Incidenţa jurisprudenţei Curţii Constituţionale a României asupra administrării probelor în procesul penal

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

În anul 2014, după nenumărate eforturi, a intrat în vigoare un nou Cod de procedură penală care este aplicabil și în prezent și care a suscitat numeroase discuții și controverse.

Frământările și divizările politice și sociale de la nivelul societății românești s-au reflectat în mod indubitabil și în procedurile de adoptare a codurilor civile și penale.

A fost necesară o perioadă de 4 ani (de la adoptarea Legii nr. 135 din 1 iulie 2010 privind Codul de procedură penală^[1]) până când acesta să intre efectiv în vigoare, la 1 februarie 2014.

Realitățile vieții juridice, până la acel moment, au arătat lipsa de celeritate a actului de justiție, costurile umane, sociale și financiare semnificative, toate acestea traduse într-o lipsă de încredere a justițiabilului în actul de justiție.

Aceste limite ale codurilor penale, care ființau de aproape jumătate de veac, au justificat necesitatea adoptării noilor coduri penale ale căror deziderate au fost cuprinse în Tezele prealabile ale proiectului Codului de procedură penală, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 829 din 25 iulie 2007^[2]:

1. crearea unui cadru legislativ în care procesul penal să fie mai rapid și mai eficient, prin urmare, în mod semnificativ mai puțin costisitor;

2. protecția unitară a drepturilor omului și a libertăților garantate de Constituție și de actele normative internaționale;

3. armonizarea soluțiilor derivate din Codul de procedură penală cu dispozițiile legilor speciale cu dispoziții procesual penale;

4. armonizarea conceptuală cu prevederile noului Cod penal, o atenție deosebită fiind acordată noii definiții a faptei care constituie infracțiune;

5. reglementarea adecvată a obligațiilor internaționale asumate de țara noastră privind actele normative din domeniul dreptului procesual penal;

6. stabilirea unui echilibru corespunzător între cerințele pentru o procedură penală eficientă, protejarea drepturilor procedurale elementare, dar și a celor fundamentale ale omului pentru participanții la procesul penal și respectarea unitară a principiilor care privesc desfășurarea echitabilă a procesului penal.

Integrarea apropiată în structurile euro-atlantice a făcut ca aceste deziderate să nu fie chestiuni pur teoretice, ci impuneau cu necesitate adoptarea unor concepte juridice funcționale și punerea la punct a unui sistem juridic compatibil cu cele din sistemele europene la care ne raportam.

Au trecut nouă ani de la adoptarea noului Cod de procedură penală și se menține întrebarea în ce măsură acesta a fost o reușită, dacă este o evoluție față de codul anterior și în ce măsură necesită ajustări.

Probațiunea reprezintă una dintre secțiunile esențiale ale Codului de procedură penală, întrucât modul de administrare a mijloacelor de probă are incidență directă asupra stabilirii vinovăției sau nevinovăției persoanelor acuzate în cadrul procesului penal.

Cu titlu de noutate, codul renunță la enumerarea limitativă a mijloacelor de probă, se asigură o echilibrare a fazei de administrare a probelor, se instituie principiul loialității administrării probelor, excluderea probelor nelegal sau neloial administrate, de inspirație common law, iar în faza de judecată se instituie rolul subsidiar al judecătorului în administrarea probatoriului.

Noua reglementare abundă de jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului (în continuare Curtea EDO), astfel că față de reglementarea procesual penală anterioară anului 2014, noul Cod de procedură penală este în mod substanțial îmbunătățit.

Cu toate acestea, în cei nouă ani de viață, Codul de procedură penală a făcut obiectul a numeroase verificări sub aspectul respectării normelor constituționale, iar instanța de contencios constituțional a produs o jurisprudență bogată.

Sfera administrării probelor nu a făcut excepție de la această regulă, cu atât mai mult cu cât, așa cum am mai precizat, probatoriul are incidență directă asupra vinovăției sau nevinovăției persoanei acuzate.

Este de remarcat faptul că de la intrarea în vigoare și până în prezent, Curtea Constituțională a pronunțat cinci decizii de neconstituționale ale normelor Codului de procedură penală de la Titlul IV Probele, mijloacele de probă și procedeele probatorii.

Pe lângă acestea, Curtea Constituțională a pronunțat și decizii^[3] care, deși nu au vizat neconstituționalitatea Codului de procedură penală, au relevanță în ceea ce privește administrarea mijloacelor de probă.

