiune de furt calificat, prevăzută și pedepsită de art. 228 alin. (1), art. 229 al 1 lit. b) și d) din C. pen., pedeapsa prevăzută de lege fiind închisoarea de la 1 la 5 ani și că pedeapsa maximă prevăzută de legea germană pentru fapta descrisă mai sus este de 10 ani, fiind incriminată conform art. 242 alin. (1), (24)3 alin. (1) fraza 2 nr. 1 și 3, 25 alin. (2) din C. pen. german.

Potrivit dispozițiilor art. 84 din Legea nr. 302/2004, mandatul european de arestare este o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene solicită arestarea și predarea către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, judecății sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranță privative de libertate.

Potrivit alin. (2) al aceluiași articol mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoașterii și încrederii reciproce, în conformitate cu dispozițiile Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002.

Rațiunea mandatului european de arestare constă în necesitatea de a se asigura garanția că infractorii nu se pot sustrage justiției, el reprezentând instrumentul de aducere a persoanei solicitate în fața justiției statului emitent, pentru instrumentarea procedurilor penale.

În cadrul acestei proceduri, reglementată printr-o lege specială, instanța de judecată, în calitate de autoritate judiciară, nu este abilitată să verifice apărările persoanei solicitate pe fondul cauzei, respectiv, dacă se face sau nu vinovată de comiterea unor fapte penale, după cum nu are nici competența să se pronunțe cu privire la temeinicia urmăririi penale efectuată de autoritatea judiciară emitentă sau cu privire la oportunitatea arestării persoanei solicitate.

Învestit cu executarea unui mandat european de arestare, judecătorul hotărăște, asupra arestării și predării persoanei solicitate, după ce, în prealabil, a verificat condițiile referitoare la emiterea mandatului, la identificarea persoanei solicitate, la existența dublei incriminări a faptelor penale ce se impută acesteia sau dacă există situații ce se constituie în motive de refuz. A proceda altfel, ar însemna să se încalce principiul recunoașterii și încrederii reciproce, ce stă la baza executării, de către instanța română, a mandatului european de arestare emis de autoritatea judiciară străină competentă.

În conformitate cu dispozițiile art. 5, parag. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, ratificată de România, orice persoană are dreptul la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. Proclamând dreptul la libertate, Convenția consacră implicit principiul după care nicio persoană nu trebuie să fie lipsită de libertate în mod arbitrar. De la această regulă există excepția privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres și limitativ, de dispozițiile art. 5, parag. 1 lit. c) din Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reținută în vederea aducerii sale în fata autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.

În materia privării de libertate, Convenția trimite, în esență, la legislația națională și la aplicabilitatea dreptului intern.

Legalitatea sau regularitatea detenției obligă ca arestarea preventivă a unei persoane și menținerea acestei măsuri să se facă în conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legea națională care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispozițiile Convenției și să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.

Înalta Curte constată că sentința contestată este legală și temeinică, în sensul că în mod corect s-a dispus arestarea provizorie a persoanei solicitate A. în scopul asigurării bunei desfășurări a procedurii de executare a mandatului european de arestare sau al împiedicării sustragerii persoanei solicitate de la procedura de executare a mandatului european de arestare.

Procedându-se de către instanța de fond la ascultarea persoanei solicitate, aceasta nu a formulat obiecțiuni în ceea ce privește identitatea, precizând, însă, că nu consimte la predarea sa către autoritățile germane, deoarece nu este de acord să execute pedeapsa de 366 de zile în Germania și a solicitat executarea acesteia în România.

Potrivit art. 98 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, „Fără a aduce atingere dispozițiilor alin. (1), predarea, în baza unui mandat european de arestare emis în vederea urmăririi penale sau a judecății, a unui cetățean român sau a unei persoane care trăiește în România și are o rezidență continuă și legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puțin 5 ani se face sub condiția ca, în cazul în care se va pronunța o pedeapsă privativă de libertate, persoana predată să fie transferată în România”.

Astfel, conform art. 98 alin. (2) din Legea 302/2004 predarea, în baza unui mandat european de arestare emis în vederea urmăririi penale sau a judecății, a unui cetățean român se face sub condiția ca, în cazul în care se va pronunța o pedeapsă privativă de libertate, persoana predată să fie transferată în România. Or, din analiza textului legal reiese faptul că această condiție nu se impune și în cazul mandatului european de arestare emis în vederea executării pedepsei.

Prin urmare, punerea în executare a mandatului european de arestare nr. x din data de 30.01.2020 emis de Tribunalul regional Wurzburg, Germania pentru executarea unui rest de 366 de zile în Germania nu este împiedicată de dispozițiile art. 98 alin. (2) din Legea 302/2004.

În același timp, prima instanță a reținut că din înscrisul aflat la dosarul instanței de fond a rezultat că la data de 12.10.2016 persoana solicitată se află în Italia, unde a fost arestată provizoriu în vederea predării, fiind deținută în baza acestui temei până în data de 12.01.2017, când a fost eliberată și, după afirmațiile acesteia, s-ar fi deplasat în România.

Cât privește executarea mandatului european de arestare nr. x din data de 14.06.2019 emis de Judecătoria de Primă Instanță Oldenburg, Germania pentru efectuarea urmăririi penale, raportat la această dispoziție legală, văzând că persoana solicitată a fost arestată în vederea desfășurării urmăririi penale, predarea se va circumscrie condiției transferării sale în România pentru executarea eventualei pedepse aplicate.

Prin urmare, instanța de control judiciar, similar primei instanțe, conchide că mandatele europene de arestare conțin toate informațiile prevăzute de art. 87 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 și constată că nu există niciun motiv obligatoriu sau opțional de refuz al executării celor două mandate europene din cele prevăzute la art. 99 din Legea nr. 302/2004, acestea fiind emise pentru fapte pentru care există dubla incriminare, ținând seama că informațiile comunicate de statul membru sunt suficiente pentru a permite arestarea și predarea către autoritatea judiciară emitentă.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația formulată de persoana solicitată A. împotriva Sentinței penale nr. 10/F/MEA din data de 14 februarie 2020 a Curții de Apel Brașov, secția penală.

În conformitate cu art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatorul – persoană solicitată la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Potrivit art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 250 RON, va rămâne în sarcina statului.

Sursa informației: www.scj.ro.