Infracțiune de delapidare vs. delict canonic. Gestiune sau administrare de bunuri bisericești. Principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat (VCP, NCP, NCPP)

22 mai 2018
2 voturi, medie: 3,00 din 52 voturi, medie: 3,00 din 52 voturi, medie: 3,00 din 52 voturi, medie: 3,00 din 52 voturi, medie: 3,00 din 5 (2 votes, average: 3,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 1123

Recomandări

 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 218/RC/2017

VCP: art. 145, art. 147; NCP: art. 175 alin. (2), art. 215^1, art. 275 alin. (2) și (6), art. 295, art. 308; NCPP: art. 433, art. 438 pct. 7, art. 447, art. 448 alin. (1) pct. 1; Decretul nr. 177/1948: art. 28; Decretul nr. 233/1949, Statutul BOR: art. 47, art. 48, art. 72, art. 73, art. 171, art. 186; Legea nr. 22/1969: art. 1 alin. (1), art. 2; Legea nr. 489/2006: art. 26; Legea nr. 31/1990: art. 237 alin. (1) lit. b) și alin. (7); Regulamentului pentru Administrarea Averilor Bisericești: art. 8

Inteligența artificială în materie penală

Preliminar, examinării fondului prezentei cauze, Înalta Curte notează că potrivit C. proc. pen., recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat și care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din același cod, pe calea recursului în casație instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate. Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat și excede cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.

În același sens, se constată că fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege și numai anumite motive expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să se poată invoca și, corespunzător, Înalta Curte de Casație și Justiție să poată analiza, orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a prevăzut în mod expres.

Instanța de casație nu judecă procesul propriu – zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Aceste considerații sunt aplicabile și cazului de casare prev. de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., conform căruia hotărârile sunt supuse casării dacă „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”.

Acest caz de casare vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv).

Prin urmare, instanța de casație analizează doar dacă situația de fapt, astfel cum a fost reținută de curtea de apel, corespunde infracțiunii pentru care s-a pronunțat hotărârea de condamnare.

Aplicând aceste considerații teoretice prezentei cauze, Înalta Curte apreciază că recursul în casație declarat de inculpatul A. este neîntemeiat.

Analizând susținerile recurentului, se constată că acestea se circumscriu, în esență, următoarelor motive: inculpatul nu are calitatea cerută subiectului activ al infracțiunii de delapidare, respectiv de funcționar, pe de o parte, și de gestionar sau administrator, pe de altă parte, iar fapta comisă de inculpat nu are caracter penal, ci este un delict canonic, pentru care a fost judecat de organele jurisdicționale bisericești conform Statutului pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române.

Cu privire la criticile recurentului inculpat referitoare la lipsa calității sale de funcționar la data săvârșirii faptei, instanța constată că acestea sunt nefondate, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 147 rap. la art. 145 C. pen. anterior.

Preparator, se constată că potrivit art. 215^1 din C. pen. anterior, se incriminează „însușirea, folosirea sau traficarea de către un funcționar, în interesul său sau pentru altul de bani, bunuri sau valori pe care le gestionează sau administrează”.

Conform alin. (1) al art. 147 C. pen. anterior „prin funcționar public se înțelege orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost investită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unități dintre cele la care se referă art. 145”, iar în alin. (2) se prevede că „prin funcționar se înțelege persoana menționată la alin. (1), precum și orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în acel alineat”.

Astfel, art. 145 C. pen. anterior prevede că „prin termenul de public se înțelege tot ce privește autoritățile publice, instituțiile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum și bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public”.

Pachet: Principiile procedurei judiciare

Potrivit art. 186 din Decretul nr. 233/1949 privind Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, „parohiile, protopopiatele, mânăstirile, episcopiile, mitropoliile și patriarhia, sunt persoane juridice de drept public”.

Totodată, potrivit art. 28 din Decretul nr. 177/1948 privind regimul general al cultelor religioase, „cultele religioase recunoscute sunt persoane juridice”.

În consecință, raportat la dispozițiile legale anterior menționate, contrar opiniei apărării, se constată că inculpatul are calitatea prevăzută de lege cu privire la săvârșirea infracțiunii de delapidare pentru care acesta a fost condamnat.

În ceea ce privește susținerea acestuia că noua reglementare cuprinsă în art. 295 C. pen. modifică definiția infracțiunii de delapidare sub aspectul subiectului activ, norma legală evocând noțiunea de funcționar public, nicidecum cea de funcționar, Înalta Curte o apreciază neîntemeiată.

Conform art. 308 C. pen., dispozițiile art. 295 privitoare la funcționarii publici se aplică în mod corespunzător și faptelor săvârșite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice din cele prevăzute la art. 175 alin. (2) C. pen. ori în cadrul oricărei persoane juridice.

Or, se constată că inculpatul are calitatea de funcționar inclusiv potrivit dispozițiilor legii penale în vigoare.