Unele dintre decizii erau previzibile, altele sunt ușor surprinzătoare, iar altele reprezintă o schimbare de jurisprudență a instanței de contencios constituțional.

Astfel, prin decizia nr. 22/2018, Curtea a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală și a apreciat că acestea sunt constituționale în măsura în care prin sintagma „excluderea probei”, din cuprinsul lor, se înțelege și eliminarea mijloacelor de probă din dosarul cauzei.

În urma analizei procesului cognitiv, specific psihologiei judiciare, prin care magistratul își formează convingerea intimă, în baza informațiilor furnizate de probe, instanța de contencios constituțional ajunge la concluzia logică și de bun-simț juridic potrivit căreia este obligatorie excluderea probelor obținute în mod nelegal din procesul penal, ca o consecință juridică a nulității mijloacelor de probă/procedeelor probatorii.

Accesul permanent al judecătorului învestit cu soluționarea cauzei penale la mijloacele materiale de probă declarate nule nu poate avea ca efect decât o readucere în atenția judecătorului, respectiv o reîmprospătare a memoriei acestuia cu informații care pot fi de natură a-i spori convingerile referitoare la vinovăția/nevinovăția inculpatului, dar pe care nu le poate folosi, în mod legal, în soluționarea cauzei. Astfel, fiecare nouă potențială examinare a unor probe declarate nule, de către instanța de judecată, determină un proces psihologic caracterizat prin contradicția informațiilor cunoscute de judecător cu cele pe care el este obligat să le aibă în vedere la soluționarea raportului juridic penal de conflict ce face obiectul cauzei. În aceste condiții, în situația în care probele obținute în mod nelegal sunt de natură a demonstra vinovăția făptuitorului, observarea lor repetată de către instanța de judecată sporește și chiar materializează riscul înlocuirii acestora, în cadrul raționamentului judiciar, cu simpla convingere formată, prin mecanisme pur cognitive, tocmai pe baza respectivelor probe, operațiune logică nepermisă judecătorului, având în vedere prevederile art. 102 și art. 103 din Codul de procedură penală^[4].

Decizia Curții constituie un reviriment în chestiunea excluderii probelor, întrucât anterior, fiind învestită cu analiza acestei probleme de drept constituțional, a statuat că reglementarea potrivit căreia mijloacele de probă obținute ilegal nu pot fi folosite în procesul penal este neconstituțională.

În analiza sa, Curtea aprecia că reglementarea criticată nu distinge între neregularitatea de formă a obținerii mijloacelor de probă și nelegalitatea procedurii de obținere a acestora, între efectele vătămătoare grave care nu pot fi înlăturate altfel decât prin anularea mijlocului de probă și nelegalitățile cu consecințe neînsemnate și care pot fi remediate și între conținutul probator important pentru aflarea și stabilirea adevărului și conținutul probator nesemnificativ, ceea ce este de esența determinării valorii probatorii a mijloacelor de probă. Iată că acestea sunt dovezi suficiente care, printr-un formalism dăunător stabilirii adevărului și realizării dreptății ca valoare supremă prevăzută de art. 1 din Legea fundamentală, consacră un text superficial și imprecis formulat.

Totodată, scoaterea probelor din dosar și păstrarea lor sigilate la parchet înseamnă epurarea dosarelor. Toate probele trebuie să rămână în dosar pentru a fi cunoscute de toate părțile, pentru a fi verificate și confruntate cu celelalte probe și pentru ca instanțele superioare în căile de atac să verifice temeinicia și legalitatea constatării nulității de către procuror sau de către instanța de fond, să verifice concludența conținutului probator și coroborarea acestuia cu celelalte dovezi ce nu sunt contestate și să se poată face verificări suplimentare privind sursa probatorie.

Problematica excluderii probelor obținute ilegal din dosar este una deosebit de importantă, întrucât informațiile furnizate de probele declarate nule pot sta la baza formării convingerii magistratului, iar decizia mai nouă a Curții se încadrează într-o logică juridică perfectă.

O altă decizie relevantă a Curții Constituționale este decizia nr. 562/2017^[5], prin care a constatat că soluția legislativă care exclude de la dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți este neconstituțională.

De această dată, instanța de contencios constituțional acordă prevalență relațiilor intime de familie, în raport de înfăptuirea justiției.

„Viața de familie” este un concept evolutiv, nu se rezumă doar la familiile bazate pe căsătorie și poate include alte relații de facto.

Prezumtivii martori aflați într-o postură ca cea de mai sus sunt în mod evident într-o dilemă morală ce nu poate fi depășită decât prin posibilitatea de a refuza calitatea de martor.

De altfel, optica Curții EDO^[6] se înscrie în jurisprudența sa consacrată, potrivit cu care dispozițiile din legea națională care permit refuzul membrilor familiei celui acuzat de a depune mărturie nu sunt, în sine, incompatibile cu art. 6 paragrafele (1) și (3) lit. d) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece țin cont de problemele deosebite ce se pot ridica din cauza unei confruntări între acuzat și un martor din propria sa familie și sunt menite a proteja un astfel de martor prin evitarea punerii într-o dilemă morală.

O astfel de decizie era de așteptat, mai cu seamă că exista o inconsecvență legislativă:

Pe de-o parte, Codul penal excludea de la răspundere penală membrii de familie^[7] care săvârșeau infracțiuni de tăinuire sau favorizare a făptuitorului, tocmai în virtutea relațiilor de familie care existau între aceștia; pe de altă parte, această categorie a membrilor de familie nu putea refuza calitatea de martor într-o cauză penală.

Optica jurisprudențială a instanței de contencios constituțional a continuat cu pronunțarea deciziei nr. 175/2022^[8], prin care s-a statuat că soluția legislativă cuprinsă în art. 117 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală^[9], care exclude de la dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc cu suspectul sau inculpatul, este neconstituțională.

În ceea ce privește decizia nr. 248/2019^[10] privind dispozițiile art. 126 alin. (6) Cod procedură penală, nu vom insista asupra acesteia, pe de-o parte pentru că nu are o incidență relevantă asupra modului de administrate a probatorului, pe de altă parte pentru că privește aspecte de formă în referire la modul de menținere a măsurilor de protecție a martorului amenințat pe tot parcursul procesului penal.

Prin decizia nr. 87/2019^[11], instanța de contencios constituțional a constatat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 174 alin. (1) Cod procedură penală care nu prevede aplicarea cazurilor de incompatibilitate prevăzute de art. 64 din același act normativ și în ceea ce privește pe specialistul care funcționează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora, care efectuează constatarea potrivit art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală, este neconstituțională.

Suntem pe deplin de acord că atât timp cât aspectele relevate printr-un raport de constatare se bucură de aceeași valoare probantă cu cele reținute într-un raport de expertiză, neexistând vreo ierarhizare a acestora, trebuie să se aplice în mod simetric și exigențele legislative privind incompatibilitățile atât în sarcina expertului, cât și ale specialistului care întocmește raportul de constatare.

O decizie interesantă care nu privește dispozițiile Codului de procedură penală, dar are incidență directă asupra administrării probatoriului în cauzele penale, este decizia Curții Constituționale nr. 72/2019^[12].

Cu această ocazie, s-a constatat că dispozițiile art. 233^1[13] alin. (2) și (3) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală^[14] și ale art. 350^[15] alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală^[16], sunt neconstituționale.

Totodată, s-a statuat că sintagma „care constituie mijloace de probă” din cuprinsul art. 233¹ alin. (5) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 cu referire la alin. (2) și (3) din același articol este neconstituțională, precum și faptul că sintagma „care constituie mijloace de probă” din cuprinsul art. 350 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 cu referire la alin. (1) din același articol este neconstituțională.

Iată, de această dată, că dispoziții procesual penale din acte normative civile sunt declarate neconstituționale și au incidență directă în ceea ce privește mijloacele de probă din procesul penal.

În esență, problema de drept ridicată și tranșată de contenciosul constituțional este dacă procesele-verbale întocmite în urma verificărilor fiscale de către personalul de control al Agenției Naționale de Administrare Fiscală constituie mijloc de probă.

Potrivit jurisprudenței constituționale, procesele-verbale întocmite în cadrul extra-procesual de inspectorii fiscali constituie, în viziunea noului Cod de procedură penală, eventual act de sesizare a organelor de urmărire penală, și nu mijloc de probă; Codul de procedură penală prezintă o nouă paradigmă a procesului penal față de cel precedent, astfel că, în virtutea actualei filozofii, respectivele procese-verbale nu puteau dobândi decât calificarea juridică de acte de sesizare a organelor de urmărire penală, și nu mijloace de probă.