Calitatea de funcționar se analizează prin raportare la definiția dată noțiunii în C. pen., nu la dispozițiile Legii nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, astfel cum a susținut inculpatul. În înțelesul legii penale, după cum s-a arătat în considerentele Deciziei nr. 5 din 28 februarie 2017 a Înaltei Curții de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, noțiunea de funcționar are o semnificație mai largă decât aceeași noțiune din dreptul administrativ datorită atât caracterului relațiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente periculoase, cât și faptului că exigențele de apărare a patrimoniului și de promovare a intereselor colectivității impun o mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal.

Decizia Curții Constituționale nr. 640/2008 invocată de recurent nu are aplicabilitate în speță și nu invocă, după cum susține acesta, lipsa calității de funcționar a preotului.

Se constată că prin decizia menționată, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, reținând în considerente că disciplina internă a unui cult este reglementată prin acte juridice specifice, adecvate desăvârșirii rolului spiritual, iar instanțele de judecată nu sunt competente să exercite funcția de înfăptuire a justiției în cadrul cultelor religioase pentru acte de încălcare a disciplinei interne.

Deosebit de aceasta, Curtea a mai constatat că dispozițiile alin. 3 al art. 26 instituie garanția liberului acces la justiție pentru membrii clerului, în cazul contravențiilor și infracțiunilor, adică în cazul săvârșirii unor acte antisociale, stabilite prin norme generale, textul criticat îndeplinind cerințele de constituționalitate.

Or, se constată că susținerea recurentului este eronată, în condițiile în care critica de neconstituționalitate a autorului excepției viza existența în cadrul cultelor a organelor proprii de judecată pentru probleme de disciplină internă, ce privează în mod discriminatoriu personalul cultelor de dreptul de acces la justiție, drept al cărui exercițiu este restrâns cu încălcarea Constituției.

Motivul de recurs invocat de inculpat excede obiectului excepției analizate în decizia Curții Constituționale, iar soluția pronunțată este contrară celor susținute în cadrul prezentei cauze.

În ceea ce privește Decizia nr. 842/2011 a Curții Constituționale, decizie invocată în același sens de către recurent, se constată că nu are legătură cu obiectul cauzei, prin aceasta dispunându-se respingerea, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 237 alin. (1) lit. b) și alin. (7) din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale.

În ceea ce privește critica privind lipsa calității de gestionar sau administrator a preotului paroh sau protopop, raportat la prevederile legale incidente la data comiterii faptei din prezenta cauză, Înalta Curte o apreciază, de asemenea, neîntemeiată.

Preliminar, se constată că prin sentința penală s-a reținut că inculpatul și-a însușit din gestiune sume de bani. Totodată, s-a mai reținut că inculpatul a gestionat bunurile bisericii, ale D. și C. și și-a însușit sume de bani pe care le gestiona. Pe cale de consecință, instanța de fond a reținut calitatea de gestionar a inculpatului A.

De asemenea, instanța de apel a statuat, cu caracter definitiv, că probele administrate în cauză dovedesc cu certitudine că sumele de bani gestionate de inculpat au fost însușite de acesta în perioada în care a fost preot paroh cu atribuții de administrare a mijloacelor financiare primite în calitate de preot paroh și protoiereu al C. În considerentele deciziei, s-a mai reținut că inculpatul a fost singura persoană care a gestionat sumele de bani ale D. și protoieriei (fiind cel care a efectuat încasările și plățile).

În raport de situația de fapt reținută de instanțele ordinare, Înalta Curte apreciază că fapta pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului A. întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare a art. 215^1 din C. pen. anterior, infracțiune ce are corespondent în prevederile art. 295 C. pen. în vigoare.

În acest sens, se constată că este gestionar, conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 22/1969, acel angajat al unei persoane juridice care are ca atribuții principale de serviciu primirea, păstrarea și eliberarea de bunuri aflate în administrarea, folosința sau deținerea, chiar temporară, a acesteia. Sunt considerate bunuri, potrivit art. 2 din același act normativ, bunurile materiale, mijloacele bănești sau orice alte valori. De altfel, după cum s-a arătat în doctrina și literatura de specialitate, poate fi subiect activ al infracțiunii de delapidare și un gestionar de fapt, respectiv persoana care îndeplinește în fapt atribuțiile principale de serviciu ale unui gestionar de drept.

Or, așa cum s-a arătat și în decizia penală atacată, instanța de apel a reținut că inculpatul are calitatea de gestionar în accepțiunea Legii nr. 22/1969.

De asemenea, în sensul legii penale, administratorul are ca atribuții de serviciu încheierea de acte de dispoziție cu privire la bunurile persoanei juridice sau de a administra aceste bunuri. Uneori, administratorul poate apărea în postura de gestionar de fapt, atunci când efectuează acte specifice gestiunii.

În considerentele deciziei atacate, curtea a reținut faptul că, în funcțiile deținute, inculpatul era administratorul averii parohiale.

Împrejurarea că instanțele ordinare s-au raportat la dispozițiile legale în vigoare și nu la cele incidente la momentul comiterii faptei de către inculpat nu poate conduce la admiterea recursului declarat de inculpat, în condițiile în care inculpatul avea atribuții de administrare, atât potrivit reglementărilor în vigoare, cât și vechilor reglementări în materie.

Efectuând, în drept, propriul demers analitic, instanța de recurs constată că, potrivit art. 47 din Decretul nr. 233/1949 privind Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, parohul „în orânduirea administrativă este conducătorul administrației parohiale și organ executiv al adunării parohiale și al consiliului parohial”, printre atribuțiunile și obligațiile acestuia fiind enumerate, în art. 48 din Statut următoarele activități: „controlează administrarea averii bisericești, instituțiilor culturale și fundaționale bisericești din parohie” – lit. g), respectiv „întocmește și ține la zi inventarul averii parohiale” – lit. h).

Conform art. 171 din Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române (Decretul nr. 233/1949), „dobândirea, înstrăinarea, grevarea și administrarea averii bisericești, precum și controlul ierarhic și verificarea gestionară se vor face după normele ce se vor stabili printr-un regulament special, întocmit de Adunarea Națională Bisericească”.

Astfel, potrivit art. 8 al Regulamentului pentru Administrarea Averilor Bisericești întocmit de Adunarea Națională Bisericească și aprobat de Ministerul Cultelor prin Decizia nr. 32/234 din data de 29 septembrie 1950, averea Protoieriei se administrează de protopop.

Totodată, prin Statut s-a stabilit, în sarcina protopopului, prin art. 72, ca și atribuțiuni ale acestuia avizarea „asupra tuturor lucrărilor organelor parohiale” și îndeplinirea oricăror alte atribuțiuni ce-i vor fi date de organele eparhiale și prin art. 73 că acesta „îndeplinește sarcinile publice ce-i sunt atribuite prin legile, regulamentele și dispozițiunile în vigoare”.

În raport de cele arătate anterior, se constată că susținerile recurentului inculpat în sensul că, în funcțiile deținute, nu avea atribuții de administrare sau gestionare sunt nefondate.

De altfel, relații privind atribuțiile pe care inculpatul A. le avea în calitate de preot paroh și protopop, prin raportare la dispozițiile legale incidente, menționate anterior, au fost înaintate instanței de fond, Judecătoria Medgidia, de către Patriarhia Română – B. (fila 21). Totodată, în relațiile înaintate de aceeași instituție organelor de urmărire penală, sunt menționate expres îndatoririle inculpatului A. ca administrator al bunurilor parohiale, precum și atribuțiile sale în calitate de protopop, respectiv aceea conform căreia „coordonează, supraveghează și răspunde de activitatea Cancelariei administrative” (fila 15 dup).

În ceea ce privește motivul de recurs invocat de inculpat în sensul că fapta comisă nu are caracter penal, ci este un delict canonic, Înalta Curte îl apreciază, de asemenea, nefondat.

Cauza penală pendinte nu are ca obiect misiunea preotului paroh de „conducător sufletesc al credincioșilor din parohie” ci funcția deținută „în orânduirea administrativă”. În această din urmă calitate, inculpatul și-a însușit sume de bani din averea bisericească, după cum s-a stabilit cu titlu definitiv prin decizia penală atacată, situația de fapt și interpretarea probatoriului care au condus la stabilirea acestei stări de fapt nemaiputând face obiectul cenzurii instanței de recurs.

Din interpretarea dispozițiilor cuprinse în Partea II, cap. IV – Disciplina clerului din Decretul nr. 233/1949 privind Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, rezultă că sunt supuse organelor disciplinare și de judecată „chestiunile pur bisericești”, aceste organisme neputându-se substitui organelor judiciare în cazul comiterii unor fapte cu caracter penal.

Mai mult, potrivit art. 26 din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, dispoziții legale în vigoare la momentul efectuării cercetărilor în prezenta cauză, organele proprii de judecată religioasă au competență doar în ceea ce privește problemele de disciplină internă. Existența acestor organisme nu înlătură aplicarea legislației cu privire la contravenții și infracțiuni în sistemul jurisdicțional.

În consecință, se constată că susținerile recurentului inculpat nu se circumscriu cazului de casare invocat.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1076/P din 27 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Conform art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu în cuantum de 65 lei se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Sursa informației: www.scj.ro.

Infracțiune de delapidare vs. delict canonic. Gestiune sau administrare de bunuri bisericești. Principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat (VCP, NCP, NCPP) was last modified: mai 22nd, 2018 by Universul Juridic
0 Shares

Recomandări

Vă recomandăm:

Despre autor:

Universul Juridic

Universul Juridic

UniversulJuridic.ro reprezintă doar o mică parte din proiectul final ale cărui conținut și funcționalități vor fi într-o continuă dezvoltare, în funcție de necesitățile și dorințele dumneavoastră.

Abonează-te la newsletter