Dar poate cele mai interesante și mai dezbătute au fost deciziile instanței de contencios constituțional nr. 51/2016^[17], nr. 244/2017^[18], nr. 91/2018^[19] și nr. 26/2019 care, în esență, reflectă viziunea pe care Curtea o acordă reglementărilor privind intruziunea agenților statului în viața privată.

Așa cum am anticipat, deciziile sus-menționate se reflectă asupra procedurii măsurilor speciale de supraveghere, domeniu în care Curtea a impus standarde exigente de raportare.

Analizându-le în ordine cronologică, în decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, Curtea a statuat că sintagma „ori de alte organe specializate ale statului”, din cuprinsul dispozițiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, este neconstituțională^[20].

Forma articolului sus-menționat prezintă o deosebire semnificativă față de dispozițiile art. 91² alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală din 1968, care prevedeau că procurorul procedează personal la interceptări și înregistrări sau poate dispune ca acestea să fie efectuate de organul de cercetare penală. Deci, organele care puteau lua parte la activitatea de supraveghere erau doar procurorul și organele de cercetare penală.

Cu toate acestea, legiuitorul a prevăzut în noul cod, fără a justifica în vreun fel, că pot lua parte la procedeul probatoriu al punerii în executare a măsurii de supraveghere tehnică și alte organe specializate ale statului, fără a defini în mod explicit ce se înțelege prin această sintagmă.

Atragem atenția asupra faptului că procedeul probatoriu de la art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală este o chestiune distinctă de măsurile tehnice prevăzute la alin. (2).

Curtea a reținut, în cuprinsul deciziei sale, faptul că sintagma supusă analizei este lipsită de claritate, precizie și previzibilitate, nepermițând subiecților să înțeleagă care sunt aceste organe abilitate să realizeze măsuri cu un grad ridicat de intruziune în viața privată a persoanelor.

Deși analiza Curții se orientează preponderent spre calitatea normei legale, totuși motivarea deciziei lasă să se întrevadă că jurisprudența în acest domeniu al măsurilor speciale de supraveghere nu s-a epuizat, în special în ceea ce privește implicarea serviciilor de informații în activitatea de urmărire penală.

Bătălia juridică reală, cu miză, a acestei decizii se dă cu privire la efectele deciziei instanței de contencios constituțional; evident, apărarea persoanelor acuzate în procesele penale avea interesul ca interceptările convorbirilor telefonice sau ambientale deja realizate să fie eliminate din dosarele penale.

În cuprinsul paragr. 52 al deciziei se menționează: Curtea reamintește caracterul erga omnes și pentru viitor al deciziilor sale, prevăzut la art. 147 alin. (4) din Constituție. Aceasta înseamnă că, pe toată perioada de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumția de constituționalitate, astfel încât decizia nu se va aplica în privința cauzelor definitiv soluționate până la data publicării sale, aplicându-se, însă, în mod corespunzător, în cauzele aflate pe rolul instanțelor de judecată. În ceea ce privește hotărârile definitive, această decizie poate servi ca temei de revizuire, în baza art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, în această cauză, precum și în cauzele în care au fost ridicate excepții de neconstituționalitate similare, înaintea datei publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial.

În susținerea motivării privind efectul pe care îl produce decizia sa, Curtea Constituțională invocă decizii^[21] anterioare. Cu toate acestea, analiza motivării deciziilor sus-menționate nu presupune o situație identică cu cea din decizia nr. 51/2016.

Problema controversată este aceea că, potrivit motivării Curții, probele obținute în urma măsurilor de supraveghere tehnică anterior publicării deciziei nr. 51/2016, și care sunt administrate în procese penale nesoluționate definitiv, ar trebui anulate și eliminate de la dosarul cauzei, fie că este vorba de faza de urmărire penală, fie de cea a judecății.

Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția României, republicată, deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Or, probele în litigiu sunt cele obținute în mod legal și constituțional înainte de publicarea deciziei nr. 51/2016, respectiv 14 martie 2016, dar procesele în care sunt administrate/utilizate s-au finalizat după aceasta dată.

După cum statuează Curtea, aceste probe trebuie eliminate, însă prin această interpretare instanța de contencios constituțional încalcă nu doar jurisprudența sa anterioară, ci chiar art. 147 alin. (4) din Constituție, fără a oferi niciun fel de explicație în acest sens.

Deci, cu încălcarea flagrantă a Constituției, instanța de contencios constituțional oferă, în fapt, caracter retroactiv propriilor sale decizii.